Meciul dintre SUA şi Rusia a necesitat 5 lovituri de penalitate suplimentare pentru departajare. Putin a fost în tribune. Care au fost scorurile astronomice all time la olimpiade. Pe cine bătea România la JO şi unde sunt învinsele acum.
SUA – Rusia 2-2 (0-1, 1-0, 1-1) (0-0 p) (4-3 d.pen.)
11.678 de spectatori (inclusiv preşedintele Rusiei, Vladimir Putin) care au umplut până la refuz Bolshoy Ice Dom din Soci au asistat la o partidă senzaţională de hockey între două dintre marile puteri ale acestui sport: Rusia şi SUA, ambele, alături de Canada şi Suedia mari favorite la medalia de aur. Deşi nu era decât un meci din grupa preliminară şi ambele echipe nu aveau cum să rateze calificarea în sferturile de finală, toţi cei care s-au aflat pe gheaţă au jucat de parcă ar fi fost într-o finală. A rezultat un meci fabulos, cu răsturnări spectaculoase de scor, cu o repriză de prelungiri, cu o serie de 3 lovituri de penalitate pentru departajere (la hockey seria de departajare constă în câte 3 lovituri de penalitate) şi cu alte 5 lovituri de penalitate pentru stabilirea echipei învingătoare. Meciul – ne referim la cele 60 de minute regulamentare – a fost unul echilibrat, cu faze incendiare la ambele porţi, cu parade ale portarilor şi ratări uriaşe.
Rusia a deschis scorul în min.29.15 prin Datsyuk, căpitanul echipei, jucător ce evoluează la Detroit Red Wings. Americanii au întors scorul, înscriind în min.36.34, respectiv, 49,27 prin Fowler şi Pevelsky. De menţionat că ambele goluri ale americanilor au fost înscrise în situaţie de „power play” (superioritate de un om pe gheaţă), cel eliminat fiind de ambele dăţi, liderul lui CSKA Moscova, Radulov. În minutul 52.44, Rusia egalează prin acelaşi Darsyuk, iar un minut mai târziu, ruşii mai introduc pucul în poartă, dar, după analizarea fazei pe monitor, golul nu a fost validat din cauză că poarta americanilor era mişcată din loc cu…1 centimetru !!!. A urmat repriza de 5 minute de prelungiri, în care nu s-a înscris.
Nebunie la loviturile de departajare
A urmat prima serie de 3 lovituri de departajare. Americanii înscriu din prima, prin T.J.Oshie, dar le ratează pe celelalte două. Ruşii ratează primele două lovituri şi cu sabia lui Damocles deasupra capului, marchează la a treia şi de aici se execută atâtea lovituri (câte una de fiecare echipă) câte sunt necesare. Spre deosebire de fotbal şi handbal, la JO se permite ca după seria de 3 lovituri, oricine şi de oricâte ori vrea să execute loviturile de departajate. A fost nevoie de câte 5 astfel de lovituri, fiecare echipă fiind la un moment dat în postura de „moarte subită”. De menţionat că toate cele 5 lovituri suplimentare au fost executate de la americani de T.J. Oshie (St.Louis Blues), care a punctat de 3 ori şi a ratat două lovituri. La ruşi au alternat doi jucători: Datsyuk – 2 lovituri, un gol înscris şi Kovalchuk, 3 lovituri, un gol înscris. Mai trebuie spus despre acest meci că portarii Jonathan Quick (SUA – Los Angeles Kings) şi Sergey Bobrovsky (Rusia – Columbus Blue Jackets) au apărat extraordinar şi în timpul regulamentar, dar şi la loviturile de departajare. De menţionat că portarul americanilor nu era titularul postului înainte de JO. Titularul, Ryan Mille a făcut însă două meciuri slabe în ultimele etape din NHL, el joacă la Buffalo Sabres, şi astfel a fost preferat Quick acum la Soci.
Retro hockey olimpic
De la 7 la 25 de jucători în lot
Echipele care participă la turneele finale ale JO (situaţia este similară şi în cazul Campionatelor Mondiale) se prezintă cu un lot de 25 de jucători: 3 portari şi 22 de jucători de câmp. Pe foaia de arbitraj se trec însă 2 portari şi 20 de judecători de câmp. Această regulă operează de câţiva ani. La primele ediţii ale olimpiadelor, echipele participante veneau cu câţi jucători aveau; mai existau situaţii în care echipele veneau cu numărul de jucători pentru care se putea suporta finanţarea.
În 1920 – atenţie, prima ediţie a turneului de hockey s-a desfăşurat în cadrul olimpiadei de vară – cei mai puţini jucători i-au avut Franţa şi Belgia, câte 7, iar cei mai mulţi, Suedia şi SUA, câte 11. De menţionat că JO din 1920 s-au în Belgia. Deci pentru belgieni pare inexplicabil că au avut doar 7 jucători în lot.
În 1924, cu cei mai puţini, 9, a venit SUA, cei mai mulţi, 12, fiind în lotul Franţei, aceasta din urmă era şi ţară gazdă. După patru ani, în 1928, unele dintre participante au venit cu 11 jucători, celelalte cu 12. În 1932, s-a înregistrat un „record”, SUA şi Canada au venit cu 14 jucători, SUA fiind ţară gazdă. Următorul „record”, 17 jucători în lot, Suedia în 1952. Între 1956 şi 1964, echipele participante au fost obligate să prezinte 17 jucători: 2 portari şi 15 jucători de câmp, adică câtre trei linii de atac – 9 jucători şi trei linii de apărare – 6 jucători. Din 1968, numărul obligatoriu al jucătorilor a crescut aproape de la an la an, ajungându-se la formula cu 25 de jucători.
O raritate în hockey: scorul alb
Două dintre meciurile disputate până acum la Soci erau să se termine (în timpul regulamentar de joc de 60 de minute) cu scorul de 0-0. S-au terminat cu 1-0 (un scor destul de rar totuşi în confruntările pe gheţă), dar nu a lipsit mult să asistăm la un 0-0 „italian”. Este vorba de meciurile Suedia – Elveţia, suedezii au marcat cu 4 minute înainte de final şi (mai ales) de meciul Elveţia – Letonia, când elveţienii au înscris în minutul 59.52 !!!. Totuşi la turneele finale ale JO am avut meciuri care s-au terminat fără gol marcat.
11 februarie 1928: Austria – Germania
15 februarie 1936: Marea Britanie – SUA
06 februarie 1948: Canada – Cehoslovacia
La meciurile din 1928 şi 1948 nu s-au jucat prelungiri, la cel din 1936 s-au disputat trei reprize a câte 5 minute de prelungiri. Regula prelungirilor (cu „gol de aur” în caz de egalitate şi a executării loviturilor de penalitate dacă egalitatea persistă şi după una sau două reprize de 5 minute – la JO se joacă o singură repriză de prelungiri) se aplică uniform în ultimii 12 de ani la orice meci de hockey. Între 1920 şi 1994, regulamentele când prevedeau prelungiri, când nu – ne referim doar la meciurile din grupe, nu şi la cele eliminatorii.
România la turneele finale JO de hockey
Naţionala României a participat la patru turnee olimpice şi a obţinut următoarele clasări:
- 1964 – loc 12 (16 ţări participante)
- 1968 – loc 12 (14 tări participante)
- 1976 – loc 7 (12 ţări participante)
- 1980 – loc 8 (12 ţări participante)
Echipa României a jucat în 1964, 1968 şi 1976 cele 4 în grupa valorică „B”, pierzând baraje pentru a juca în grupa „A”. De menţionat că în 1976, „tricolorii” au ocupat locul 1 în grupa valorică „B”. De altfel se poate spune că din punctul de vedere al performanţelor, 1976 a fost anul cel mai bun pentru România. La campionatele mondiale din acelaşi an, România a câştigat grupa valorică „B” şi a promovat în grupa valorică „A”, unde în 1977 a jucat contra marilor puteri din hockey-ul mondial.
În 1980, s-a schimbat sistemul competiţional, nu s-a mai jucat pe grupe valorice, ci cele 12 participante fiind împărţite în două grupe egal valorice, denumite grupa „albastră” şi grupa „roşie”. România a jucat în grupa „albastră” având drept adversare Suedia, SUA, Cehoslovacia, RFG şi Norvegia.
La ultimele două olimpiade la care a participat, România a învins Austria şi Elveţia – pe ambele cu 4-3 în 1976, iar în 1980 a învins cu 6-4 RFG şi a terminat la egalitate cu Norvegia, 3-3, românii primind ultimele două goluri în minutele 58.39, respectiv 59.31.
După cum se vede la vremea respectivă – şi nu este vorba doar de aceste rezultate – România se situa clar peste Austria şi Elveţia (acum, ambele echipe care joacă în grupa de elită a mondialelor, Elveţia fiind deja o putere în domeniu) şi scoate rezultate foarte bune cu RFG şi Norvegia, şi ele senatoare de drept în ultimele două decenii în grupa de elită. Toţi foştii noştri adversari au progresat, noi însă am regresat, suntem acum în al treilea eşalon valoric, după ce am avut şi sezoane în care am fost şi mai jos.
33 – 0 scorul cel mai mare la olimpiadă
Pe 13 februarie, SUA a învins Slovacia cu scorul de 7-1. Foarte multe cronici din media mondială au utilizat sintagma „scor fluviu”. Greşit. Scor „categoric”, scor „mare”, ar fi fost mai corect. Pentru că „scor fluviu” sau „scor astronimic” înseamnă altceva. Vă prezentăm cele mai mari scoruri înregistrate în istoria turneelor finale de la Jocurile Olimpice.
Faza din meciul Canada – Elvetia 33-0 din 1924
Top 25 – Scoruri astronomice
- Canada – Elveţia 33-0; JO: 1924
- SUA – Italia 31-1; JO: 1948
- Canada – Cehoslovacia 30-0; JO: 1924
- SUA- Elvetia 29-0; JO: 1920
- Suedia – Italia 23-0; JO:1948
- Canada – Austria 23-0; JO: 1956
- Canada – Suedia 22-0; JO: 1924
- Canada – Suedia 22-0; JO:1924
- SUA – Franţa 22-0; JO: 1924
- SUA – Suedia 20-0; JO: 1924
- Canada – Italia 21-1; JO: 1948
- SUA – Polonia 23-4; JO: 1948
- Cehoslovacia – Italia 22-3; JO: 1948
- SUA – Belgia 19-0; JO: 1928
- Suedia – Japonia 19-0; JO: 1960
- Canada – Japonia 19-1; JO: 1960
- URSS – Ungaria 19-1; JO: 1964
- Canada – Marea Britanie 19-2; JO: 1924
- Finlanda – Australia – 19-2; JO: 1960
- Cehoslovacia – Australia 18-1; JO: 1960
- Suedia – Polonia 17-1; JO: 1952
- SUA – Cehoslovacia 16-0; JO: 1920
- Elveţia – Italia 16-0; JO: 1948
- Cehoslovacia – Japonia 17-2; JO: 1964
- URSS – Polonia 16-1; JP: 1976
După „ploaie” vine „seceta”
După cum se poate observa, în 1924 am avut 7 scoruri astronomice, 6 dintre ele chiar în „top 10” all time. Am avut şi alte scoruri mari în 1924 – un 15-2, de două ori 11-0, un 9-0, un 9-2, un „banal” 6-1. După numai 4 ani au apărut şi primele scoruri „fotbalistice”, un 0-0, de două ori 1-0; în 1936 s-au înregistrat însă cele mai multe scoruri „italiene” (ne referim la cele din fotbal – n.a.): un 0-0, şase de 1-0 şi două de 1-1.
