La Centrul Pompidou-Metz este deschisă, pentru prima dată în Franţa, o expoziţie pluridisciplinară consacrată fotografiilor realizate de paparazzi.
Controversat, evenimentul urmăreşte, prin mai mult de 600 de fotografii, picturi, video-uri, sculpturi, instalaţii, balansul acestor imagini “furate” între etic şi estetic.
Parcurgând de-a lungul unei jumătăţii de secol traseul acestei meserii a “vânătorilor de imagini”, comisarii expoziţiei, Clément Chéroux, şeful departamentului Fotografie de la “Centre Pompidou”, Quentin Bajac, conservator şef al departamentului Fotografie de la “Museum of Modern Art”, din New York, şi Sam Stourdzé, directorul Muzeului Elysée din Lausanne, evidenţiază relaţiile complexe şi nu o dată pasionante ce se stabilesc între fotograf şi celebrităţile pe care le urmăreşte şi influenţa fenomenului paparazzi asupra fotografiei de modă şi asupra artei. Demersul asociază nume foarte cunoscute ale fenomenului, ca Tazio Secchiaroli, Ron Galella, Pascal Rostain şi Bruno Mouron, cu opere ale lui Richard Avedon, Raymond Depardon, William Klein, Gerhard Richter, Cindy Sherman sau Andy Warhol.
Paris Hilton surprinsă pe o maşină de tuns iarba de Sebastien Valiela
În centrul expoziţiei “Paparazzi ! Photographes, stars et artistes” se află fotografii indecente, dar şi altele care au marcat istoria, cum ar fi faimosul clişeu cu François Mitterrand şi fiica lui nelegitimă, Mazarine Pingeot, din 1994, semnat de Sébastien Valiela, cel care l-a fotografiat şi pe François Hollande cu casca de motociclist, ce se presupunea că o va întâlni pe actriţa şi producătoarea Julie Gayet. Această din urmă imagine nu figurează în expoziţie.
Este nevoie de îndrăzneală pentru a etala într-un muzeu imaginile realizate de cei care sunt numiţi adesea drojdia foto jurnlismului şi care îşi spun ei înşişi între ei “şobolani”.
Abia deschisă, expoziţia care reuneşte fotografii ale celebrităţilor “furate” de paparazzi şi opere ale unor artişti care s-au inspirat din ele a suscitat o mulţime de controverse, unele acerbe.
Bruno Mouron, Kate Moss la Fashion Week Paris, 1992
Una dintre reacţiile violente îi aparţine lui Mazarine Pingeot, victimă celebră, a cărei existenţă la Paris a fost dezvăluită de Sébastien Valiela. Ea a declarat pentru France Inter că proiectul i se pare “un eşec al gestului artistic”.
“Este o insultă adusă valorilor noastre comune. Lucrările pe care le etalează acest muzeu naţional aparţin hoţilor de fotografii, celor care spionează oameni, care pândesc şi hărţuiesc personalităţile cunoscute, care câştigă bani din activităţi imorale, care corup oamenii slabi, care mint, truchează dacă acest lucru serveşte micilor lor interese. Asta ne prezintă Beaubourg-Metz drept muncă artistică! Să le fie ruşine organizatorilor!”
Mazarine Pingeot şi tatăl ei, Francois Mitterrand, la ieşirea din restaurantul Le Divellec din Paris, 1994
Sébastien Valiela îşi expune pentru prima dată fotografiile într-un centru de artă. Se bucură că este o ”palmă” dată detractorilor acestei meserii. “Totuşi, declara el într-un interviu, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să o fac. Nu mă consider un artist, ci un jurnalist. Nu încerc să fac ceva frumos, ci să să ofer o informaţie prin fotografia mea”. Această recunoaştere se datorează însă şi stilului special, născut din constrângerile tehnice: “Ajungem adesea la extreme pentru că nu avem condiţiile de luminozitate pe care le-am dori, imaginile sunt mişcate pentru că suntem obligaţi să ne adaptăm subiectului, fotografiile sunt granulate din cauza teleobiectului”, explică Valiela.
Genul are locurile sale preferate, cum ar fi maşina, în care subiectul este expus ca într-un acvarium, piscina particulară, ieşirea de la tribunal sau de la discotecă… Iar gesturile celor surprinşi sunt şi ele cam aceleaşi: degetul mijlociu ridicat, un pumn ameninţător, o mână care acoperă figura sau obiectivul…
Daniel Angeli, Marlene Dietrich la aeroportul Orly, 1975
Ron Galella este numit “regele paparazzilor”. Fotografiile lui au făcut înconjurul lumii: Jackie Kennedy, Andy Warhol, Elvis Presley, Robert Redford, Madonna, David Bowie… Puţine personalităţi dintre anii ’60 şi ’80 n-au fost imortalizate de cel mai întreprinzător “hoţ de imagini”, prototip al genului. Se spunea despre el că este “un tip infect”, un “parazit”. Marlon Brando i-a spart cinci dinţi, gărzile de corp ale lui Richard Burton l-au călcat în picioare şi l-au aruncat în închisoare, Jackie Kennedy i-a intentat proces… Evocarea numelui său, până la începutul anilor ’80, provoca diatribe pline de ură.
O serie de comentatori s-a revoltat văzând alveolele rezervate femeilor hărţuite de paparazzi, de la Brigitte Bardot, Jackie Onassis, Liz Taylor, la prinţesa Stéphanie, Britney Spears sau Lady Diana, acuzând-o pe Aurélie Filippetti, ministrul Culturii, că a aprobat o asemenea expoziţie.
Daniel Angeli, Johnny Hallyday la ieşirea de la un concert în 1972
Aurélie Filippetti, care a fost şi ea victima paparazzilor, a luat în public apărarea expoziţiei.
La rândul lor, cei trei comisari au explicat că o expoziţie reprezintă un punct de vedere şi că ei au încercat să definească o estetică a paparazzilor, fără a lua apărarea nici a acestora, nici a starurilor.
Dar cum etalarea unora dintre imagini nu era posibilă fără riscul unui proces, o parte dintre ele au fost retrase din expoziţie.
Dacă celebra fotografie a lui Jackie Onassis goală pe plajă, publicată de revista “Hustler”, este expusă la Metz, nu se regăsesc nici cele ale lui François Hollande şi Julie Gayet, nici cea a Prinţesei Diana sub podul Alma.
Alison Jackson, Furia lui Nicholson, compoziţie cu sosie
Mare admirator al paparazzilor, fotograful de modă Helmut Newton considera, de altfel, că fotografiile nud ale lui Jackie Kennedy-Onassis pe o plajă grecească sunt “printre cele mai tulburătoare ale acestui secol”. Expoziţia începe cu o operă a artistului Malachi Farrell din 2000, cu o mare de aparate foto şi microfoane agresive.
Parcursul detaliază apoi metodele paparazzilor: pânda, deghizările, teleobiectivele uriaşe, aparatele clandestine. Dar şi mitologia acestei meserii, începând cu filmul “La Dolce vita” al lui Fellini, în care regizorul inventează cuvântul paparazzi, contractând termenii “pappataci” (ţânţari mici) şi “ragazzi” (tineri). O sală este consacrată acestui film mitic care denunţă defectele unei societăţi ultra mediatizate.
Sunt prezentate şi “Vacanţă la Roma” de William Wyler şi “Femeia fatală” de Brian de Palma, care fac din paparazzo un erou subversiv, monstruos şi fascinant în acelaşi timp, inversul fotografului de război care încarnează o figură eroică. De fapt, nu o dată, fotografii au trecut dintr-o tabără în cealaltă.
Elizabeth Taylor surprinsă de Daniel Angeli la Gstaad, 24 decembrie 1979
Partea cea mai căutată de public este însă cea dedicată victimelor fenomenului şi laturii lui “macho”. Celebrităţile sunt în cea mai mare parte femei urmărite numai de bărbaţi. Şi totuşi, lectura revistelor people aparţine în primul rând cititoarelor.
Reacţiile sunt diverse: refuz, fiurie, panică sau chiar fuga.
“Am întâlnit multe celebrităţi, am avut relaţii normale cu multe persoane cm ar fi John Lennon, Johnny Hallyday, Onassis…, dar nu era un calcul; pentru mine era o relaţie normală. Astăzi îmi dau seama că aceste imagini sunt importante pentru că este vorba despre oameni importanţi, dar atunci făceam această meserie cum aş fi făcut o oricare alta”, mărtuirseşte în catalogul expoziţiei Daniel Angeli. Johnny Hallyday, surprins de el prin geamul maşinii chiar la ieşirea de la un concert, este emoţionant.
Şi tot el a fotografiat o scenă celebră: Marlene Dietrich, “Îngerul albastru”, atacând un paparazzo în aeroportul Orly, care pare aproape gol.
Fotografii aşteptând-o pe Anita Ekberg la pasarela avionului, 1959, fotografie atribuită lui Pierluigi Praturlon
Cu timpul însă se poate observa că relaţia starurilor cu paparazzii se modifică şi, în consecinţă, şi stilul imaginilor. Un exemplu este fotografia lui Britney Spears, care iese din maşină dezvăluind faptul că nu are chiloţi.
Din toate aceste practici şi imagini s-a dezvoltat o estetică paparazzi, nu o artă, care a inspirat numeroşi artişti.
Utima parte a expoziţiei trece în revistă opere amuzante sau crude, semnate de pictorii Richard Hamilton sau Gerhard Richter, de plasticiana Sophie Calle sau de fotografa Alison Jackson, care inventează scene umoristice cu sosii ale celebrităţilor. Andy Warhol s-a declarat şi el fascinat de paparazzi. Unele dintre operele sale figurează în expoziţie.
Mick Jagger şi Arnold Schwarzenegger la Cap d’Antibes 1990, fotogrfie de Jean Pigozzi
“Se întâmplă cu paparazzii acelaşi lucru ca la revistele people, care prosperă în acest moment al «politically correct». Oficial, toată lumea le dispreţuieşte. Neoficial, toată lumea se repede asupra lor cu un apetit de-a dreptul vinovat. Teoretic, ceea ce este privat trebuie să rămână departe de fotografi. Concret, baronul industriei ialiene, Giovanni Agnelli, sare gol de pe vaporul său din Saint Tropez în 1977, fără să fi ignorat că reprezenta un subiect de aur, de altfel, frumos ca o medalie. Logic, era foarte rău şi riscant să escaladezi ca un tâlhar poarta Ginei Lollobrigida în 1971. În mod bizar, acum nu ar mai fi necesar, pentru că moştenitorul Jean Pigozzi, fiul fondatorului uzinelor «Simca», îi fotografiază pe Mick Jagger şi Arnold Schwarzenegger la «Hôtel du Cap», în 1990. VIP printre VIP-uri, el nu este un paparazzo, dar fotografia lui de amator monden apare pe afişul expoziţiei de la Centrul Pompidou-Metz”, scrie jurnalista Valérie Duponchelle.
Indiferent însă de părerile pro şi contra, publicul se grăbeşte să vadă expoziţia, ai cărei critici se dovedesc, fără intenţie, cei mai buni promotori ai ei. O jumătate de secol de indiscreţie nu înseamnă puţin lucru. Iar pentru istoricii presei sau pentru cei ai fotografiei, multe dintre numele prezente în expoziţie merită să intre cel puţin într-un dicţionar de specialitate. Centrul Pompidou-Metz pare să fi dat lovitura. O expoziţie “populară” ce păstează în acelaşi timp rigoarea muzeografică şi ştiinţifică.
