Ce ciudată asociere între un om politic cu apucături de mitocan autentic şi un diplomat ce a crescut într-un mediu intelectual foarte elevat (tatăl său fiind unul dintre cei mai reputaţi istorici ai Armatei Roşii), cu studii în jurnalism şi economie, cu doctorat în economie, iar la Moscova doctoratele nu se dau şi nu se iau pe bandă rulantă!, şi care vorbeşte fluent franceza, italiana, spaniola şi engleza, având adică o temeinică educaţie umanistă. Dmitri Rogozin, căci despre el este vorba, reprezintă noua generaţie de apartcici de la Moscova: el este născut în 1963, iar premierul Medvedev în 1965, în timp ce Putin, în 1952, iar ministrul Apărării, Serghei Şoigu, în 1955. Sunt elemente care, normal, nu se leagă deloc cu comportamentul acestuia în public, cu reacţiile sale adesea brutale şi sfidătoare, caracteristice mai curând unui demn reprezentant al dictaturii proletariatului din perioada bolşevică, un stalinist reşapat.
În mass-media din lume el a ţâşnit în forţă după ce a ajuns la Bruxelles, ca ambasador al Rusiei la NATO, într-un moment de destindere internaţională şi de deschidere reciprocă. Numai că, aşa cum se zice în româneşte, omul nu a sfinţit locul, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut în respectivul post fiind acela de a pune în biroul său un portret al lui Stalin, gest cu atât mai surprinzător cu cât, ca un umanist adevărat, ar fi trebuit să ţină seama de gulagurile de atunci ca şi de suferinţele personale ale atâtor şi atâtor milioane de oameni de pe întreg teritoriul fostei URSS. Nici vorbă de aşa ceva, el începându-şi activitatea politică într-un partid – Congresul Comunităţilor Ruse – condus de generalul Aleksandr Lebed, un nume bine cunoscut după tentativa de lovitură de stat a bolşevicilor reacţionari din 1991, când el a refuzat să pună tunurile împotriva parlamentarilor şi a lui Boris Elţîn, care, ulterior l-a avansat şi l-a trimis să „pacifice” revoltele din Caucaz, ceea ce el a făcut cu mult sârg. Ca urmare, a fost numit comandantul Armatei a14-a ce staţiona în R. Moldova, în Transnistria. A demisionat, a candidat la alegerile prezidenţiale din 1955, ocupând locul al treilea după Elţîn şi comunistul Ziuganov. Ales preşedinte, Elţîn i-a încredinţat funcţii de mare răspundere lui Lebed, care era un naţionalist şi un admirator declarat al generalului Augusto Pinochet, celebrul dictator chilian. Pe urmele acestuia, Lebed credea că „păstrarea neschimbată a armatei este baza păstrării neschimbate a puterii executive”. Dar, mai presus de orice, el a devenit cunoscut prin cuvintele şi expresiile obscene pe care le folosea frecvent în public şi prin atitudinea sa ostentativă, fapt pentru care i se zicea „rusul dintr-o bucată” şi „naţionalistul teribil”. Când, în aprilie 2002, a murit în urma unui ciudat accident de elicopter, era guvernator al regiunii Krasnoiarsk.
Sub pulpana acestuia şi-a început Rogozin activitatea politică, după decesul lui Lebed, el succedându-i în fruntea partidului la care aderase şi care şi-a schimbat numele în „Rodina”. Este perioada în care, pe scena publică, el s-a manifestat ca un vajnic apărător al drepturilor ruşilor aflaţi în fostele republici unionale, subiect extrem de sensibil la Moscova, alimentat, din păcate, de numeroase manifestări rusofobe ale unor oficiali din ţările respective. Vladimir Putin, devenit preşedinte al Rusiei, l-a numit pe Rogozin reprezentantul său special pentru enclava Kaliningrad. Fost centrul cultural, economic și administrativ al provinciei germane Prusia Orientală, acest oraş a fost distrus, în mare parte, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. La 2 august 1945, el a fost anexat de URSS împreună cu împrejurimile sale, iar în 1946 a primit numele de Kaliningrad, în amintirea lui Mihail Kalinin, un om de mare încredere al lui Stalin. Postul respectiv avea un schepsis al lui, statele baltice fiind admise în NATO, fapt primit cu ostilitate de Rusia. Ulterior, cum am spus, Rogozin a ajuns la Bruxelles, ca ambasador al Rusiei la NATO, unde a stat patru ani, manifestându-se ca un „copil teribil al diplomaţiei ruse”, cum i-au spus unii, sau mai curând ca un culak reşapat, după felul cum se comporta. Era irascibil, neînduplecat şi agresiv, calităţi incompatibile unui diplomat autentic. „Poligonul” din Bruxelles l-a folosit din plin, ţinta lui predilectă fiind, evident, Alianţa Nord-Atlantică, îndeosebi din cauza substanţialei sale extinderi în Est şi a apropierii de graniţele ruseşti.
Nu şi-a schimbat în esenţă discursul public, reacţiile dure, uneori excentrice şi dilatate, nici când a fost numit vicepremier în Guvernul Putin, post în care l-a păstrat şi Medvedev. Dac-ar fi să ne ghidăm după comportamentul său public şi după ieşirile lui, vicepremierul Rogozin este un caz special, caracterizat de aroganţă, tupeu, sictir şi mârlănie, atribute de regulă cazone, ce n-au nimic de-a face cu înalta demnitate de vicepremier al unei ţări de rangul Rusiei. De fapt, prin el se manifestă primitiv mentalitatea imperială rusească sau bolşevică, întrucât nu altfel trebuie interpretată declaraţia sa potrivit căreia „sunt ţări care în trecut au făcut parte din URSS sau Tratatul de la Varşovia. Noi le numim Kosomolul NATO”, prin ultima expresie el înţelegând statele baltice şi cele estice europene, care azi fac parte din Alianţa Nord-Atlantică.
Din această perspectivă trebuie privite comportamentul lui în timpul recentei vizite în R. Moldova şi Transnistria şi îndeosebi reacţiile sale faţă de felul cum au tratat autorităţile din Chişinău şi Bucureşti acest voiaj cu cântec al unui politician rus aflat pe lista neagră a lui Barack Obama. E drept, şi unii politicieni români au vrut cu tot dinadinsul să-i ţină hangul, el simţindu-se astfel în apele lui şi ameninţând că data viitoare va veni la bordul unui bombardier TU-160, dar, mai ales, spunând aceste vorbe ce nu pot fi ignorate: „Ei bine, domnilor români, în curând vom explica cine sunteţi şi credem despre voi!”. Reacţie bolşevică autentică, ameninţare neechivocă tipică Războiului Rece, atitudine specifică a unui politician ce ştie că, mai mereu, cei mari s-au înţeles peste capul celor mici, sacrificându-i fără milă pe aceştia din urmă. Să notăm bine, dintr-o atare perspectivă, Rogozin este un exponent clasic, ce nu poate fi ignorat!
