Se discută obsedant sfârşitul Uniunii Social Liberale (2014) şi răspunderea celor implicaţi. Este însă un amestec de zvonuri, supoziţii şi interpretări fără suport din care omul cu capul pe umeri nu are cum să înţeleagă ceva. Desigur, ipoteza cea mai simplă nu este neapărat şi cea adevărată. Dar, în condiţiile în care, aşa cum se întâmplă de obicei, mulţi se pronunţă ştiind subiectul doar din auzite, discuţia se cuvine să fie adusă la ceea ce se poate proba factual şi, fireşte, la logică. De altfel, se observă uşor că nu rezolvă probleme şi nu dă rezultate durabile continua înlocuire a ceea ce nu se cunoaşte precis cu simple bănuieli sau supoziţii.
Am revenit în viaţa politică cu o pledoarie la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj în favoarea schimbării şi cu participarea preşedintelui liberal la lansarea primei cărţi despre criză publicată în ţară (volumul „Criza şi după criză”, Eikon, Cluj-Napoca, 2009). Am dorit atunci să rămân rector al universităţii clujene şi, pentru a respecta Carta instituţiei, am intrat doar în Biroul de conducere al partidului, ceea ce m-a onorat. Primisem în 2004 Premiul Naţional Brătianu, cu propuneri în consecinţă, dar nu am vrut să intru în conducerea liberală a acelor ani.
Problema majoră în 2009 era înlocuirea unui regim politic care lăsa perceptibil în urmă o nouă subdezvoltare a României, iar strategia marii coaliţii între social-democraţi şi liberali era evident soluţia politică. Am apărat-o cu mijloace rezultate din cunoaşterea experienţelor europene. În vizita la Cluj-Napoca a lui Mircea Geoană şi Crin Antonescu, s-a putut progresa cu propunerea de guvern Johannis, susţinută de o majoritate confortabilă (la care aderaseră parlamentari de pe un spectru larg, inclusiv din partidele ce susţineau guvernul din 2009!). Blocarea la Cotroceni a iniţiativei legale şi legitime a opoziţiei de atunci de înlocuire a unui guvern diletant a arătat că nu se poate aştepta nimic pozitiv din acel loc.
Am preluat conducerea unuia din grupurile organizate pentru elaborarea programului USL, care au fost lansate public printr-o serie de reuniuni (pe educaţie, pe economie, pe asistenţă socială, pe energie etc.). Semnarea actului de constituire a alianţei de către liderii partidelor componente a stârnit entuziasm în societate, încât s-a putut formula critica adâncită a regimului. Am arătat în presa momentului, pe baza unei documentări precise, că ceea ce s-a numit „criză” nu este nicidecum o „criză mondială”, cum se spunea la Cotroceni (dovadă, între altele: Polonia, China, Austria, Germania etc. au creşteri economice!) şi că măsurile „anticriză” nu sunt decât reluarea carpatică a măsurilor impuse de Mussolini, unele dintre acestea pentru a-şi lovi adversarii politici. Apăr părerea că abordarea crizei din 2007-2012 în România a fost greşită, ceea ce se poate dovedi şi acum, cu argumente chiar întărite de comparaţia cu ceea ce au făcut alte ţări şi luând în seamă, desigur, efectele pentru ţară nici astăzi vindecate ale acelei abordări (precum reducerea efectivului de angajaţi sau degradarea instituţiilor).
Vizita cancelarului federal german la universitatea clujeană a fost ocazia unei discuţii temeinice. Două dintre răspunsurile pe care le-am dat în acel cadru au relevanţă directă în analiza de faţă. Am arătat, cu detaliile de rigoare, că abordarea crizei în România aminteşte de politici rău famate şi că soluţia înlocuirii guvernului de la acea oră cu formula Johannis era net superioară.
În 2012, am ocupat o profesură la cea mai prestigioasă universitate israeliană, urmând ca, după încheierea acesteia, să funcţionez la o universitate canadiană. Pe parcursul stagiului la Ierusalim, cei doi lideri ai USL m-au invitat să preiau Ministerul de Externe în guvernul care urma să se formeze după reuşita moţiunii de cenzură. Consideram că Victor Ponta reprezintă un pas înainte faţă de oricine din guvernele perioadei, iar Crin Antonescu întruchipează nu numai oratorul principal, ci şi omul care poate să aducă aşteptata schimbare în exercitarea primei demnităţi a ţării. Am dat curs invitaţiei, cu gândul de a pune umărul la ceea ce îşi propunea să fie „un alt fel de a face politică” şi o renaştere democratică în România, după mulţi ani de prăbuşire a ţării.
Paritatea partidelor majore din USL şi încrederea reciprocă au asigurat o atmosferă de conlucrare benefică a celor care reprezentam alianţa. În prezentarea pe care am făcut-o la Parlament (care este publicată în Romeo Couţi, „România într-o lume în schimbare. Interviuri…”, Ecou Clujean, 2013), am propus revenirea la Constituţie în ceea ce priveşte actorii politicii externe şi, în baza rezoluţiei legislativului, am sprijinit imediat, prin competenţele ministrului de externe, normalizarea reprezentării României la Consiliul European prin delegarea prim-ministrului. Parchetul General a recunoscut, de altfel, abordarea, după ce adepţii statu-quo-ului, prost orientaţi, au încercat să forţeze mâna justiţiei. În iunie 2012, a venit decizia Parlamentului de suspendare a preşedintelui, ca urmare a încălcării prevederilor constituţionale de către acesta din urmă.
Orice se spune astăzi, cine analizează cu precizie şi onestitate faptele nu poate să nu tragă două concluzii: a) suspendarea a fost constituţională şi promitea izbăvirea; b) procedura aplicată a fost legală, bazată pe reglementările cu putere de lege ale României, începând cu Constituţia. Este un basm – creat la Bucureşti şi apoi vehiculat de politicieni indigeni printre europeni neinformaţi – acela că s-ar fi petrecut o „lovitură de stat”. Argumentele factuale contrazic acest clişeu, inclusiv argumentul de bun-simţ că un parlament nu are cum să dea lovituri de stat aplicând Constituţia în vigoare! Desigur că, în zvonurile din străinătate, a contat nefericita declaraţie a ministrului de atunci al justiţiei că va trece la schimbarea unor judecători ai Curţii Constituţionale, declaraţie pe care presa timpului a reţinut-o. Nu s-a discutat în guvern aşa ceva! Nu a fost vorba niciodată de afectarea statului de drept, care a constituit, se ştie prea bine, un obiectiv major al tuturor revoluţiilor est-europene din jurul lui 1989 (dacă noţiunea este bine înţeleasă), chiar dacă şi astăzi unii concetăţeni fac cariere „împroprietărindu”-şi statul de drept şi independenţa justiţiei, ca şi cum nimeni, în afară de ei, nu le-ar apăra pe aceste meleaguri.
Personal, am reprezentat două opţiuni corelate. Prima era aceea de a angaja neîntârziat reforme chibzuite pentru a face ruptura cu mormanele de prostii numite „legile lui Boc”. A doua era aceea de a duce până la capăt schimbarea pe căi democratice a regimului, căci aceasta era legală, legitimă şi, cum avea să se dovedească cu prisosinţă la scrutinele din 2012 – 2014, susţinută de covârşitoarea majoritate a populaţiei ţării.
De aici nu rezultă că poziţia pe care o apăram era aducătoare doar de aplauze. Semne de rău augur în privinţa USL au apărut devreme. Pentru mine, primul indiciu a fost remarca unui demnitar – la o reuniune ce preceda referendumul din vara lui 2012 – că „oricum, cel suspendat se întoarce”. Unii liberali evocau alte semne ale unei situaţii ce rămâne încă greu de explicat. Am propus preşedintelui interimar şi prim-ministrului (cum se poate observa, de asemenea, în documente şi în presa momentului) un „desant diplomatic” pentru a ne ţine partenerii bine informaţi asupra proceselor din ţară.
Pe cât cunosc, tocmai în contextul încercării de încheiere legală şi legitimă a mandatului prezidenţial s-a creat în USL fisura care a dus la sfârşitul prematur al acesteia, înainte de a-şi îndeplini menirea înlocuirii regimului. De ambele părţi, s-au făcut atunci paşi ce rămân nelămuriţi până astăzi. Enumăr doar doi, fără a-i pune aici în legătură temporală.
Prim-ministrul a venit la un moment dat cu „lista celor unsprezece puncte” de la Barroso, listă pe care, trebuie spus, chiar unii social-democraţi din Parlamentul European au pus-o pe tapet, măcar parţial (cu toate că, în calitatea menţionată, am atenţionat din vreme că social-democraţii români ar trebui să discute fără întârziere cu liderii social-democraţi europeni pentru a preveni dezinformarea şi neînţelegerile ce puteau să apară din cauze mai vechi!). Preşedintele interimar de la Cotroceni a ratificat fără amânări o ordonanţă privind cvorumul referendumului, cu toate că parlamentarii alianţei se întrebau, nedumeriţi, pe bună dreptate, încotro se îndreaptă lucrurile. Urmările acestor paşi se cunosc.
Nu este adevărat că s-a impus din străinătate cine pleacă sau rămâne la Cotroceni, oricât de plauzibilă este ideea într-un climat de suspiciuni. Nimeni nu putea impune unui stat care se respectă o asemenea decizie, nimeni nu a pretins că ar fi impus-o şi, dacă ar fi pretins, nu erau temeiuri. Deciziile au fost, în fond, să o spunem răspicat, indigene, chiar dacă, fireşte, anumite opinii erau formate şi printre partenerii României şi se exprimau public. Aceştia puteau, desigur, să exercite presiuni, ca de atâtea ori în istorie, dar, orice am crede, presiunile nu se confundă cu intervenţia. În mod legitim, multă lume se interesa de schimbările din ţara noastră, dar nu sunt probe suficiente, pentru o minte matură, că cineva a impus ceva. Există puteri şi puteri în viaţa internaţională, dar, în condiţiile date, au fost intoxicări, evaluări fără fundament, declaraţii deplasate cu privire la evoluţia din România, dar nu mai mult. Din păcate, a devenit din nou obicei la noi ca deciziile lipsite de clarviziune să fie puse pe seama intervenţiei străine!
Paşii amintiţi – asupra cărora voi stărui cu alt prilej – au început, însă, să lase loc neîncrederii în sânul USL. În loc să strângă rândurile pentru schimbarea democratică a regimului şi să pună în mişcare reformele la care s-au angajat, de care România are nevoie stringentă (care sunt altele decât ridicola „reformă a statului”, cu care se flatau, privaţi de cultura chestiunii, cei care guvernaseră anterior!), liderii s-au repliat temători în dreptul interesului de partid. Victor Ponta a crezut că se cuvin reduse puterile liberalilor şi a transferat în contul propriului partid ministerele Externelor şi Justiţiei. Crin Antonescu s-a arătat nemulţumit, dar a vrut să salveze aparenţele şi a lăudat un guvern care, de fapt, nu mai funcţiona decât pentru a gestiona o ţară ce avea nevoie de mult mai mult. Atmosfera de conlucrare încrezătoare de la începutul guvernării USL s-a stins devreme. Pregătirea alegerilor parlamentare din decembrie 2012 impunea însă, în acel moment, etalarea a ceea ce s-a făcut, nu a ceea ce nu funcţiona, încât orice clarificare s-a amânat.
Au urmat alţi paşi care au adâncit fisura din USL. Îi amintesc pe cei mai importanţi. Primul a fost „pactul de coabitare” dintre Victor Ponta şi Cotroceni. Acest „pact” nu numai că era de prisos din punct de vedere constituţional, dar nu era cerut de nimeni din străinătate, cum s-a indus propagandistic opiniei publice. Pactul convenea, desigur, unor forţe, dar aceasta nu înseamnă că a fost impus. Era de fapt o soluţie pentru persoane în faţa unui viitor incert. Acest pact, însă, a creat impresia unei înţelegeri politice a liderului PSD cu Cotroceniul, peste capul USL.
Al doilea pas, care a întărit această impresie, a fost golirea de conţinut a ministerelor alocate PNL în guvernul Ponta 2 (Finanţe fără buget, Economie fără energie, Transport fără mari proiecte etc.). Liberalii au făcut eroarea de a nu clarifica de la început raporturile din guvern, pe care social-democraţii au folosit-o de la un timp pentru a reduce ponderea liberalilor în decizii, sub argumentul superficial că „şeful îşi face echipa”, ce are trecere astăzi, la noi.
Pe fundalul erodării în viteză a ministerelor liberale (prin fabricări de dosare de corupţie, de Securitate, de orice fel), Crin Antonescu a redus în mod neaşteptat motoarele campaniei sale prezidenţiale în vara lui 2013. Vacanţa sa a lăsat spaţiu vociferărilor unor social-democraţi cu privire la nevoia de candidat propriu la alegerile prezidenţiale şi a prilejuit, desigur, începutul căderii în sondaje. În felul acesta, neîncrederea a sporit încă o dată.
Când liberalii s-au opus adoptării legii amnistierii şi graţierii, social-democraţii au avut sentimentul că nu vor putea coopera cu un preşedinte al ţării care provine de la liberali. Capacul a fost pus însă de respingerea de către Curtea Constituţională a proiectului de modificare a Constituţiei, care a făcut limpede faptul că social-democraţii vor trebui să coopereze cu un preşedinte rămas puternic prin legea fundamentală, care nu este a priori cucerit. Pentru social-democraţi, era perceptibil că nu-şi pot satisface interesele decât cu un candidat propriu. Faptul a fost interpretat rapid de către Crin Antonescu ca o forţare tacită la subordonarea PNL faţă de un PSD preocupat vizibil să racoleze parlamentari.
În acest fel, fisura devenise de fapt ruptură. Ea mai avea nevoie, ca totdeauna, doar de o ocazie pentru a se putea manifesta pe faţă. Această ocazie a fost remanierea de guvern cerută de liberali, nemulţumiţi, pe bună dreptate, de reprezentarea lor slabă (inclusiv ca urmare a unor desemnări ce s-au dovedit cu totul stranii!) în guvernul Ponta 2.
Restul este istorie cunoscută, însoţită însă de interpretări care de care mai subiective: că „liberalii au spart USL”, că „Antonescu este la originea faptului”, că „preşedintele actual controlează liberalii”, că „forţe străine lucrează în spatele scenei” etc. Toate aceste interpretări nu au de a face cu realitatea. Desigur, diferiţi politicieni ostili USL au fructificat copios neîncrederea apărută în sânul alianţei, fisura şi ruptura. Un regim politic care a adus ţara în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne, şi care trebuia înlocuit, a început, în mod neaşteptat, să fie albit, cel puţin prin implicaţie, şi să facă şi mai de neînţeles o situaţie oricum confuză.
Fireşte, ceea ce se petrece la vârful politicii României interesează la Bruxelles, Washington sau în alte capitale. Marile puteri preferă îndeobşte stabilitate politică în ţări care nu emit pretenţii în raporturile geopolitice. Dar nimeni din afara USL – nici forţe din ţară, nici puteri străine – nu a creat neîncrederea dintre lideri şi nici fisura ce s-a lărgit apoi necontenit, până la ruptură, încât răspunderea trebuie circumscrisă pe baze factuale.
Iar neîncrederea însăşi are – dincolo de sursele ei atitudinale, psihologice, contextuale, de orice natură ar fi – o sursă majoră, care s-a lăsat identificată abia cu timpul: amânarea excesivă a schimbării şi reformelor de care România avea nevoie şi pe care populaţia le aştepta sau, poate, insuficienta pricepere de a face schimbarea şi reformele necesare. Altfel, cum s-ar putea explica faptul că o majoritate parlamentară de 70% a rămas nefolosită în scopul pentru care a fost aleasă de populaţie? Cum s-ar putea explica împrejurarea că nici acum nu există proiecţii ale evoluţiei în care s-a angajat România? Cum s-ar putea explica faptul că nici această experienţă a angajării ţării nu a fost însoţită decât sporadic, graţie iniţiativei private a unui autor sau altuia, de temeinice lucrări de analiză, proiectele rezumându-se, în cele din urmă, la declaraţii de intenţii şi vorbe mediatizate? Cum s-ar putea explica divorţul vizibil dintre funcţii de decizie şi competenţă, pe care România, din nefericire, îl cultivă, cu costuri enorme, de mai bine de un deceniu?
Liderii USL au proclamat, în mod salutar, un „nou fel de a face politică”, asumându-şi adevărul profund, afirmat chiar înainte de începerea tranziţiei din Europa Centrală şi Răsăriteană (vezi Guillermo O Donnell, Philippe Schmitter, „Transitions from Authoritarian Rule…”, The Johns Hopkins University Press, 1996) că nu poţi construi societatea deschisă cu mijloacele demantelării socialismului oriental. Dar gândirea unor decidenţi, din păcate, a rămas cea pe care şi-au propus să o înlocuiască: descurcarea pentru preluarea funcţiilor în stat de către propriul grup sau, eventual, partid.
De aceea, efectele regimului ce trebuia înlocuit – extinderea sărăciei, desfigurarea democraţiei, slăbirea instituţiilor, declinul educaţiei, lăţirea corupţiei, degradarea culturii – nu au mai fost atacate cu măsuri adecvate, ci continuă nestingherite. Lipsa angajării pentru reforme şi, cum se poate bănui, insuficienta pricepere de a le face au dus la subţierea continuă a schimbărilor. Se trăieşte, din păcate, în prelungirea perioadei pe care moţiunea de cenzură izbutită din aprilie 2012 promitea să o trimită în muzeu. Iar politica a rămas mai departe greşit înţeleasă ca simplă luptă pentru aranjarea persoanelor, la distanţă de normala înţelegere a acesteia drept căutare deliberativă şi onestă de soluţii în serviciul comunităţii. Cel puţin deocamdată!
