După un turneu final de campionat mondial de fotbal se pot trage multe concluzii cu privire la starea culturii. Aceasta nu numai pentru că fotbalul este cel mai popular sport, nu doar pentru că atrage cele mai multe investiţii, ceea ce ar fi suficient, desigur. Fotbalul este un joc eminamente colectiv, în care contează formarea individuală a jucătorilor, pregătirea echipei, tactica din teren, cooperarea compartimentelor, directivele antrenorului, obiectivitatea arbitrilor, calitatea reglementărilor din campionat.
În 2006, la invitaţia unui cotidian de atunci, am comentat meciurile turneului final. Debutam seria de articole (ulterior reunite în volum, în Andrei Marga, „Diagnoze. Articole şi eseuri”, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.473-545) cu eseul „Fotbalul ca logică”. Plecam atunci de la ideea că „fotbalul, mai mult decât alte sporturi de echipă, concretizează o veritabilă concepţie cu privire la atingerea unui scop şi are o logică lăuntrică, demnă de a fi observată şi comentată” (p. 476). Mă lăsam condus de reflecţia unui manager de club din Anglia – „fotbalul nu este o chestiune de viaţă şi de moarte – este mult mai important decât aceasta”. Am căutat atunci să văd în fotbal logica obţinerii performanţei, iar comentariile aveau acest orizont.
După turneul final din Brazilia (iunie-iulie 2014), multe date mă îndeamnă să privesc fotbalul în cadrul mai larg al culturii încorporate în performanţele acestui sport. Sunt două raţiuni pentru a proceda astfel. Conform aşteptărilor, pe impunătoarele stadioane din marile oraşe braziliene s-au înfruntat nu numai echipe naţionale de fotbal, ci şi abordări ale acestui sport, ce sunt parte a unor concepţii de viaţă şi, până la urmă, a unor culturi. În plus, echipele care au adus noutăţi în joc – Germania, Olanda, Franţa, Chile, Columbia, Mexic, Costa Rica, Ghana, Belgia – au etalat o abordare a fotbalului din care se pot trage multe concluzii privind felul de a gândi în societăţile de astăzi.
La sfârşitul turneului final din 2006, semnalam ca „tendinţe noi”: prevalenţa „jucătorului plastic” faţă de „jucătorul static”, flexibilizarea jocului în funcţie de şansa de înscriere a golului, accentul pe ofensivă, împrumutul de trăsături între echipele anglosaxone şi cele latine, eliminarea în sferturi a tuturor echipelor sud-americane, stagnarea Braziliei într-o formulă de joc prea tradiţională. Acum putem privi mai în profunzime ceea ce s-a petrecut în fotbalul mondial între timp şi a devenit evident în 2014.
S-a spus, pe drept, în presa internaţională, că turneul final din Brazilia a fost „uluitor” sub multe aspecte: l-a consacrat pe Klose drept vârf al marcatorilor din turnee de acest fel. Costa Rica a câştigat în mod spectaculos grupa contra a trei echipe foste campioane mondiale, echipele americane – Columbia, Costa Rica, Chile, Mexic, SUA – au fost revelaţii şi, oricum, au urcat în ierarhia internaţională etc. Turneul final din 2014 a adus însă schimbări în jocul de fotbal, care au semnificaţie mai largă.
Bunăoară, personalitatea portarilor şi a apărătorilor centrali a fost decisivă. Neuer, Navas, Howard, Bravo au contribuit limpede la scorul final din meciurile echipelor lor, în schimb forma slabă a lui Julio Cesar şi Muslera a costat enorm echipele lor. Fundaşii centrali – vezi David Luiz sau Hummels sau Godin sau Vlaar – au fost esenţiali, inclusiv în ofensivă. Aşa cum Real Madrid a arătat elocvent, fundaşii centrali sunt, prin alonjă, tehnică şi clarviziune, excelenţi finalizatori şi, per ansamblu, au devenit hotărâtori sub două aspecte: cu ei începe construcţia fazelor ofensive şi ei înşişi participă la finalizări. Nu mai este totul să ai, ca echipă, atacanţi iscusiţi; ai nevoie de apărători centrali cu bună viziune a jocului.
A căpătat deplină consacrare apărarea în trei linii, cu un mijlocaş plasat, ca siguranţă, în faţa celor doi apărători centrali sau chiar între ei. Nu se mai câştigă dacă nu ai spatele asigurat, oricât de talentaţi sunt atacanţii proprii. S-a văzut cu claritate, în cazul unor echipe pline de talente, cum au fost cele din Coasta de Fildeş, Nigeria sau Ghana, că romantismele, de fapt „naivităţile”, în apărare nu mai pot fi compensate de valoarea vârfurilor. Apărarea din jocul de fotbal s-a deplasat mult spre cea din handbal, când o echipă se repoziţionează şi primeşte lucid şi riguros organizat, cu întregul efectiv, ofensiva celei care are posesia mingii în momentul respectiv. De aceea, Robben sau Thomas Müller sau Lavezzi puteau fi văzuţi frecvent printre apărători, la marginea careului mare.
Înalta tehnicitate era altădată apanajul sud-americanilor. Acum, echipele europene – probabil şi graţie interferenţelor dintre Europa şi America de Sud, ca urmare a importului masiv de sud-americani la cluburile europene – sunt cele care excelează tehnic. Desigur că Messi sau Alexis Sanchez, Marquez sau James Rodriguez, Luiz Suarez sunt tehnic excepţionali, dar ei nu mai sunt diferiţi, nici sub aspectul tehnicii individuale, de Blindt, Schweinsteiger, Pogba, Niesta, Modrici, Ozil şi mulţi alţi europeni. Doar că tehnica este subordonată mai strict astăzi capacităţii de combinare ce duce la obţinerea rezultatului favorabil.
S-a schimbat, în fotbal, şi ofensiva. Apărările organizate pe multiple linii au făcut ca la acest turneu final golurile de la distanţă mare să fie relativ puţine. Altfel spus, golul presupune în mai mare măsură combinaţii în viteză şi „sucirea” unor apărători prin driblinguri scurte în careul mare. Încât atacantul să obţină unghiul din care nu mai are în faţă decât portarul! Felul în care Götze a marcat golul finalei, dintre Germania şi Argentina, „infiltrându-se” surprinzător printre apărătorii centrali, este oarecum paradigmatic pentru felul de a proceda al unui atac bine gândit, care îşi pune în valoare jucătorii.
Antrenorii au pus preţul cuvenit pe experienţa jucătorilor. Nu se merge la turneul final al campionatului mondial cu necopţi sau veleitari, buni doar la consumul intern! Germania nu a renunţat la Klose, deşi îi avea la dispoziţie pe Grosskreuz sau Götze, Brazilia l-a preferat pe Maicon lui Dani Alves, Olanda pe van Persie, deşi acesta nu era în formă, Franţa pe Evra şi Benzema, Argentina pe Demichelis, Uruguay pe Alvaro şi exemplele pot continua. Iar când s-a renunţat – cum s-a văzut în cazul Spaniei, care l-a lăsat pe banca de rezerve pe pătrunzătorul David Villa – a venit dezastrul. Un campionat mondial, foarte probabil în orice domeniu, presupune jucători experimentaţi, care pot pune în aplicare o abordare verificată, alături, fireşte, de cei care pot surprinde rivalii prin inovaţii.
Nu au ajuns deloc întâmplător în faţă, sub aspectul fotbalului practicat, echipele formal câştigătoare. Germania a etalat, ca şi în Africa de Sud, cea mai bună pregătire (fizică, conceptuală, tehnică şi etică) a unei echipe pentru a înfrunta cu succes oricare dintre celelalte competitoare. Doar că în semifinala de acum patru ani nu a putut descuia la timp lacătul spaniol! Acum, echipa antrenată de Joachim Löw a avut soluţia tehnică şi conceptuală mai bună, faţă de o echipă ce promitea inovaţie, cum este Brazilia, şi, apoi, faţă de una cu apărare greu de trecut, care a mizat totul pe forţa de penetrare a lui Messi sau Higuain, cum a fost Argentina. Şi aici s-a dovedit că o apărare tehnică şi bine gândită, precum cea a Germaniei, a putut deconstrui puţinele atacuri argentiniene. Olanda a fost ocolită de şansa de a juca finala, încât încheie turneul final pe locul al treilea, fără să fi fost înfrântă de cineva. Argentina nu avea la ce spera, ea câştigând mai mult cu noroc. Această echipă s-a bucurat mereu de şansă, de pildă, în finala de la Buenos Aires, şi acum, în semifinală, de ambele dăţi împotriva Olandei, care a fost, de fapt, mai bună. Brazilia a confirmat ceea ce spuneam în 2006, anume că se bazează prea mult pe valori individuale şi pe şansele create de acestea.
S-a intrat într-o epocă în care fotbalul însuşi a devenit o întreprindere susţinută, în tot mai multe ţări, de preocupări diferenţiate: virtuozitate tehnică după pregătire sistematică, reglementări agreate şi demne de încredere, moravuri curăţate şi comportamente ridicate la rangul datoriei etice, abordare raţională, departe de orice improvizaţie înşelătoare. În fond, servesc ca exemple dedicarea fără limite a lui Pirlo, deplasările lui Drogba, plânsul lui David Luiz, la severa înfrângere din partea Germaniei, sau îmbrăţişarea finală a lui Messi, decepţionat de lipsa victoriei, de către Schweinsteiger!
Unde se află România acum? Nu insist asupra înfrângerilor cu Grecia şi Algeria dinaintea turneului final, care atestă clar că, din nefericire, fotbalul din ţară rămâne la distanţă de ceea ce se joacă în lume. Era destul să vezi, la câteva zile după turneul final al campionatului mondial, finala supercupei României, dintre Steaua şi Astra Giurgiu, pentru a avea confirmarea distanţei: joc de descurcare, cu tehnică aproximativă, fără concepţie de joc şi cu pregătire slabă pentru efort. De aceea, în lumina turneului final al campionatului mondial de fotbal din 2014, se pun, pentru conştiinţe responsabile, întrebări grave. Unde sunt portarii, precum Lung, care dădeau încredere, şi apărătorii centrali, dincolo de care rareori se trecea, de valoarea lui Ştefănescu sau Rădoi? Unde sunt „interii” capabili să fie acolo unde se dispută mingea, două reprize, cum au fost Bölöni şi Balaci? Unde sunt atacanţii de talent precum Dobrin şi Hagi? Nu trebuie să te laşi sedus de trecut pentru a spune că nu prea sunt identificaţi în jur asemenea jucători, cu toate că nimeni nu garantează că nu există.
Şi în fotbal, ca şi în alte domenii, s-a ajuns la situaţia în care este plin de „băieţi buni” şi de „băieţi de companie”, isteţi şi bine încadraţi în moravurile locului. Întrebările multe care se pun se reunesc în câteva care duc dinspre fotbal spre întreaga societate. Cum se va putea trece de la rezultate la nimereală, la pricepere şi apoi la virtuozitate validată în diferite branşe? Cum se va putea avansa de la reglementări arbitrare, la legislaţie în interes public şi apoi la legitimitate? Cum se va putea înainta de la isteţime, la inteligenţă şi apoi la raţiunea ce asigură performanţe durabile? Cum se vor putea ridica comportamentele de la moravuri, la moralitate şi apoi la datoria etică, care, se vede bine – cel puţin în cazul Germaniei, Olandei, Columbiei, Chile-ului, Costa Ricăi, Mexicului, de la recentul turneu final –, poate lua sub control ansamblul?
