Pictorul Ioan Iacob a revenit la Bucureşti, de data aceasta la Muzeul Cotroceni, cu o amplă expoziţie, Magnolia, ce va fi deschisă până în 25 octombrie. În prefaţa catalogului, excelent editat, criticul de artă Doina Păuleanu evidenţia coincidenţa (sau nu?) prezenţei uneia dintre „vedetele” expoziţiei, magnolia, în sălile palatului în care Regina Maria îşi manifestase pasiunea pentru florile pictate de ea, nu o dată, în spiritul Art Nouveau-ului. Apropierea se opreşte însă aici.
Magnoliile lui Ioan Iacob ocupă sau „creează” spaţiul tabloului, după o logică pur picturală. Ivindu-se verticale de pe o creangă ce traversează orizontal spaţiul, ca braţele unui candelabru ce oferă profunzime fondului subtil valorat, uneori, întinzându-şi crengile din toate cele patru laturi ale picturii alteori, ca un fel de „cadru” scenografic, magnoliile se impun privirii calme, maiestuoase, discrete şi decorative în acelaşi timp.
Draperie Blue
Ioan Iacob, contrar primei impresii, nu acordă elementului figurativ greutatea pe care acesta o are în pictura realistă. El serveşte doar construirii unei lumi în care lumina şi culoarea joacă rolul principal, ca vehicul al unei viziunii proprii artistului.
Acelaşi lucru se întâmplă în toate genurile pe care le abordează şi pe care le descoperim în expoziţie: peisaj, natură statică, portret.
Casă în Bucureşti
Lumea aşezată, echilibrată a lui Ioan Iacob se dovedeşte altceva decât imaginea directă a realităţii. Obiectele, fiinţele sunt, de fapt, în pictura lui, pretexte. Ele servesc obsesiei artistului pentru valenţele culorii şi sunt “portretizate” prin forţa expresivă a acesteia. Punctul de pornire este clar. “Povestea” devine însă altceva. Galbenul, roşul, negru, albastrul sunt adevăratele ei personaje, care se întâlnesc, se armonizează sau se contrazic, se pun în valoare unele pe altele, îşi exaltă sau îşi “sting” lumina. În funcţie de raportul dintre ele, de felul în care obiectele sunt puse în pagină, artistul obţine impresia de calm, de ordine pe care o percepe privitorul la primul contact cu opera, subîntinsă însă de o tensiune nu o dată neliniştitoare.
Două personaje
Într-un interviu pe care mi l-a acordat cu patru ani în urmă, Ioan Iacob mărturisea referitor la această ambivalenţă a creaţiei sale: “Nu mă văd în poziţia de a întruchipa cel mai mare calm în pictură. Pentru mine, se pune problema verosimilităţii imaginii. Îmi aleg motivele cu o anumită sobrietate, cu o anumită reţinere. Elementele figurative nu au o pondere excesivă. Ele doar există pe pânză. Este o formă meditativă de a aborda lucrurile şi, probabil, ea duce la percepţia de linişte şi calm, ca să-l citez pe Matisse. Dar problema mea este de a crea o imagine care afirmă şi întreabă în acelaşi timp, care îl face pe privitor să-şi pună întrebarea: «oare aşa este realitatea?». Nu ştiu câtă linişte sau câtă violenţă poate provoca acest demers”.
De atunci în pictura lui Ioan Iacob lucrurile au evoluat, în mod firesc, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, de-a lungul întregului său proces creator. Naturile statice, atât de frecvente în grafica sa, au căpătat alte valenţe în picturile de acum.
Natură moartă cu mere
Obiectele umile, fructele, florile, plasate de obicei în partea de jos a compoziţiei, pictate minuţios sau construite sugestiv din pete de culoare, ca în cazul Trandafirilor, devin “baza” spaţiului vast care se deschide deasupra lor, într-o somptuoasă construcţie cromatică, ce vibrează în alternanţele de lumini şi umbre, primind uneori reflexele unui roşu incandescent ce pare să izbucnească din obiecte, ca în Natură statică cu mere, sau aruncându-şi umbrele colorate pe suprafaţa acestora într-o simfonie cromatică în care armonicele şi dizarmonicele se contopesc.
Casă
Mai rar, obiectele ocupă centrul pânzei, individualizate, învestite cu autonomie, obligând spaţiul să se construiasă în jurul lor, ca în Coşul Matildei sau Natura statică cu vas cu flori pe o masă, de exemplu.
Înrudită cu naturile statice şi ducând gândul către savantele compoziţii ale olandezilor secolului al XVII-lea, ajunşi însă să lucreze cu modalităţile de percepţie ale veacului nostru, seria Draperiilor devine loc de cercetare şi mai ales de împlinire cromatică. Ocupând apropape tot spaţiul pânzei, lăsând să se bănuiască pe laturile ei existenţa unui al doilea plan ascuns (Draperia Blue), sau plasate lângă o arhitectuă ale cărei unghiuri drepte le preia, ca în Draperia galbenă, ele devin aproape monumentale. Chiar şi atunci când motivele Eşarfelor par să conducă spre ideea de decorativ.
Coşul Matildei
Mai tensionate sunt peisajele lui Ioan Iacob. Lipsite în cele mai multe cazuri de prezenţa umană, cu casele lor izolate parcă de restul lumii (Casă în Bucureşti), sau dublându-şi imaginea în apă ca într-o oglindă şi profilate în spaţiul monocrom (Casă), par să reprezinte, fiecare dintre ele, centrul universului. Tot aşa cum, în Biserica din Riga, de pildă, portalul este învestit cu întregul conţinut semantic al unei asemenea construcţii.
Azera
Valenţe de generalitate descoperim şi cele mai multe protrete din expoziţie, cum ar fi cele intitulate Antic, ce se detaşează în culori profunde, uneori “arse”, din fondul picturii, purtătoare ale unui sentiment de eternitate, impresie la care concurează şi vagi ecouri din icoanele capadociene. O serie impresionantă prin forţa de expresie, obţinută cu atâta economie de mijoace, şi în care este inclus, cel puţin prin plasarea în expoziţie, şi un Autoportret, a cărui privire acerbă pare să conţină întreaga percepere şi dramă a umanităţii, descoperite de via curioziate a artistului.
Autoportret
Alteori, personajele apar în compoziţii ca Spate la spate sau Două personaje, siluete fără chip, menite să evoce raportul omului cu umbra sau rolul lui de delimitare a unui spaţiu.
Monumentale şi dramatice sunt şi portretele individualizate, ca Azera, o capodoperă de vibraţie cromatică, de o intensitate şi o forţă expresivă cu totul speciale.
Pentru Ioan Iacob negrul, care revine într-o seamă de compoziţii, este într-adevăr culoare, diferenţele de intensitate intrând în perfectă rezonanţă cu restul picturii. O dovedesc Amandinele, dar şi imaginile din Caietele Uleiuri, apă, prafuri colorate, cu infinitele valorări de tonuri, în care griurile, negrul sunt exaltate de bolul roşu de culoare.
Magnolia
Creaţia lui Ioan Iacob, de o dezarmantă sinceritate în mărturisirea resorturilor ei intime, are caracteristicile artei autentice. Tablourile lui pot satisface gustul pentru “decorativ” al celui care doreşte să-şi lumineze interiorul cu o operă de artă, exigenţa colecţionarului avizat, pentru care valoarea estetică primează, curiozitatea cunoscătorului interesat de evoluţia artei în general, a tehnicii picturale şi a viziunii plastice, interesul omului de cultură pentru ceea ce se ascunde dincolo de obiectul fizic al lucrării. Multitudinea nivelurilor de lectură îi asigură locul în ceea ce, cu o ambiguitate crescută în zilele noastre, se numeşte “artă autentică”.
