În ultimele zile, numele SPP-ului a fost pronunţat din ce în ce mai des. Şi de fiecare dată în legătură cu înregistrările de la Comisia parlamentară sau cu alte chestiuni ce ţin de libertăţile cetăţeneşti.
Şi totuşi, partidele politice şi societatea civilă nici măcar nu au clipit, în ciuda faptului că informaţiile despre năzbâtiile SPP sunt mai vechi. O simplă privire pe bugetul anului 2009 ne arată un număr de 3.334 de angajaţi, plătiţi în acest an cu 24 de milioane de euro (plus taxele către bugetul de stat), premiaţi cu încă unul şi având alocate pentru activităţile legate de siguranţa naţională încă 34,5 milioane de euro. Nu discut despre bugetul pentru construirea noului sediu şi despre preţul bisericii incluse în proiect (SPP-iştii nu pot apăra şi nici urmări dacă nu se roagă!). Spre sfârşitul guvernului Adrian Năstase, la CSAT fusese depus un proiect de lege care prevedea aproximativ 650 de oameni. În 5 ani, SPP-ul a crescut de aproape 5 ori. Are meserii de toate felurile (croitori, bucătari, ospătari, frizeri), are buget pentru plasarea ofiţerilor prin cârciumi pentru că se presupune, dar nu se ştie pe unde poposeşte seara şi noaptea Traian Băsescu.
În conformitate cu Legea 191/1998, completată cu OUG 103/2002 şi aprobată cu modificări şi completări de Legea 67/11 martie 2009, SPP-ul nu este serviciu de informaţii. Este doar „un organ de stat” „specializat în protecţia demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul şederii lor în România, a familiilor acestora, în limita competenţelor legale”. Serviciul se subordonează preşedintelui României. În mandatul lui Traian Băsescu nu avem ştiri despre un control parlamentar temeinic asupra acestui serviciu. Dimpotrivă, pare a fi singurul serviciu care se supune necondiţionat şi raportează doar preşedintelui României, executând toate ordinele acestuia, indiferent de natura lor. De altfel, directorul SPP Lucian-Silvan Pahonţu s-a afirmat doar ca un executant super-supus. În anul 2006, la SPP a mai fost adus generalul-locotenent Alexandru Burian. Acesta a lucrat şi în informaţiile militare, dar mai ales în DGIPI (fostul 0215 de la Interne şi Administraţie).
Din informaţiile noastre, de la venirea sa la SPP a început dezvoltarea activităţii de serviciu secret, de urmărire de persoane, înregistrări de convorbiri, analiză şi interpretare de date, deşi Legea 191/1998 prevede: „Operaţiunile tehnice pentru efectuarea acestor activităţi se execută de către Serviciul Român de Informaţii” (art. 14. lit. e). SPP-ul cooperează cu celelalte servicii de informaţii şi „poate efectua cu respectarea Legii 51 din 1991 verificări prin solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la alte instituţii”. „Solicită procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală autorizarea efectuării unor activităţi potrivit Legii 51/1991 în scopul culegerii de informaţii pentru îndeplinirea misiunilor specifice.” Deci SPP-ul era un serviciu de pază şi însoţire, dar s-a transformat pe nesimţite într-unul de urmărire, ascultare, prelucrare şi stocare de informaţii. Şi atunci întrebarea este ce fac cei 3.334 de angajaţi, mai ales că paza ambasadelor este efectuată cu soldaţi de la unităţile de jandarmi? Pe cine urmăresc acoperiţii de la UM 0163 şi dacă au aceştia mandate semnate de procurori? Şi dacă au, mandatele privesc persoane periculoase pentru siguranţa demnitarilor sau privesc urmărirea unor politicieni, jurnalişti şi adversari politici ai preşedintelui?
Ce face SPP? Înregistrează telefoanele din Parlament, urmăreşte adversari politici şi cheltuieşte fonduri exorbitante de la buget, asta doar pentru ca preşedintele României să deţină un instrument informativ suplimentar pe care nu-l verifică nimeni?
Un control parlamentar minuţios se impune mult mai repede decât ne-am putea imagina!
