În 1961, scriitorul şi diplomatul bosniac Ivo Andrić (1892-1975) devine laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, „pentru forţa epică cu care a redat motivele şi destinele oamenilor din istoria ţării sale. A creat într-o limbă de circulaţie restrânsă, dar opera sa a depăşit graniţele şi timpul în care a trăit”.
O expoziţie dedicată acestei complexe personalităţi, „Ivo Andrić – scriitor şi/sau diplomat”, organizată de Muzeul oraşului Belgrad, va fi deschisă vineri, 27 ianuarie, la Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Născut în 1892 într-o localitate de lângă Travnik, în Bosnia şi Herţegovina, Ivo Andrić, rămas orfan de tată, se mută împreună cu mama sa la Višegrad, unde urmează şcoala generală. În timpul liceului, la Sarajevo, se înscrie în organizaţia revoluţionară „Tânăra Bosnie”, fiind arestat şi ulterior întemniţat de autorităţile austro-ungare, rămânând închis aproape în întreaga perioadă a Primului Război Mondial. Urmează studiile universitare de istorie şi slavistică la Zagreb, continuându-le ulterior la Cracovia, Viena şi Graz, unde îşi va susţine doctoratul cu tema „Dezvoltarea vieţii spirituale în Bosnia în timpul dominaţiei turceşti”. Din 1920 până în 1941, când se va pensiona, se află în misiuni diplomatice la Roma, Graz, Bucureşti, Marsilia, Paris, Madrid, Geneva, Berlin. Din 1941până în 1975 va locui şi va scrie la Belgrad.
Primele scrieri datează din anii de detenţie, după eliberare publicând două volume de poeme în proză, „Ex Ponto” şi „Anxietăţi, meditaţie lirică”. În perioada interbelică este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori realişti, publicând nuvele şi povestiri. După cel de-al Doilea Război Mondial a publicat patru romane: „E un pod pe Drina”, „Cronică din Travnik” şi „Domnişoara”, „Curtea blestemată”. Alte trei volume: „Semne lângă drum”, „Paşa Omer Latas” (nefinalizat) şi „Casa însingurată”, aveau să apară postum. Pe lângă beletristică, Andrić a scris şi eseuri despre Njegoš, Vuk Karadžić, Petrarca, Goya, Bolivar, fiind şi un reputat critic literar.
„S-a dedicat cuvintelor şi tăcerii în acelaşi timp”
Expoziţia organizată de Muzeul oraşului Belgrad a fost prezentată în premieră, la sfârşitul anului 2010, în oraşul italian Gorizia. Concepută cronologic, ea urmăreşte creaţia literară şi activitatea diplomatică a unui intelectual rasat, spirit european de excepţională erudiţie, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai sec. XX din spaţiul iugoslav care face parte, în acelaşi timp, din elita diplomaţiei europene interbelice. „Care dintre cele două faţete ale lui Andrić este mai importantă, mai adevărată, mai apropiată de sufletul său… Cine pe cine a ajutat, diplomatul pe scriitor, ori scriitorul pe diplomat. Sentimentele au fost în slujba raţiunii ori invers… Poate că adevărul se află la mijloc, ori de ambele părţi şi atunci totul devine mai dificil şi mai preţios pentru un om care s-a dedicat în toată viaţa lui cuvintelor şi tăcerii în acelaşi timp”.
Ivo Andric şi Podul de pe Drina
Andrić reprezintă una dintre cheile înţelegerii complexităţii contextului din Balcani şi din ţările fostului spaţiu iugoslav. În moştenirea sa literară, scriitorul dezvăluie forţa tumultuoasă a istoriei şi a mitului, frumuseţea naraţiunii umane de la începuturi. Întreaga sa viaţă a purtat în suflet Bosnia natală, o ţară aflată la răscrucea dintre Răsărit şi Apus, şi imaginile din copilărie, legate de Višegrad, în care râul Drina este traversat de podul paşei Mehmed, iar miturile şi legendele sunt adânc înrădăcinate.
A început să publice în revistele literare din Sarajevo şi Zagreb versuri, recenzii ale unor cărţi ori spectacole de teatru, propriile tălmăciri din poezia lui Walt Whitman ori proza lui Strindberg, eseuri şi numeroase articole. În cercurile literare din Zagreb se vorbea despre el în următorii termeni: „Nefericit ca toţi artiştii. Ambiţios. Sensibil. Pe scurt: are viitor”.
La sfârşitul anului 1919, Andrić pleacă din Zagreb la Belgrad şi se angajează la Ministerul Afacerilor Externe. Până în 1941, când izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial şi va fi pensionat, îşi construieşte o carieră diplomatică ascendentă, activând în diferite ţări europene şi în capitalele acestora. În calitate de tânăr diplomat posedă calităţi şi cunoştinţe cu mult peste experienţa şi vârsta sa. Este evaluat de către superiorii săi cu calificative maxime. Cariera sa diplomatică desfăşurată din estul în vestul Europei, de la Bucureşti şi Madrid la oraşele care aveau pe atunci un rol hotărâtor în politica europeană (Roma, Paris, Geneva şi Berlin), l-a ajutat să dobândească o viziune de ansamblu privind relaţiile dintre marile puteri şi popoarele mici mult mai amplă decât majoritatea colegilor săi, devenind un analist de marcă al diplomaţiei iugoslave de atunci. Graz se află pe primul loc în cariera sa diplomatică, iar Berlinul, în 1941, reprezintă finalul acesteia.
În perioada anterioară celui de-al Doilea Război Mondial, cu o sănătate delicată, îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate obligaţiile diplomatice, citind în acelaşi timp enorm, cercetând în arhivele şi bibliotecile naţionale din Paris şi Viena. Scrie şi publică două volume de povestiri (1924 şi 1931) şi eseul „Goya”, care va deveni ulterior cunoscutul volum „De vorbă cu Goya”, manifestul său filosofic şi poetic. A fost ales, iniţial, membru corespondent al Academiei regale sârbe şi, apoi, academician, devenind una dintre cele mai importante personalităţi interbelice din Regatul Iugoslavia.
După mulţi ani, Andrić va include în cartea sa „Semne lângă drum” meditaţii şi reflecţii pe tema diplomaţiei şi a oamenilor cu care s-a intersectat în această perioadă, creionându-şi implicit portretul: „Cine să determine şi să enumere toate calităţile de care are nevoie cel care vrea să se dedice acestei profesii? Trebuie să fii variat şi simplu. Să nu fi părtinitor, dar suficient de falnic, chiar mândru uneori: să nu dispreţuieşti amănuntele (sub nicio formă, defel), dar să ştii să te opreşti undeva la limita detaliului şi a pedanteriei; să fii conştiincios în toate, fară a fi exagerat de sârguincios; să apreciezi clipa şi să te foloseşti mereu de ea, dar să ştii să laşi ca timpul să lucreze; să fii interesat de oameni, de lucruri, arte, jocuri şi distracţii, dar să nu te laşi pradă patimii şi intimităţii în care să uiţi de tine cu totul; să fii puţin om, dar niciodată neom; să fii pregătit la toate şi capabil de toate, dar să nu fi lipsit de suflet şi nici un monstru. Asta înseamnă de fapt: să trăieşti mereu pe două planuri, pe cel personal, omenesc şi pe cel profesional, neomenesc, dar să nu arăţi niciodată nimănui în ce plan te afli în acel moment, ori mai exact: să nu fi nici chiar tu singur conştient de aceasta, ceea ce este cel mai sigur mod de a nu te trăda”.
