“Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: «Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeşte cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viaţa cea nemuritoare». Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, şi cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrab în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo de se ruga. Şi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, şi au dat cinstea şi închinăciunea ce se cădea către Stăpâna, ca şi cum ar fi fost nişte slugi însufleţite”, citim în Sinaxarul pentru 15 august.
Adormirea Maicii Domnului sau Ridicarea la ceruri a Fecioarei, cum este numită de Biserica Catolică, se prăznuieşte pe 15 august, după un post de două săptămâni. Este una dintre cele mai îndrăgite praznice ale popoarelor ortodoxe de pretutindeni.
Sărbătoarea cuprinde două momente distincte, dar inseparabile pentru credinţa Bisericii: moartea şi îngroparea, învierea şi înălţarea la cer a Maicii Domnului.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este considerată de unii teologi drept „Paştele verii”.
Credincioşii care participă la Slujba Vecerniei Adormirii Maicii Domnului retrăiesc parcă o nouă Sâmbătă Mare din Săptămâna Patimilor. În biserică se cântă imnuri precum “Prohodul” şi “Binecuvântările Maicii Domnului”, iar Epitaful Maicii Domnului este purtat în procesiune împrejurul lăcaşului de cult. În unele comunităţi ortodoxe, slujba Adormirii Maicii Domnului a fost îmbogăţită cu Prohodul Maicii Domnului, care a fost compus de Manuel din Corint la începutul secolului al XVI-lea, după modelul Prohodului Mântuitorului. Generalizat mai ales în bisericile ruseşti, acesta a pătruns şi în spaţiul românesc, prin traducerea lui Ion Pralea din 1820.
Sărbătoarea Adormirii îşi are originea, probabil, în Ierusalim. În secolul al VI-lea era deja larg răspândită. Sfântul Grigorie din Tours este primul martor din Apus al praznicului Adormirii, celebrat acolo, la început, în ianuarie. În timpul împăratului Mauriciu (582-602), data sărbătorii s-a fixat definitiv la 15 august.
Praznicul Adormirii Maicii Domnului este sărbătorit cu mare solemnitate în Ierusalim. În ajun, o mare procesiune începe la Patriarhia din Ierusalim, continuând pe străzile înguste ale Oraşului Vechi, înaintând către Ghetsimani. Epitaful Adormirii Maicii Domnului se află în fruntea procesiunii formate din clerici, monahi, maici şi pelerini. După aproximativ două ore de mers, procesiunea se încheie la biserica de acolo, cu Slujba Prohodului.
Procesiunea cu Epitaful Maicii Domnului s-a extins din Ierusalim în Rusia şi în celelalte ţări ortodoxe.
Adormirea Maicii Domnului în iconografie
Iisus ţinând în mâini sufletul Fecioarei
În iconografia tradiţională, scena Adormirii este descrisă astfel: “Câte o clădire în dreapta şi în stânga icoanei. În mijlocul planului frontal se află Maica Domnului întinsă pe un pat, adormită cu mâinile încrucişate pe piept. La capul Maicii Domnului se află Sfântul Apostol Petru, aplecat, ţinând în mâini o cădelniţă şi tămâind. În partea opusă stă Sfantul Apostol Pavel, tot aplecat, privind la Maica Domnului, cu mâna dreaptă întinsă către ea într-un gest care exprimă adânca evlavie. Jalea se citeşte pe faţa amândurora.
Lângă fiecare dintre cei doi mai sunt alţi cinci apostoli, cu expresii pline de tristeţe. În spatele patului, la mijloc, se află Hristos într-o mandorlă a slavei. Este încadrat de îngeri şi, puţin mai departe, de sfinţii ierarhi în veşminte liturgice. În capătul din stânga se află femei plângând. Hristos ţine cu amândouă mâinile sufletul mamei Sale sub forma unui prunc înfăşat. El şi Maica Domnului – atât trupul cât şi suflatul ei – sunt reprezentaţi cu aureole; la fel şi îngerii. Apostolii şi ierarhii sunt reprezentaţi fără aureole, pentru a se scoate în evidenţă chipurile Mântuitorului şi Maicii Domnului. Din acelaşi motiv, îngerii – feţele, aureolele şi veşmintele – sunt pictaţi în culori pale”.
În unele icoane vechi, Sfinţii Apostoli apar purtând patul pe care se află întins trupul Maicii Domnului, într-o procesiune de îngropare, ca într-o frescă din secolul al XIV-lea de la Decani, în Serbia.
Uneori apare în planul apropiat un om care are amândouă mâinile tăiate. După Leonid Uspensky, acest om, Athon, a fost un evreu fanatic care a îndrăznit să se atingă de patul Maicii Domnului. Este „apocrif”, care nu se întâlneşte în icoanele perioadei bizantine.
În bisericile principale ale mânăstirilor şi schiturilor de la Muntele Athos şi în numeroase biserici bizantine şi postbizantine, mozaicul sau pictura cu Adormirea Maicii Domnului este plasată pe peretele de apus al naosului, deasupra trecerii spre pronaos.
Printre primele reprezentări iconografice ale Adormirii trebuie menţionate sarcofagul Sfintei Ingracia de la Saragossa (începutul secolului al IV-lea) şi un basorelief din secolul al IV-lea din Basilica Bolnissi-Kapanakci, din Georgia.
În popor, ziua Adormirii Maicii Domnului este numită Sfânta Maria Mare sau Sântămăria Mare. De această zi sunt legate o serie de obiceiuri, specifice trecerii de la vară la toamnă.
În dimineaţa acestei zile, femeile merg la biserică pentru a împărţi struguri, prune, faguri de miere şi treceau pe la cimitir să tămâieze mormintele.
Scena Adormirii cu Fecioara în mandorla
Ţăranii care aveau vii mari tocmeau, la jumătatea lui august, pândarii pentru păzit viile. Tot acum, bărbaţii schimbau pălăria cu căciula, iar cei care mai erau văzuţi cu pălărie după 15 august deveneau ţinta ironiilor comunităţii.
De la Sfânta Maria Mare începea, în satul tradiţional, perioada nunţilor, care ţinea până la intrarea în postul Crăciunului. În 15 august se organizau târgurile şi iarmaroacele de toamnă, iar perioada dintre cele două Sântămării se considera timpul optim pentru semănăturile de toamnă. Şi tot de această sărbătoare se adună ultimele plante de leac şi se culeg flori care se pun la icoana Preacuratei, considerându-se că astfel vor dobândi virtuţi tămăduitoare. De Sântămaria Mare se încheia şi văratul oilor la munte.
Pentru sufletul morţilor, se împart la biserică ciorchini de struguri din soiurile văratice sau boabele desprinse de pe ciorchini, ofrandă care poartă numele de „coliva de struguri”.
Sântămaria Mare este invocată de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru uşurarea naşterii, de păgubiţi pentru prinderea hoţilor, de descântătoare pentru vindecarea bolilor.
O altă superstiţie legată de ziua Adormirii Maicii Domnului spune că nu este bine să se aprindă focul în sobă, pentru că ar atrage boala şi ghinionul.
În ziua de 15 august, uşa gospodăriei trebuie lăsată deschisă înainte de răsăritul soarelui, astfel încât Fecioara Maria să poată intra dăruind noroc şi alinare celor din casă.
O parte din aceste obiceiuri se perpetuează încă. Semnificaţia sărbătorii nu mai este cunoscută însă, mai ales în mediul urban, unde multă lume îşi sărbătoreşte astăzi ziua numelui, uitând că este, de fapt, o zi de doliu. Iar pentru bucurii pământeşti trebuie aşteptată Sfântă Maria Mică, din 8 septembrie, sărbătoarea Naşterii Fecioarei.
