“Amazoanele. O poveste”
Cu o bibliografie impresionantă, cartea Adrianei Babeţi reprezintă o incursiune exhaustivă în lumea femeilor războinice, o călătorie virtuală ce porneşte din Antichitate şi ajunge până în secolul XXI. Printre „protagonistele” acestei poveşti fascinante se află Clorinda, Pentesileea, Brunhilda, Jeanne d’Arc, dar şi Diane Vernon, Hauteclaire, Ada Razu, domnişoara de Maupin sau Nikita, Beatrix Kiddo şi Lisbeth Salander.
Femei de stirpe zeiască, după unii, fiinţe cât se poate de pământene, după alţii, amazoanele se regăsesc în opere istorice, literare sau artistice din toate epocile. Prezente la Diodor din Sicilia şi Strabon, ele i-au inspirat deopotrivă pe Stendhal, Balzac sau Barbey d’Aurevilly, iar în epoca modernă au devenit eroine de film şi de benzi desenate.
De-a lungul acestei călătorii, aflăm ce semnificaţii au atribuit istoricii cuvântului „amazoană”, în ce regiuni se crede că ar fi trăit şi luptat aceste femei, cum le-au înfăţişat scriitorii, pictorii sau cineaştii. Iar pentru ca tabloul să fie complet, vedem cum se antrenau şi se înarmau, ce mâncau, cum se îmbrăcau şi se travesteau. Totul condimentat cu poveşti de dragoste avându-le ca protagoniste pe amazoane.
„Am pornit, pas cu pas, pe urmele amazoanelor, ca să le împresor şi cuceresc ca pe-o cetate.
Întâi, am atacat reduta cea mai expusă a întregii poveşti: însuşi numele lor. Apoi, a trebuit să aflu ce scriu poeţii, dar şi istoricii din vechime, greci şi romani, despre neamul amazoanelor. Iar în finalul atacului, cu hărţile în faţă, am vrut să intru în Amazonlandia: în zecile de tărâmuri, unele aflate la graniţa dintre mit şi realitate, unde anticii credeau că ar fi trăit şi luptat aceste femei.
Ca să cuceresc în fine măreaţa cetate a amazoanelor şi, deopotrivă, cititorul, am convocat cele mai de efect trupe, cu arme şi paveze strălucitoare, gata oricând să-ţi ia ochii şi să te învăluie. Am pregătit două unităţi de asalt. Prima avea menirea să dea un iureş prin amazonstyle, căci capturile promiteau mult: cum arăta trupul războinicelor, cum era el pregătit pentru înfruntări, ce mâncau, cum se înarmau şi călăreau amazoanele, care era linia modei pe-un câmp de bătaie, dar şi cum se travesteau aceste femei belicoase. Cât despre a doua unitate, ce trebuia să lupte sub stindardul lui Eros, ţinta ei putea fi lesne ghicită. Acolo s-ar fi văzut ce pătimaşe istorii de-amor stârnesc războinicele…”, mărturiseşte autoarea.
Din cuprins: Onomastikon; Fiicele Mamei, fiicele Lunii?; Ucigaşe, dar şi iubitoare de bărbaţi; Ares şi fiicele; O lume pe dos; Amazonland; Evul Mediu. Creştinism contra amazoane; Renaşterea şi noile viragos; Femeile virile, Stendhal şi Balzac; Spadasine, corsare, pistolare; Lara Croft, Catwoman et comp.; „Zoe, fii bărbată!” sau amazoneritul la români; Mit şi realitate; Cinci bătălii care-au zguduit lumea; În slujba Dianei. La vânătoare; Bărbaţii. Mod de întrebuinţare; Mame si fiice; Mame şi fii; Bodybuilding; Androfagele şi Lumea Nouă; Linia modei. Veşminte, încălţări, bijuterii; Pantaloniada; Hairstyling; Travestiuri; Nimfomane şi sadice; Masochişti de serviciu.
Adriana Babeţi este profesor la “Universitatea de Vest” din Timişoara, unde predă literatura comparată, şi redactor la revista “Orizont”. Împreună cu Delia Şepetean-Vasiliu a îngrijit (selecţie de texte, traducere, aparat critic, prefaţa) volumele Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” (1980) şi “Roland Barthes – Romanul scriiturii” (1987). A coordonat, împreună cu Cornel Ungureanu, antologiile “Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii” (Polirom, 1997) şi “Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsa” (Polirom, 1998). S-a ocupat, de asemenea, de traducerea şi selecţia antologiei “Barbey d’Aurevilly, Dandysmul” (Polirom, ed. I, 1995; ed. a II-a revăzută şi adăugită, 2013). A publicat volumele: “Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectură” (1997; Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică şi istorie literară), “Dilemele Europei Centrale” (1998), “Arahne şi pânza” (2002), “Dandysmul. O istorie” (Polirom, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică şi istorie literară, Premiul Asociaţiei de Literatură Comparată şi Generală din România), “Ultimul sufleu la Paris. 69 de reţete culinare” (Polirom, 2006), “Le Banat: Un Eldorado aux confins” (coord., Cultures d’Europe Centrale, CIRCE, Université de Paris IV – Sorbonne, 2007), “Prozac. 101 pastile pentru bucurie” (Polirom, 2009) şi “Femeia în roşu (împreună cu Mircea Mihăieş şi Mircea Nedelciu, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru roman).
“Amazoanele. O poveste”, apărută la Editura “Polirom”, este un proiect editorial finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
“Imperfecţioniştii”
Cel mai puternic debut al anului 2010 a fost “Imperfecţioniştii” al scriitorului Tom Rachman (născut în 1974 la Londra), un jurnalist “rătăcitor” prin întreaga lume, de la New York în Coreea de Sud, de la Tokyo la Paris. Romanul a făcut furori la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, a figurat douăzeci şi opt de săptămâni pe lista de bestselleruri a publicaţiei “New York Times”, s-a aflat printre cele mai bune cărţi ale anului 2010 alese de Amazon şi a fost nominalizat la “Giller Prize”. Este tradus în douăzeci şi nouă de ţări.
“Imperfecţioniştii” a fost ecranizat de casa de producţie a lui Brad Pitt.
Cartea de mare succes a lui Tom Rachman a apărut şi într-o versiune în limba română, semnată de Eduard Bucescu, la Editura “Humanitas Fiction”, în colecţia “Raftul Denisei”.
În această surprinzătoare naraţiune pe mai multe voci, autorul se foloseşte de experienţa sa de jurnalist, imaginând cu autenticitate, cu forţă şi cu umor redacţia unui ziar din Roma, o publicaţie internaţională în limba engleză. Romanul e alcătuit din unsprezece istorii, legate prin scurte interludii.
Ziarul imaginat de scriitor ar fi fost fondat în anii ‘50 de Cyrus Ott, un american excentric. Tom Rachman ştie să-şi pună pe jar cititorii introducându-i cu dezinvoltură în culisele redacţiei, atât în perioada de înflorire a publicaţiei, veritabilă mostră de influenţă aproape jumătate de secol printre reprezentantele celei de a patra puteri din peninsulă, cât şi în cea de decădere, în zilele nostre, când redacţia încearcă să menţină pe linia de plutire ziarul altădată temut şi respectat. Fiecare piesă a acestui roman-puzzle reprezintă viaţa unuia dintre membrii reacţiei. Cu bune şi cu rele, cu succese şi eşecuri. Cele mai bine construite personaje sunt Kathleen Solson, redactorul-şef, o femeie de carieră puternică şi ambiţioasă care, în secret, trece printr-o criză matrimonială, Arthur Gopal, redactorul de necrologuri, căruia o dramă personală îi prilejuieşte ocazia să-şi schimbe radical viaţa, Craig Menzies, redactorul de ştiri, activ, impulsiv, foarte pasionat de meserie, pus la pământ atunci când află că viaţa sa amoroasă se întemeiază pe o minciună, şi Oliver Ott, nepotul fondatorului şi reprezentantul Grupului Ott la Roma, pe care nu-l interesează nimic altceva decât câinele său, botezat surprinzător… Schopenhauer.
Proza lui Tom Rachman taie în carne vie. Nu face concesii, nu cosmetizează eşecuri, dar nu ocoleşte nici umorul şi ironia.
“Imperfecţioniştii” este una dintre cărţile care merită cu adevărat să se spună despre ea că se citeşte cu sufletul la gură.
“El închide uşa liftului după ea şi apasă cu articulaţia degetului butonul pentu etajul trei. Liftul urcă.
– Lucraţi aici? Îl întreabă ea.
– Da.
– Cum vă numiţi?
– Arthur Gopal.
– A, da. Vă citesc necroloagele. Aţi scris unul despre Nixon acum două zile.
– Nixon a murit cu mulţi ani în urmă, răspunde el derutat. Şi oricum, nu mă mai ocup eu de necroloage acum. Sunt redactorul pe teme culturale.
– Un pic cam limitată viziunea, mi s-a părut mie. Nixon a făcut şi nişte lucruri bune.
Ea cere s-o vadă pe Catherine Solson, iar Arthur intră în redacţie să o anunţe. Ornella e tentată să-l urmeze înăuntru, să vadă cu ochii ei cum merg lucrurile în locul acesta. Dar, nu: dacă vrei să-ţi mai placă gustul cârnaţilor, nu merge în vizită la fabrica de mezeluri”.
“Surorile Boleyn”
Una dintre cele mai apreciate autoare de ficţiune istorică la sfârşiul secolului XX şi începutul secolului XXI este scriitoarea britanică Philippa Gregory. După cum declară, la unison, comentatorii cărţilor ei, englezoaica născută în Kenya în 1954 şi revenită împreună cu familia doi ani mai târziu în Anglia a schimabt cu adevărat faţa literaturii de gen. Cu înalte studii de specialitate (istorie şi literatura secolului al XVIII-lea), pasionată să se documenteze laborios înainte de a-şi scrie romanele, Philippa Gregory este un fenomen în box office, în preferinţele criticilor şi, nu în cele din urmă, printre numeroşii fani care îi urmăresc traseul auctorial şi în accesează fervent site-ul.
Principiile după care se ghidează Philippa Gregory în scrierea romanelor sale sunt: judecarea în context a evenimentelor, recrearea cu măsură, fără a face abuz de arhaisme, de foarte variata documentare până la nuanţe, a epocilor în care se desfăşoară acţiunea şi redactarea la personana întâi, sub forma confesiunii-mărturie a ceea ce constituie materia acestor romane. Personajele care se confesează sunt eminamente femei: regine şi viitoare regine, soţii de oameni importanţi, care hotărăsc mersul istoriei.
La vedere, bărbaţii fac legea. Femeile însă le stau alături, reuşesc să le ţină piept sau să le dea senzaţia, manipulându-i subtil, că ei sunt cei care conduc. Suntem departe de ceea ce însemna “clasicul” roman istoric: aventură, eros trepidant, surprinzătoare răsturnări de situaţie. Adică miezul cărţilor care s-au numit, în Europa, “de capă şi spadă”, iar peste Ocean, “de costume”, termeni intraţi şi în producţia de film.
Philippa Gregory prezintă cititorilor istoria aşa cum a fost ea, aşa cum rezultă din documente, dar într-o viziune feminină, care nu ocoleşte uneori nici feminismul. Epocile predilecte atenţiei ei de romancieră sunt Războiul celor Două Roze, cunoscut şi ca “Războiul dintre veri”, şi perioada Tudor. Văzute din cât mai multe unghiuri, versiunile completându-se şi uneori situându-se chiar la antipod.
Aflată ani de-a rândul pe lista celor mai vândute cărţi în Europa şi în Statele Unie, recompensată cu premii şi ecranizată de Studiourile Miramax, cu o distribuţie care îi reuneşe pe Scarlett Johansson, Natalie Portman şi Eric Bana, “Surorile Boleyn” este o capodoperă a genului. Romanul a fost tradus remarcabil în româneşte de Ana Caona Sonetto şi a fost editat de “Polirom”, cu mare succes, ediţia fiind reluată şi în “Top 10+”.
Rivalitatea dintre Mary Boleyn, Carry şi sora ei, Ann Boleyn, potenţează o antrenantă, polifonică naraţiune care aduce în atenţia cititorilor domnia lui Henric al VIII-lea Tudor. Povestea e spusă de Mary, pe care ambiţioasa familie Howard-Boleyn o foloseşte ca pe un pion “aurit” în dorinţa de mărire a clanului. Mary devine amanta regelui, căruia îi dăruieşte o fiică şi un fiu, secondată de sora ei mai mare, Ann, care va deveni chiar regina lui Henric. Romanul e un memento al ascensiunii şi decăderii, al triumfului scump plătit, chiar cu viaţa de fascinanta regină Boleyn, a cărei urcare pe tron şi apoi condamnare la moarte vor schimba istoria bătrânului Albion.
“Chiar şi în acele clipe, împleticindu-mă pe străduţele pavate ale Londrei, mi-am dat seama că mi-era greu să suport gândul că ea, clemenţa, nu venise şi că bărbatul pe care îl iubisem ca pe cel mai minunat prinţ al creştinătăţii se transformase într-un monstru care îşi încălcase cuvântul şi îşi executase soţia, fiindcă nu suporta ideea ca ea să trăiască fără el şi să-l dispreţuiască. Mi-l luase pe George, pe dragul meu George. Şi mai luase şi alter ego-ul meu: pe Ann. (…) În ceea ce ne privea pe noi, cei din neamul Boleyn, tatăl meu avea dreptate: tot ce puteam face acum era să supravieţuim. Odată cu moartea lui Ann, unchiul pierduse o mână buă. O aruncase pe masa de joc la fel cum mă aruncase pe mine şi cum o aruncase pe Madge. Indiferent dacă o fată anume era potrivită ca să-l seducă pe rege, ca să-i domolească furia sau chiar ca să ţintească locul cel mai înalt din regat, el avea să aibă întotdeauna o Howard la îndemână. Vrea să joace din nou”.
“Guvernanţă şi guvernare”
Editura “Compania” a lansat în seria “AltFel” volumul “Guvernanţă şi guvernare (Un viraj al democratiei?)” de Andrei Marga.
“Dar, dacă este de revenit la democraţia reprezentativă drept cadru, inclusiv pentru guvernanţă, nu este deloc evitabilă abordarea patologiilor acesteia. Dintre patologii, cea hotarâtoare astăzi este concentrarea deciziei în mâini puţine, uneori într-o singură mâna. Cei aleşi dau seama infim de ceea ce au făcut în faţa celor care i-au ales la un moment dat. […] Reprezentanţii se delimitează tacit, ca un fel de noua castă – o categorie în sine, care profită de trecerea deciziilor în seama propriei conştiinţe, pe care democraţia reprezentativă o apără, pentru a se sustrage controlului din partea electoratului. Din rândul lor sau cu sprijinul lor se aleg guvernanţii din ramura executivă, adesea conform voinţei unei singure persoane, primul-ministru sau preşedintele. Competenţele acestora sunt astfel croite, prin legi adoptate, încât cei doi nu mai consultă Parlamentul, ci numesc sau schimbă după bunul plac miniştrii sau alţi ocupanţi de funcţii-cheie în stat. Se ajunge astfel, aparent legitim, la desemnări de rude, de persoane incompetente pentru a putea fi manipulate, de aşa-zişi «tineri» ambiţioşi dar nepricepuţi etc. în funcţii de care depinde soarta multor oameni”.
Sătui de criză, austeritate, reforme, stabilitate şi alte mantre cu conţinut ceţos, dar la adăpostul cărora s-a distrus temeinic aproape tot în ultimii ani, mulţi aşteaptă explicaţii şi soluţii. Le pot găsi în cartea lui Andrei Marga… cu condiţia să o citească până la ultimul rând. Iar bibliografia e consistentă şi la zi pentru cei care vor să aprofundeze vreun domeniu.
O nouă ideologie, dotată cu regulamente ultraliberale, propagandă intensă şi jargon corporate, a reuşit în câţiva ani să dea şah tradiţiei, experienţei şi proiectelor de viaţă de la noi şi de aiurea. Bonus: nimeni nu e găsit vinovat, statul plăteşte, fiecare se descurcă după puterile lui. Şi totuşi, fragilizatul stat are un viitor şi e, poate, chiar soluţia.
Unghiul de vedere este şi “de mai de sus”, dar deloc abstract, şi mai de departe în timp şi spatiu, din Europa şi din lume, caci “criza” actuală arată mai degrabă ca un moment lung şi greu de “scadenţă”.
Scadenţa unui substanţial ciclu al modernităţii şi scadenţa efectelor de grenadă ale neoliberalismului aplicat orbeşte, la scară planetară, în ultimul deceniu. Deopotrivă bilanţul unei ere, cea postbelică, de consumerism şi individualism crescând, şi acela al unei epoci de financiarizare, dereglementare şi hipermediatizare propagandistică.
În ciuda tuturor aparenţelor, discuţiile despre religie, morală, valori, importanţa teoriei pentru orice segment al vieţii – adică al participării lucide, înţelepte şi, deci, eficiente la existenţă –, despre modul de a fi al justiţiei şi al învăţământului sunt excepţional de utile. Fără ele este practic imposibil de înţeles derapajul democratic în general şi cel politic în special. Fără stăpânirea acestor cadre, tot imposibil este să schiţezi o concepţie echilibrată a mecanismelor de reglare, de însănătoşire socială care trebuie să intre în funcţiune în vremea care vine.
România de azi, cu dezastrele şi disperările ei, este prezentă peste tot. În aplicaţii, în exemplificări, în studii de caz. O ţară ieşită din comunismul formal cu mari slăbiciuni, cu o modernizare priponită în vechile structuri mai bine de două decenii, timp în care un lung şir de patologii cosmopolite s-au luptat cu toate capacităţile şi energiile care mai înfrunzeau din firavul trup.
Scadenţa a venit însă şi pentru soldarea acelui nociv până la letal “merge şi aşa”.
Cu bună credinţă, competenţă şi inteligenţă – pe care ţara le are, dar nu le foloseşte –, echilibrele se pot regăsi. Nu însă fără a reda şi fiinţelor, şi statului charta lor de obligaţii şi responsabilităţi, lucruri depăşind cu mult nivelul bătăliilor de persoane şi pe acela al sloganurilor despre măsuri şi acţiuni miraculoase.
Andrei Marga (n. 1946 în Bucureşti) este licenţiat în filosofie şi sociologie şi a obţinut doctoratul în filosofie cu o teză despre concepţia Şcolii de la Frankfurt (Herbert Marcuse). S-a specializat în filosofia contemporană în Germania Federală şi SUA. A publicat numeroase volume, printre care “Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013), “The Destiny of Europe” (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012), “Argumentarea (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011), “Challenges, Values and Vision. The University of the 21st Century” (Cluj University Press, 2011), “Die Religion im Zeitalter der Globalisierung” (EFES, Cluj-Napoca, 2010), “Filosofia lui Habermas” (Polirom, Iaşi, 2005), “Filosofia unificării europene” (EFES, Cluj-Napoca, 2005), “Introducere în filosofia contemporană” (Polirom, Iaşi, 2002), “Reconstrucţia pragmatică a filosofiei” (Polirom, Iaşi, 1998), “Raţionalitate, comunicare, argumentare” (Dacia, Cluj-Napoca, 1990).
Profesor de filosofie contemporană şi logică generală, Andrei Marga a fost rector al Universităţii “Babeş-Bolyai” (1993-2004 şi 2008-2012), ministru al Educaţiei Naţionale (1997-2001), ministru al Afacerilor Externe (2012), preşedinte al Institutului Cultural Român (2012-2013), consultant al unor instituţii din China, Vatican, Germania, Ungaria. A primit ordine de stat în Germania, Franţa, România, Italia, Portugalia şi premii internaţionale (între care Premiul internaţional “Herder”) în Austria, Germania, Israel. Profesor invitat la universităţile din München, Viena, Montpellier, Ierusalim, Bucureşti.
“Evreii lui Saturn”
Născut în 1947 la Târgul Neamţ, Moshe Idel este astăzi unul dintre cei mai reputaţi specialişti în Cabala, profesor de gândire iudaică la Universiatea Ebraică din Ierusalim şi cercetător la Institutul “Shalom Hartman”, cu un remarcabil doctorat în filosofie. El a primit în 1999 prestigiosul “Israel Prize”, pentru excelenţă în domeniul gândirii iudaice. Călător şi conferenţiar neobosit în mari universităţi, colegii şi institute de ceretare din lume, considerat un demn urmaş al lui Gershomsholem, bun cunoscător al operei ştiinţifice, dar şi literare a lui Mircea Eliade şi, de asemenea, bun cunoscător al parcursului ştiinţific al lui Ioan Petru Culianu, el nu uită că s-a născut în România, unde a revenit şi a conferenţiat deseori. Opera lui Moshe Idel a apărut în versiune românească, după 1990, când carismaticul intelectual şi-a găsit un auditoriu tânăr şi plin de interes pentru studiile sale la Universitatea Bucureşti şi nu numai.
Cea mai nouă carte tradusă în româneşte şi publicată la Editura “Polirom” în colecţia “Plural” (traducere din italiană de Cornelia Dumitru) este “Evreii lui Saturn”. Un studiu incitant de istoria ideilor care atacă, fără rezerve şi poncife, originile unora dintre cele mai înrădăcinate clişee din cultura şi imaginarul modern. Încă o dată Moshe Idel reuşeşte să împace contrariile, conciliind spectaculos astrologia greco-arabă cu sacralitatea Şabatului evreiesc. În această laborioasă întreprindere autorul foloseşte surse edite şi inedite de prim rang, descătuşează tabuuri şi vobeşte în cunoştinţă de cauză despre practici vrăjitoreşti din Evul Mediu şi Renaştere, despre tradiţii intelectuale şi tradiţii populare, despre sisteme religioase care au influenţat gândirea celor ce au trăit, într-o geografie la propriu şi într-o geografie a ideilor, între Orient şi Occident.
Ţapul ispăşitor figurat în “Vechiul Testament” şi Ţapul ispăşitor al lumii moderne, ceremoniile nocturne ale vrăjitoarelor cărora cu bună ştiinţă li se substituie Şabatul, zeul păgân revenit pe planetă şi o figură mesianică de la începutuirle epocii moderne sunt pilonii pe care se sprijină foarte bine articulata construcţie ideatică a acestei cărţi. Variaţiunile temei atacă şi melancolia, de la psihicul tulburat la surse de inspiraţie pentru creaţie în mai multe arte, plăgi care au adus teroare şi au conturbat cursul firesc al istoriei mentalităţilor (ciuma), ignoranţa şi antisemitismul. Documentarea lui Moshe Idel este una impresionantă, dar ea nu-l împiedică pe cititorul obişnuit, mai puţin familiarizat cu astfel de literatură de specialitate, să se pasioneze de lectura “Evreilor lui Saturn”. O carte a mai multor cărţi, în care Moshe Idel topeşte unele dintre temele perene ale conferinţelor sale, dar şi ceea ce este mai accesibil din studiile sale de Cabala.
“Rolul de planetă tutelară a evreilor ca popor atribuit lui Saturn şi diversele reflexii ale acestei concepţii au produs câteva dintre cele mai neaşteptate variaţii din vasta gamă a sintezelor greco-iudaice. Sinteza dintre viziunea cosmologică a Bibliei ebraice şi scrierea Tetrabiblos a lui Ptolemeu a dat viaţă saturnismului iudaic, o concepţie bazată pe caracteristicile planetei descrise în literatura astrologică, însă cuplată cu o emfază mai particularistă asociată cu valori evreieşti. (…) Aşadar eu propun o viziune asupra istoriei care admite o varietate de curente diverse concomitente, care se suprapun şi se opun simultat: este o vizine în care un anumit fenom istoric poate fi foarte complex şi poate rezulta din intersectarea mai multor elemente culturale. (…) Renaşterea recentă a interesului pentru astrologie, inclusiv în Israel, a declanşat oare o nouă identificare a evreilor cu Saturn? Dacă este să dăm crezare avertismentelor unei oranizaţii internaţionale pentru sănătate, depresia – o formă de melancolie – va deveni boala dominantă în viitorul apropiat”.
