Dramă, momente comice, road movie, un bătrân star rock, holocaust… Sean Penn şi David Byrn… Ingrediente numeroase şi aparent disparate ale filmului “This Must Be the Place”, prima producţie anglofonă a regizorului italian Paolo Sorrentino, cel distins, în 2008, cu “Premiul Juriului pentru regie” la Festivalul de la Cannes, pentru “Il Divo”.
Turnat în Italia şi Irlanda, în Michigan, New Mexico şi la New York, filmul lui Sorrentino, care a avut un buget de 28 de milioane de dolari, este povestea lui Cheyenne, un fost cântăreţ de rock, bogat, care îşi trăieşte plictiseala şi disperarea la Dublin, păstrându-şi alura gotică, rătăcind pe străzile oraşului cu paşi lenţi, mergând la cumpărături, conversând ezitant cu soţia sa.
Scenariul, scris de Paolo Sorrentino şi Umberto Contarello, îl poartă din Irlanda dezamăgirilor sale în America, într-o neverosimilă, suprarealistă călătorie în căutarea torţionarului din lagăr al tatălui său.
Prezentată în 2011 la Cannes, pelicula, care a primit “Premiul Juriului Ecumenic” pentru că “prin Cheyenne, star rock decăzut şi îndurerat, Paolo Sorrentino urmăreşte călătoria interioară şi odiseea unui om în căutarea rădăcinilor evreieşti, a maturităţii, a împăcării şi a speranţei. Dramă clasică de o mare bogăţie şi cu o estetică subtilă, filmul deschide cu graţie căi de reflecţie gravă şi profundă”, a fost destul de controversată, mai ales de presa franceză, tocmai pentru combinarea atâtor elemente, nu întotdeauna aprofundată şi credibilă, după opinia criticilor.
Sean Penn și Frances McDormand
Sean Penn, care întrupează personajul principal, a adoptat un joc aparent linear, cu mişcări încetinite şi mecanice, cu o rostire lentă a replicilor, cărora li se adaugă machiajul ochilor şi rujul, colierul din jurul gâtului, părul negru-corb veşnic într-o dezordine studiată, dă din nou măsura capacităţilor sale actoriceşti. Cu atât mai mult cu cât mijloacele sunt voit stereotipe, iar expresivitatea trebuie să izbucnească din aparenta lipsă de expresie, din monotonia interpretării. Îmbrăcat în stilul lui Robert Smith, liderul trupei “The Cure”, el dă substanţă personajului “cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori” din cântecul “This Must Be the Place” al trupei “Talking Heads”, cântec care a dat şi numele filmului lui Sorrentino. Melancolia aeriană a lui Cheyenne generează un fel de baladă pop, transformată de regizor într-un exerciţiu de stil.
Sean Penn are o parteneră excelentă de joc în Frances McDormand, în rolul Jane, femeia cu capul pe umeri, lucidă şi materialistă care este soţia sa. Pentru această relaţie amuzantă şi echilibrată, regizorul a declarat că s-a inspirat din propria sa viaţă de cuplu: “Modul în care comportamentul vag şi abstract al bărbatului este compensat de atitudinea fermă şi concretă a femeii face ca lucrurile să evolueze şi să înainteze fără poticniri, fără crize”, declara el.
Începând ca o comedie de moravuri, filmul schimbă repede direcţia prin moartea tatălui personajului, care implică călătoria lui Cheyenne în America şi periplul lui, într-un elegant 4×4, în căutarea criminalului de război, prin peisaje remarcabile, printre oameni când bizari, când înfrânţi, când cinici, cu bătrâne drăguţe care pot ascunde gânduri criminale sau cu armurierul care îl convinge să cumpere o puşcă pentru că “nu numai că îţi dă satisfacţia de a ucide, dar şi de a ucide fără să fii pedepsit”.
Concertul din film al lui David Byrne
Este partea de road movie, a cărei rezolvare i-a atras lui Sorrentino cele mai multe critici, fiind comparat, defavorabil, cu Wim Wenders, de exemplu, cel din “Harry Dean Stanton”. O Americă “profundă”, cu peisaje minunate, cu izolate staţii de benzină, cum este şi cea la care maşina personajului ia foc, cu case pierdute în imensitatea zăpezii, ca ultimul refugiu al criminalului căutat, ajuns un bătrân cu aplecare spre poezie şi filosofare, minimalizându-şi trecutul, rămânând, după discuţia cu Cheyenne, gol în mijlocul zăpezii, într-o scenă discutabilă, dar nu mai puţin evocatoare a Americii indienilor cu acelaşi nume ca personajul principal. Ar fi putut fi ultima secvenţă a poveştii. Sorrentino a decis însă un alt final. Izbăvit de toate angoasele nesiguraţei, de frica în faţa existenţei, Cheyenne reapare în Dublin, fără recuzita de star rock, împăcat se pare cu lumea şi cu el însuşi. Rolul iniţiatic al călătoriei a fost împlinit. Oriunde ar fi pus punct, Paolo Sorrentino nu putea evita un cachet didactic în demostraţia sa şi, pentru că o bună parte din film se petrece în America, nici happy end-ul.
Unul dintre atuurile filmului este coloana sonoră, cu muzică de David Byrne şi Will Oldham, ca „Lay & Love”, „Open Up”, „Eliza”, „You Can Like It”, „If It Falls It Falls”, „The Sword Is Yours”, sau „The Passenger” de Iggy Pop şi Ricky Gardiner, interpretat de Iggy Pop.
Frances McDormand în rolul Jane
Liderul trupei “Talking Heads”, creatorul muzicii pentru multe filme, printre care şi “Ultimul Împărat” al lui Bernardo Bertolucci, pentru care a fost distins cu un “Oscar”, apare de altfel pe ecran, în propriul rol, într-un concert şi ca actor, într-o scenă remarcabilă cu Sean Penn, în care este inventatorul valizei cu rotile, uimit că nimeni nu se gândise înainte de el la această atât de utilă şi de simplă descoperire. Este cel care îi descoperă lui Cheyenne locul în care s-a retras criminalul căutat.
Întâlnirea într-o aceeaşi poveste a unui criminal nazist şi a unui cântăreţ de rock ieşit la pensie se transformă, de fapt, într-o căutare iniţiatică a personajului principal, interpretat excelent de Sean Penn, şi ieşirea lui din depresie. Actorul găseşte pentru aceasta expresia cea mai potrivită, nu o dată burlescă. Apar scene savuroase cum ar fi cea în care, cu un orgoliu aproape uitat, explică unui copil care-l întreabă dacă a cântat cu Mick Jagger: “Mick a cântat cu mine!” sau lecţia de machiaj privind persistenţa rujului: “Lancôme, Rubinstein: nu marca este importantă. Trebuie să pui înainte pudră pe buze: acesta e secretul! Aşa, rujul va dura toată ziua…”.
Acompaniind la ghitară un copil american a cărui mamă îi oferă găzduire
“Răzbunarea unui fiu? Aceasta n-ar rezuma decât în parte filmul lui Sorrentino. Pentru că el traversează mai multe teme. Desigur filiaţia, nevoia de a ucide tatăl pentru a atinge vârsta adultă. Dar şi blestemul care apasă pe umerii descendenţilor celui de al III-lea Reich. Şi, mai larg, prin rock, o manieră de a înţelege societatea noastră şi locul artei, al culturii. O muzică pe care Sean Penn o consideră o maladie necesară. «Boala unei societăţii a politeţii. Acest film este o călătorie pentru a ieşi din depresie. Şi, cred că rock-ul este o muzică născută din depresie, un instrument pentru a o depăşi»”, scria criticul François Aubel.
“This Must Be the Place” este un film ambiţios, poate nu reuşit integral, în care Sorrentino reia ceea ce pare, la acest al patrulea film al lui, să fie deja o temă favorită: confruntarea cu răul a inocenţilor. “Dacă ţi se permite să devii un monstru, vei sfârşi prin a dori chiar să fii”, afirmă, la un moment dat, Cheyenne. Un film plin de momente speciale, unele amuzante, altele emoţionante, care te prinde chiar în clipele în care ai dubii.
Este genul de film inclasabil, ce împarte spectatorii în două tabere, dar care nu lasă pe nimeni indiferent.
