E din ce în ce mai greu de răzbit într-un sistem educaţional pus pe „butuci”… Cum reuşiţi, cum v-aţi dobândit notorietatea?
Sigur că o reputaţie se construieşte într-o perioadă semnificativă de timp. Cred că în primul rând am respectat motto-ul nostru „La Cantemir se face carte!”. Sigur că pe de-o parte am avut de câştigat, pe de altă parte, cei care nu doreau rigoare şi exigenţă ne-au ocolit, dar noi suntem mulţumiţi, pentru că până la urmă contează valoarea profesorilor noştri, contează faptul că absolvenţii noştri s-au realizat într-o proporţie covârşitoare, atât în ţară, cât şi în străinătate, au făcut cariere deosebite, ne reprezintă cu cinste şi bineînţeles că, prin poziţiile pe care le ocupă – în anul 1995 am avut prima promoţie de absolvenţi -, au dus mai departe numele şi renumele universităţii noastre, ei fiind o dovadă incontenstabilă a valorii Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”.
Pot să vă spun că de-a lungul acestor 22 de ani am avut sute de familii care au format ceea ce numim noi echipa studenţilor noştri, pentru că în sute de cazuri am avut surori care în acelaşi timp erau studente la aceeaşi facultate, fraţi, părinţi cu copii, pe urmă am avut bucuria ca studenţii noştri din anii ’90 să-şi aducă copiii în ultimii doi ani şi să fie şi ei studenţii noştri. Iată cum, aşa, frumos, natural, într-o armonie, am reuşit să realizăm ceea ce noi o numim „marea familie” care cuprinde 40.000 de absolvenţi, iar în ultimii cinci ani, în mod constant, o medie de 20.000 de studenţi. Gândiţi-vă la părinţii acestora, la bunicii lor, la fraţii lor, la rudele apropiate, la prietenii lor şi, după o socoteală simplă, se ajunge la cifra de aproape 1 milion a celor conectaţi direct sau indirect la ceea ce înseamnă sistemul naţional educaţional Cantemir.
Să nu uităm că această universitate are sediul principal în Bucureşti, dar, în acelaşi timp, are facultăţi la Timişoara, la Cluj-Napoca, la Sibiu, la Braşov şi la Constanţa. Imaginaţi-vă că, până la urmă, setul nostru de valori pe care le-am respectat cu sfinţenie în aceşti 22 de ani, aceste valori au ajuns să fie cunoscute şi respectate de un număr important de oameni.
Cum aţi reuşit să nu vă asociaţi numele de încrengătura denumită generic „fabrica de diplome”?
Într-o perioadă de peste 20 de ani, în mod natural, corect, în mod profesionist, ne-am format propriile noastre cadre didactice universitare. Am ţinut foarte mult la calitatea acestora, am fost şi suntem exigenţi cu colegii noştri, pentru ca la rândul lor aceştia să fie corecţi şi exigenţi cu studenţii pe care îi avem. Rigoarea, faptul că, într-adevăr, pentru a lua un examen la Cantemir trebuie să munceşti, trebuie să înveţi, a determinat ca această sintagmă „fabrică de diplome” să nu fie alăturată numelui universităţii noastre.
Sigur că este o sintagmă discutabilă, pentru că puţine universităţi până la urmă reprezintă „fabrici de diplome” atât în învăţământul superior de stat, cât şi în învăţământul superior particular. Desigur că nici una nu ar trebui să facă acest lucru. Din păcate au fost câteva cazuri izolate şi cu atât mai mult situaţia a devenit nefericită cu cât au existat tendinţe din partea unora de rea-credinţă de a extinde această sintagmă la nivelul întregului învăţământ superior românesc.
Aţi demarat şi un amplu program social…
De câţiva ani buni am decis şi am şi trecut la fapte să sprijinim copiii care provin din orfelinate să devină studenţi ai Universităţi Creştine „Dimitrie Cantemir”. Sprijinul s-a materializat prin burse de studii, prin cazare gratuită la căminul universităţii noastre. Până acum, aproape 20 de copii orfani s-au bucurat de aceste facilităţi. În plus, începând cu acest an, am decis în Consiliul de Administraţie al universităţii noastre să asigurăm inclusiv hrana pentru aceşti copii.
Iată că în mod concret, aşa cum ştiţi – pentru că aţi fost cu noi la Casa Sfântul Iosif din Odorheiul Secuiesc -, 10 dintre fetele care au terminat acolo au reuşit să ia examenul de Bac. Două dintre acestea s-au hotărât să devină studentele noastre. Şi astfel, avem bucuria să o înscriem pe Dana la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi la Facultatea de Ştiinţe Politice, este un copil deosebit de serios, a obţinut la Bac peste 9, a terminat cei 4 ani de studiu ai liceului cu media 9,85 şi sunt convinsă că este capabilă să urmeze în acelaşi timp cursurile a două facultăţi. De asemenea, este împreună cu Dana şi „sora” ei – pentru că ele se consideră surori, într-atât sunt de apropiate -, Maria, care s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei. Bineînţeles că vor avea cursurile gratuite, nu vor trebui să achite taxa de şcolarizare, vor avea cazare şi masă gratuite.
Cum credeţi că s-ar putea ieşi din acest cerc vicios, din această continuă lâncezeală şi degradare a învăţământului românesc?
Sunt convinsă că învăţământul românesc are toate şansele să-şi revină, pentru că îndeplinim o condiţie esenţială, şi anume, gradul deosebit de inteligenţă al copiilor noştri şi în general al poporului nostru. De aici, sigur, de la o asemenea premisă absolut remarcabilă – şi pentru care cred că multe alte naţii ne invidiază – începe rolul statului. Statul trebuie să asigure salarii decente pentru educatori, pentru învăţători, pentru profesorii de gimnaziu, pentru profesorii de liceu, pentru profesorii universitari de la universităţile de stat, pentru a-i motiva din acest punct de vedere să se dedice unei asemenea profesii deosebit de solicitantă, pentru că profesia aceasta de educator în sens generic presupune o implicare extraordinară din punct de vedere fizic, din punct de vedere sufletesc, un consum enorm.
Şi atunci, o asemenea fiinţă nobilă care trebuie să se dedice unei asemenea profesii nobile trebuie să fie scutită de grija zilei de mâine, de grija costurilor pentru cărţi, pentru ceea ce înseamnă un trai decent pentru educator şi pentru familia lui, astfel încât să se poată dedica exclusiv educaţiei copiilor. Bineînţeles că şcolile trebuie să fie dotate, utilate, trebuie să aibă o bază materială la înălţimea acestei perioade în care trăim.
Şi atunci putem să le cerem profesorilor mult mai mult, inclusiv pedagogie, corectitudine şi exigenţă?
Sigur că da! Pe de altă parte, în actualul context, mai este importantă şi familia. Familia trebuie să fie parte a procesului educaţional şi dacă această educaţie din familie este bine făcută, este temeinică, ea ajută copilul să conştientizeze procesul de învăţământ. Educaţia nu se face doar prin şcoală, se face şi în interiorul familiei, se face şi prin mass-media, se face şi prin ceea ce înseamnă fenomenul cultural în general. Şcoala acoperă doar secvenţa procesului de învăţământ. Şi vreau să ne aducem aminte de acest fapt cu toţii. Tocmai pentru că este nerealist să lăsăm doar pe umerii şcolii întregul proces educaţional. Este vorba despre un parteneriat la care trebuie să participe întreaga societate. Cert este că toţi „actorii” despre care vorbeam să reapară pe această scenă şi să-şi asume rolul pe care îl au în cadrul procesului de educaţie.
Şi „actori” care să nu mai spună că şcoala românească produce tâmpiţi…
Desigur! Aceste etichetări la nivel absolut sunt şi ele menite să creeze o ruptură între societate şi şcoală, între familie şi şcoală, între elev şi şcoală, o înstrăinare, o întristare pentru toată lumea, factori subiectivi care nu pot produce altceva decât rău în cadrul acestui proces amplu de educaţie, în care şcoala, prin procesul de învăţământ, are un rol deosebit.
