Operele din Toulon şi Bordeaux au marcat împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Francis Poulenc, cu două noi montări ale “Dialogului Carmelitelor”, cea mai ambiţioasă dintre cele trei creaţii lirice ale compozitorului. Francis Poulenc, membru al “Grupului celor Şase”, format în 1918, în urma reprezentaţiilor baletului “La Parade”, în jurul lui Erik Satie, din care făceau parte şi Georges Auric, Louis Durey, Arthur Honegger, Germaine Tailleferre, Darius Milhaud, este unul dintre cei mai importanţi compozitori francezi ai secolului al XX-lea.
Pentru “Dialogul Carmelitelor”, Francis Poulenc a semnat şi libretul, bazat pe un scenariu al lui Georges Bernanos, inspirat de nuvela “Ultimul eşafod” de Gertrud von Le Fort şi de dramatizarea ei realizată în 1952 de Jacques Hébertot.
Acţiunea se petrece la Paris şi la Compiègne. Tânăra aristocrată Blanche de la Force decide să intre în mânăstirea Carmelitelor de la Compiègne în ultimele zile ale acestei congregaţii. Trupele Revoluţiei Franceze invadează mânăstirea din care Blanche reuşeşte să fugă. Ordinele religioase sunt interzise, iar călugăriţele, condamnate la moarte. Ele urcă pe eşafod cântând “Ave Regina”. După multe ezitări, Blanche se hotărăşte să li se alăture.
Premiera mondială a operei a avut loc la 26 ianuarie 1957 la “Scala” din Milano, în versiune italiană, cu o distribuţie de zile mari: soprana româncă Virginia Zeani, în rolul Blanche, Leyla Gencer (Mme Lidoine), Gigliola Frazzoni (Mère Marie) şi Eugenia Ratti (Sœur Constance), sub bagheta dirijorului Nino Sanzogno. De altfel, să amintim şi succesul unei alte românce, Leontina Văduva, în această operă, în spectacolul de la “Scala”, sub bagheta lui Riccardo Muti, dar şi la Duisburg. Prima versiune franceză datează din 21 iunie, acelaşi an.
Opera poate fi citită şi ca un imn al contrarevoluţiei, dar este, înainte de orice, o evocare tulburătoare a martiriului şi o denunţare a terorii. Compozitorul uneşte în această creaţie un sentiment relios personal cu o istorie individuală şi colectivă răscolitoare, executarea a 16 călugăriţe carmelite în 1794, la Paris.
Imagine din montarea de la Toulon
Opera lui Francis Poulenc, apreciată drept o bijuterie lirică, transpune în muzică întregul dramatism al piesei lui Georges Bernanos. Partiturile lui Blanche de France, Madame Lidoine şi a Maicii Marie sunt printre cele mai emoţionante din creaţia lirică.
La ambele montări, publicul a aclamat şi a aplaudat plângând.
La Toulon, Jean-Philippe Clarac şi Olivier Deloeuil au jucat cartea atemporalităţii, în dorinţa de a sublinia universalitatea lucrării. Primul tablou se petrece într-un muzeu, Cavalerul, Marchizul şi Blanche sunt în costume ale zilelor noastre, printre vitrine şi un mobilier de secol XVIII.
Thiérry, servitorul, este costumat în paznic de noapte. Diferenţa între epoci se estompează treptat, într-un decor minimalist, dar cu un simbolism puternic, o mare cruce albă, culcată, formată din pietriş, figurând “creştinismul şi pietrele de mormânt”.
Cei doi regizori respectă scenariul lui Georges Bernanos.
La Bordeaux, Mireille Delunsch a decis să păstreze cadrul istoric, într-o reprezentaţie mai “tradiţională”. Costumele de epocă somptuoase, decorul rafinat, semnate de Rudy Sabounghi, luminat de o“perdea” de lumânări protectoare şi dominat de o reproducere a pânzei lui Caravaggio, “Madona şi pelerinii”, au concurat la reuşita spectacolului.
Tabloul final este elocvent pentru diferenţa de regie dintre cele două spectacole. Jean-Philippe Clarac şi Olivier Deloeuil aliniază călugăriţele îmbrăcate în alb cu spatele la public, sub un panou de neon în care apare treptat cuvântul moarte. Mireille Delunsch le urcă pe treptele unei ghilotine.
Soprana Mireille Delunsch este la a doua montare a sa, după “Vocea umană” din 2007, în care a şi cântat. Ca regizoare, ea a avut o atenţie specială pentru text. “Deşi sunt cântăreaţă, acesta a fost punctul meu de plecare”, a mărturisit ea, explicând că a pornit de la Blanche, tânăra aristocrată, singurul personaj ficţional al acestei poveşti adevărate, care “a devenit un personaj-cheie pentru mine: am înţeles că avea dreptul să fie timidă, un pic stângace şi să urce totuşi pe scenă”.
Secvenţă din montarea de la Bordeaux
Mireille Delunsch, care a încarnat personajul Blanche, în urmă cu 20 de ani, pe scena Operei din Nancy, apoi a fost Madame Lidoine la Tours, în 2010, are o cunoaştere profundă a operei.
Distribuţia de la Toulon s-a distins, după părerea criticilor, prin prestaţia vocală, dar şi scenică, a sopranei albaneze Ermonela Jaho, în rolul Blanche de La Force, care nu s-a ridicat totuşi la nivelul interpretării lui Sophie Marin-Degor, din producţia de la Bordeaux, unde cronicarii au remarcat-o în mod special şi pe Sylvie Brunet, care, după cum scrie criticul Emmanuel Dupuy, “nu este o încarnare, ci un monument”, în rolul Stareţei.
Chiar dacă rolurile masculine nu au aceeaşi importanţă prin comparaţie cu cele feminine, toate cronicile au apreciat interpretarea lui Laurent Alvaro, de la Toulon, prin comparaţie cu aceea a lui Jean-Manuel Candenot, la Bordeaux.
Orchestrele celor două teatre lirice au fost dirijate de Serge Baudo, la Toulon, şi de egipteanul Nader Abbassi la Bordeaux.
Serge Baudo, care, la vârsta de 85 de ani, a revenit în fosa orchestrei după o pauză de 12 ani, a obţinut toate elogiile, spre deosebire de Nader Abbassi, criticat pentru lipsa de coeziune a orchestrei, care a acoperit uneori vocile.
Textul lui Bernanos a fost adaptat de mai multe ori în cinema şi la televiziune. Prima dată, în 1960, pe scenariul semnat de Philippe Agostini şi Raymond Leopold Bruckberger, cu Madeleine Renault, Jeanne Moreau, Alida Valli, Hélène Vallier, Judith Magre, Georges Wilson şi Jean-Louis Barrault.
Apoi, Pierre Cardinal a realizat un film de televiziune în 1984, iar în 1999, un altul a fost semnat de Don Kent, cu coregrafia lui Amir Hosseinpour.
