In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz. „JUSTIŢIA SUVERANĂ sau adevăratul TRATAT DE DREPT PROCEDURAL“
Secţiunea a VIII-a
În timp ce noi vom continua să căutăm fără preget amănuntele atât de educative din celebrul caz Rom J. Rominger, vă recomandăm insistent să studiaţi
BIBLIOGRAFIA MINIMALĂ OBLIGATORIE
Ca orice lucrare ştiinţifică ce se respectă,
– pentru a înţelege cum se cuvine Adevăratul Tratat de Drept Procedural,
– pentru a putea aprecia cum se cuvine profesionalismul onorabilului judecător Academician Profesor Doctor Doctor honoris Causa Julius Zimberlan,
– pentru a putea aprecia cum se cuvine geniul maestrului Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.),
– pentru a putea admira în deplină cunoştinţă de cauză infailibilitatea Justiţiei suverane,
se recomandă insistent studierea următoarelor surse edificatoare, exemplificări ale unor speţe preluate din viaţa practică. Mai mult: cele opt modele clasice, cu grijă alese, se bucură chiar de comentariile celebrului maestru Ludovic L., care, sub orice nume şi sub orice înfăţişare ar apărea, s-a dovedit, se dovedeşte şi se va dovedi întotdeauna Cavalerul Adevărului Ultim. (Dacă veţi da de cognomenul „Cavalerul Dreptăţii Finale”, să ştiţi că este vorba tot despre maestrul Ludovic L., care nu s-a prezentat niciodată drept „Ludovic L.”. Nici n-avea cum s-o facă…) În cadrul acestor opt modele clasice, se recomandă să descoperiţi singuri culpa. Dacă veţi izbuti, înseamnă că studierea acestui Tratat v-a fost benefică şi vă va ajuta sigur atunci când veţi fi şi dumneavoastră condamnaţi.
- Adresa
Gough mai citi o dată adresa de pe bileţel, apoi întrebă un trecător:
– Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde vine strada Mozart?
– Strada Mozart? O luaţi înainte şi după colţ…
– Mulţumesc!
– După colţul de pe partea cealaltă, apoi pe al doilea… ia să vedem… al treilea colţ pe stânga…
– Deci traversez strada şi primul colţ pe dreapta, după care al treilea…
– Nu, domnule! N-ai înţeles… Of, Doamne, cum să-l fac să priceapă?
– Dar am înţeles foarte bine…
– N-ai înţeles nimic!
Finch ţipase şi în dreptul lor se opri un domn mai în vârstă, cu o mapă elegantă sub braţ.
– Care-i necazul?
– Ia spune, îl întrebă Finch pe Gough, de fapt, ce cauţi dumneata pe strada Beethoven?
– Vrea să ajungă pe strada Beethoven? Dar de ce, mă rog, se interesă o femeie grasă şi cam vulgară.
– Pentru că… Dar eu căutam strada Mozart!
– De ce?
– Pentru că… pentru că îmi place muzica, încercă să glumească Gough.
– Încercaţi pe strada Tom Jones, îl sfătui un elev pistruiat.
– Fugi de aici, strada Tom Jones nici nu există, obraznicule! Ce tineret! Mă mir de ce mai iau dascălii salar, se lamentă domnul cel distins, cel cu servieta elegantă sub braţ.
– Să lămurim lucrurile, spuse sergentul cu autoritate. Unde vrei dumneata să mergi?
– Pe strada Mozart.
– Minte! Întreabă-l, domnule poliţai, dacă ştie măcar unde e strada Mozart!
– Unde e strada Mozart?
– Păi, tocmai asta am întrebat… tocmai…
– Aici eu întreb! Deci susţii că vrei să mergi într-un loc pe care nici nu-l cunoşti?
– O! De câte ori nu mergem într-un viitor necunoscut, replică avocatul apărării.
– Mă opun, strigă procurorul.
În sală, o doamnă din asistenţă îi explică vecinei:
– E spion austro-ungar!
– Dar Austro-Ungaria nici nu mai există!
– Şi ce?! Mă înveţi dumneata pe mine?
– Se trage din Nero, hotărî cealaltă, după o matură chibzuinţă.
– Şi cu trenul jefuit cum rămâne? se interesă reprezentantul presei. Pentru banii furaţi de ce nu-l trageţi la răspundere?
– Cu strada asta Mozart este ceva suspect, trebui să admită judecătorul.
(Revista conservatorului de muzică LIRA protestă energic. La reprezentaţia cu “Nunta lui Figaro” au fost bătute trei plasatoare şi o solistă.)
– Să recapitulăm, mai zise judecătorul.
Iar ziarele se lamentau pe titluri de o şchioapă: “Poluarea oceanelor creşte pe zi ce trece.”
Aşa că a trebuit să-l condamne pe Gough la moarte.
Înainte de execuţie, a venit un înalt funcţionar în celula condamnatului, garantându-i graţierea şi chiar şi o frumoasă recompensă. Pentru asta, Gough doar ar fi trebuit să-i divulge doar numele celor mai importanţi conducători ai reţelei de spionaj economic.
Primele dubii în legătură cu vinovăţia lui Gough au apărut peste doi ani. Încetul cu încetul, se dezgropă tot cazul. Ziarele făcură vâlvă, iar Noul Metro Goldwyn Mayer turnă un film. O sectă religioasă îl declară mucenic. Conservatorul, care-i purta, mai nou, numele, institui o bursă pentru studierea vieţii lui Gough.
Peste alte câteva zeci de ani s-a descoperit că acel Gough n-a fost decât un descendent direct al lui Mozart. Un savant norvegian a reuşit să dovedească mai mult: nepotul lui Mozart, Gough a fost nepotul lui Mozart! După alte zeci de ani, s-a demonstrat – cu probe zdrobitoare! – că Gough a fost un fiu nelegitim al marelui Amadeus. Apoi s-a pus punctul pe i: Gough n-a fost altcineva decât Mozart însuşi şi, în după-amiaza aceea nefastă, n-a intenţionat decât să meargă acasă. Şi Mozart cine a fost? Nu se ştie. N-are importanţă.
Într-o zi, verificându-şi o adresă din carneţel, Mozart îl opri pe Finch:
– Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde vine strada Gough?
– Ia să vedem… zise Finch, scărpinându-se în cap într-un mod foarte ciudat, chiar transcendental, s-ar putea spune.
Comentariul maestrului Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.):
„O culpă poate reverbera după trei, după şapte sau chiar după treisprezece generaţii. Cu cât vom coborî mai mult în viaţa strămoşilor, cu atât evenimentele vor fi mai asemănătoare până la identificare. Dar cine să mai poată controla similitudinile petrecute cu atâta vreme în urmă? Ceea ce dovedeşte că nimeni nu e mai puţin vinovat decât noi ceilalţi. Noroc doar că Justiţia este întotdeauna suverană.”
- Revanşa
Gough traversă distrat strada, răsfoind ultimul număr al revistei. La o intersecţie, Finch frână, dar fu prea târziu. Maşina trecu peste trupul lui Gough şi se sfărâmă de un zid.
Gough avusese Basedow şi ochii lui trecură în ochii şi în creierul posterior al unui bou. Finch avusese o limbă ascuţită şi un suflet rău, foarte rău. Ficatul şi bărbia lui au trecut în frunzele unei flori frumoase şi otrăvitoare.
Într-o zi, boul a mâncat floarea, dar şi-a stricat stomacul şi a murit.
Comentariul maestrului Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.):
„Toate evenimentele – cele decisive ca şi cele mărunte – nu sunt decât consecinţele unor asemenea veşnice răzbunări Ceea ce dovedeşte că nimeni nu e mai puţin vinovat decât noi ceilalţi. Noroc doar că Justiţia este întotdeauna suverană.”.
- Plagiatul este veşnic
În ultima vreme, numărul plagiatelor depistate atât în textele literare, cât şi în cele ştiinţifice a crescut îngrijorător, aşa că au apărut legi extrem de severe împotriva unor asemenea delicte. Pentru că plagiatul reprezintă un furt intelectual, nu-i aşa?
Tocmai într-un asemenea context a ajuns în faţa judecătorilor renumitul savant profesor Julius Zimberlan. Păi, dacă şi o personalitate de o asemenea faimă recurge la plagiat, atunci la ce să te aştepţi de la un simplu doctorand ori a unui şarlatan notoriu? În privinţa aceasta, atât structurile oficiale juridice şi academice, cât şi opinia publică se afla într-un acord perfect, încât s-a decis ca procesul profesorului Zimnerlan să fie public şi mediatizat pe măsură: trebuia dat un exemplu limpede că NIMĂNUI nu i se va mai permite raptul intelectual.
Prin urmare, celebrul personaj fu introdus în boxa acuzaţilor, asemenea ultimului criminal. Numai că profesorul nu părea defel neliniştit, ruşinat în niciun caz. Mai degrabă privea cu interes în jur şi, din când în când, zâmbea pe sub mustaţă. Ceea ce nu-i făcea situaţia cu nimic mai bună, toţi cei de faţă – precum şi milioanele de telespectatori – considerându-i atitudinea drept provocatoare.
La primul text incriminat, Zimberlan, care refuzase orice apărător, a indicat fără să clipească articolul preluat. Apoi arătă că şi materialul „aşa-zis plagiat” din celebra revistă SUPERŞTIINŢA nu era decât, la rândul său, reluarea unui articol din ANALELE QR, numărul 28, paginile 257-293, din 12 martie 1912. Care a fost preluat dintr-un text al lui Aldebrandus, cel ce l-a găsit într-un manuscris arab din secolul al VIII-lea. Însă nici acela nu e sigur că e chiar original, Zimberlan se afla tocmai pe punctul de a identifica un alt înscris extrem de asemănător de pe o piatră egipteană. Acuzatul a pus pe masa judecătorului toate materialele la care a făcut trimitere.
Da, dar a făcut trimitere doar în faţa instanţei, nu şi în articolul publicat. Zâmbind „la fel de impertinent”, Zimberlan a declarat nici mai mult nici mai puţin că a comis acel „plagiat” în modul cel mai primitiv cu putinţă, tocmai pentru a ieşi astfel în evidenţă şi că, spre surprinderea sa, nici atunci n-a fost reclamat decât după ce el însuşi a semnalat faptul (desigur sub un nume fals), fiind obligat tot el să provoace interesul asupra cazului.
Procesul fu amânat, iar la şedinţa următoare, profesorul dovedi un alt plagiat după un plagiat. La fel şi în şedinţa a treia. Până la urmă, dezbaterile s-au limitat la expozeurile lui Zimberlan şi s-au transformat în emisiuni extrem de urmărite de marele public. Emisiuni ştiinţifice în care profesorul încerca să dovedească (mereu cu documente concrete) că nimic nu este nou în cunoaştere, ştiinţa nefăcând decât să dezgroape surse uitate de memoria omenirii. Singura „inovaţie posibilă” nu este decât enunţarea ideii cu alte cuvinte… „Toată istoria scrisă şi vorbită nu este decât un nesfârşit palimpsest” – aceasta era teza lui Julius Zimberlan.
Aşa că procesul profesorului Julius Zimberlan fu mutat din sala de judecată în AULA MAGNA de la Universitate, iar de acolo în studioul 1 al televiziunii QR TV. Din punct de vedere juridic, cazul n-a fost închis, dar nici nu se întrevede un verdict probabil în viitorul apropiat. Ce verdict să dai, când numeroşi renumiţi oameni de ştiinţă sunt revoltaţi, însă opinia publică TOATĂ este de parte învinuitului?
