In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Hotarele istorice Vocalize în re minor, apărut la Editura Junimea din Iaşi, în 2015.
- Pipa din spumă de mare
În Alsacia a locuit de multe – foarte multe! – generaţii o familie Khumer. Ei au fost cei mai iscusiţi şi cei mai cunoscuţi fabricanţi de pipe. Încă din 1668, ne-a rămas un înscris despre meşterul Adolf Khumer, cel ce „făcea pipe până şi pentru regi, şi duci, şi conţi”.
În 1681, după ce Alsacia a fost luată de Ludovic al XIV-lea pentru Franţa, ni se vorbeşte despre Adolphe Kummer, destoinicul fabricant de pipe „chiar şi pentru feţele cele mai nobile”.
În urma războiului franco-prusac, când Alsacia devine iarăşi ţinut german, „cele mai bune pipe” erau fabricate de Hermann Khumer. (Firma din lemn inscripţionată cu litere gotice se mai află păstrată şi astăzi la mare cinste în muzeu.)
Da, dar în anul de graţie 1918, când Alsacia revine Franţei, deasupra porţii monumentale a magazinului de pipe, a apărut inscripţia „Horace Kummer”. Atât! (Fiind clar că numele acela era aproape sinonim cu minunatele instrumente pentru fumat. Şi firma aceasta, salvată ca prin minune, se află la loc de cinste în muzeul tutunului.)
Când, în 1940, Adolf Hitler „a dăruit poporului german Saarbrucken” şi a invadat Alsacia, vechea firmă cu litere gotice a fost repusă deasupra elegantei intrări (deşi, între timp, Hermann Khumer murise şi locul său era ocupat de nepotul Siegfried Khumer).
Pe urmă, atunci când localitatea a abordat din nou drapelul francez, a fost clar că firma aceea cu litere gotice nu-şi avea locul (mai ales în zilele acelea!). Aşa că s-a întors în muzeu. (La început într-o debara, înainte de a fi iarăşi expusă publicului vizitator.)
Pentru a nu se schimba mereu firma multiseculară, a apărut un derivat al lui Khumer, dar şi a lui Kummer: ECUME DE MER. În interiorul magazinului exclusiv puteţi admira şi cumpăra (dacă vă permit buzunarele) aceste splendide pipe ecume de mer – adică pipe din spumă de mare.
Şi asta aşa a fost.
P.S.
Dacă nu credeţi, puteţi păţi ca Sir J. B. Poll, care nici el n-a crezut că a fost aşa. Şi n-a crezut nici măcar că ar exista pipe sculptate în piatră ponce. El era convins că pipa sa preferată este chiar din spumă de mare. Aşa că a intrat în mare să caute minunatul material. A tot adunat spumă de mare, dar ea i se scurgea mereu printre degete. Atunci a căutat-o mai adânc. Pentru că nu a mai revenit niciodată la suprafaţă, urmaşii săi pretind că Sir J. P. Poll îşi continuă şi astăzi cercetările. (Sir J. P. Poll a fost întotdeauna extrem de meticulos în tot ceea ce făcea şi nu a lăsat niciodată nimic la jumătate.)
Alţii spun că s-ar fi înecat.
- Graniţele marilor democraţii
La graniţa dintre ţările Uniunii Europene se află cele mai performante aparate de pază: în mod normal, nici un câine n-ar putea pătrunde ilegal în spaţiul comunitar. Doar câinii din interior pot să latre, să se gudure şi să muşte acolo.
Uniunea Europeană, asemenea Statelor Unite ale Americii, dispune de cea mai mare democraţie de pe pământ. Nu există o şansă mai minunată pentru un căţel decât să se nască într-una dintre ţările cu economie, asistenţă socială, învăţământ şi democraţie dezvoltate.
De partea cealaltă a graniţei se află ţările lipsite de democraţie. Câinii de acolo nu pot pătrunde decât pe riscul lor în spaţiul comunitar. Dacă sunt prinşi, sunt, în cel mai bun caz, băgaţi în cuşti şi trimişi acasă. În cel mai bun caz… În timp ce câinii comunitari se plimbă pe unde îi duc instinctele, din partea cealaltă a gardului câinii ceilalţi se uită cu jind la democraţie.
– De ce nu au şi ei aceleaşi drepturi ca şi noi? l-a întrebat Rex pe taică-său.
Dând mândru din coadă, acesta i-a răspuns direct şi răspicat:
– Cum să aibă aceleaşi drepturi ca noi?! Noi ţinem steagul democraţiei sus! Neclintit! Păi, e totuna dacă te-ai născut în Berlin sau la Paris ori într-un sat din Africa?
– Nu-i totuna, a admis Rex. (Care are până şi o lesă contra puricilor.)
- Apa lină, Borta Mare
Se spune, pe drept cuvânt, despre râul Borta Mare că ar fi cea mai periculoasă apă curgătoare din lume. În valurile sale line s-au înecat mii şi mii de nefericiţi.
Când stai pe malul lin, ocrotit de soare de braţele uneia dintre uriaşele sălcii, n-ai crede că peisajul feeric ar adăposti atâtea tragedii. Chiar dimpotrivă, priveşti scurgerea nesfârşită a apei de un albastru verzui, întotdeauna la fel, parcă întotdeauna indiferentă la tot şi la toate şi te contaminezi cu infinitul, cu lipsa oricăror repere temporale degajate de acel loc.
Râul Borta Mare – Barelis Maior, cum îl cunoşteau anticii – reprezintă, de secole, graniţa dintre Regatul Tumaku şi Republica Tumaku. Odată, demult, cele două state au fost unite sub acelaşi sceptru, dar Regele Kokobort’u, pentru a nu exista rivalităţi în legătură cu succesiunea, a împărţit ţara între cei doi fii ai săi. (Cel puţin asta ne spun cronicile din şi despre acele vremuri imemoriale.) Fiul mai mare s-a încoronat, la rândul său, Rege, fiul mai mic s-a proclamat Preşedinte. (Nu se mai ştie care a fost fratele mai mare, existând informaţii că moştenitorii lui Kokobort’u ar fi fost gemeni.) Dar asta s-a întâmplat cu foarte multă vreme în urmă. Fapt este că astăzi, cetăţenii Regatului poartă doar încălţăminte maro, iar cei ai Republicii doar încălţăminte neagră. Cu timpul, ura dintre cele două populaţii a ajuns de nereconciliat. Cine încearcă să treacă liniştitul râu Borta Mare are şanse minime să ajungă măcar la mijlocul apei: dacă n-a fost împuşcat de grănicerii dintr-o parte drept invadator, e sigur împuşcat de cei din partea cealaltă drept trădător.
Întrebarea pe care şi-au pus-o savanţii în numeroase conferinţe internaţionale este: de ce mai încearcă atâta lume să traverseze hotarul, riscându-şi viaţa, când se ştie că oamenii din Regat îi urăsc din inimă pe cei din Republică, iar cei din Republică îi urăsc în aceeaşi măsură pe cei din Regat? Singura dată când au putut fi aduşi în aceeaşi sală reprezentanţi ai ambelor state, aceştia au venit desculţi, pentru ca pantofii de culori diferite să nu încingă şi mai mult spiritele. Pe urmă, totuşi, au avut loc incidente sângeroase şi o nouă convocare nu a mai fost posibilă. Cea mai simplă explicaţie, dată de serviciile de propagandă din ambele ţări, ar fi că transfugii ar fi plecat în misiuni de spionaj. Totuşi, există şi numeroase alte interpretări. Kiki II, omul care a izbutit să înoate de la mal la mal, luat prizonier, a declarat simplu: îi urăşte din tot sufletul, aşa cum se cuvine, pe cei de peste râu, dar a vrut să vadă cum o duc aceştia. Declaraţia lui Kiki II stă la baza a nenumărate lucrări de specialitate.
Se spune, pe drept cuvânt, despre râul Borta Mare că ar fi cea mai periculoasă apă curgătoare din lume. În valurile sale line s-au înecat mii şi mii de nefericiţi.
Când stai pe malul lin, ocrotit de soare de braţele uneia dintre uriaşele sălcii, n-ai crede că peisajul feeric ar adăposti atâtea tragedii. Chiar dimpotrivă, priveşti scurgerea nesfârşită a apei de un albastru verzui, întotdeauna la fel, parcă întotdeauna indiferentă la tot şi la toate şi te contaminezi cu infinitul, cu lipsa oricăror repere temporale degajate de acel loc.
- Barometrul lumii
Fie că e condus de un rege, fie că e condus de un preşedinte, statul independent Torania a fost dintotdeauna considerat barometrul lumii.
Când minunatele perioade de prosperitate se termină (ele şi aşa sunt întotdeauna doar la trecut), Imperiul de Vest atacă Imperiul de Est. Or, singurul mod prin care pot cei din vest să-i pună la respect pe cei din est e prin Torania. Aşa că, în treacăt – doar în treacăt! -, trupele Imperiului de Vest iau sub stăpânire Regatul (sau, după caz, Republica) Torania. Şi, astfel, hotarele istorice sunt, în sfârşit, repuse în drepturi. Asta spre marea bucurie a populaţiei băştinaşe, care iese de fiecare dată în stradă şi aclamă fierbinte trupele eliberatoare.
În schimb, atunci când Imperiul de Est intră în criză economică, se vede el obligat să atace Imperiul de Vest. Or, singurul mod prin care pot cei din est să-i pună la respect pe cei din vest e prin Torania. Aşa că, în treacăt – doar în treacăt! -, trupele Imperiului de Est iau sub stăpânire Regatul (sau, după caz, Republica Torania), eliberând-o de crunta stăpânire vestică. Şi, astfel, hotarele istorice sunt, în sfârşit, repuse în drepturile lor legitime. Prilej cu care populaţia băştinaşă iese cu mic cu mare în stradă şi aclamă frenetic trupele eliberatoare.
Deci, fie că e condus de un rege, fie că e condus de un preşedinte, statul independent Torania a fost dintotdeauna considerat barometrul lumii: în funcţie de cine sunt trupele eliberatoare, se ştie unde se află frontul depresiunii economice.
Această constantă a lumii este cu adevărat remarcabilă.
- Disputa pentru ce se presupune că a mai rămas din satul Hon Lau
În anul 2007, satul Hon Lau avea o populaţie de 983 (după alte surse, chiar 1.028) locuitori şi dispunea de un dispensar medical, de o poştă, de o şcoală, de două biserici, de filialele a trei bănci, de celebrul atelier de marochinărie „Şarpele Roşu”, precum şi de o remarcabilă echipă de bridge.
Satul Hon Lau se afla chiar pe graniţa dintre Regatul Zu şi Regatul Mandok. Graniţa aceasta este dată de Fluviul Albastru.
Când spunem că satul Hon Lau se afla chiar pe graniţa dintre Regatul Zu şi Regatul Mandok nu exagerăm deloc: satul Hon Lau era situat pe insula Hon Lau, care se găsea la distanţă aproximativ egală de malul Zu şi malul Mandok.
Însă după cum bine se ştie, cu timpul, până şi apele curgătoare se plictisesc de acelaşi peisaj şi mai sapă ba dintr-un mal, ba din celălalt. Aşa că şi insula Hon Lau se apropia, în funcţie de aceasta, ba de un mal, ba de celălalt.
Problema este că atât Regatul Zu, cât şi Regatul Mandok pretind că satul Hon Lau face parte indestructibilă din statul său. Şi cum, în decursul istoriei, graniţele legitime au fost dintotdeauna trasate în urma unor războaie, atât Regatul Zu, cât şi Regatul Mandok se pregătesc de o confruntare decisivă, în urma căreia partea victorioasă să anexeze cu o largă recunoaştere internaţională satul Hon Lau.
În anul 2021, satul Hon Lau se afla într-un mare regres: populaţia a scăzut la doar 412 locuitori, şcoala nu mai avea dascăli, dispensarul medical s-a închis din lipsă de personal, faimosul atelier de marochinărie „Şarpele Roşu” a dat un cu totul neaşteptat faliment, echipa de bridge s-a transferat în Regatul Zu pentru a-şi legitima titlul de campioană naţională şi doar filialele băncilor mai asigurau viaţa ultimilor băştinaşi. Iar, ceea ce era cel mai neliniştitor, însemnatele mobilizări de trupe de pe cele două maluri ale Fluviului Albastru indicau fără putinţă de tăgadă conflictul inevitabil. O ultimă încercare de soluţionare paşnică a disputei a constituit-o referendumul din 5 noiembrie, când localnicii ar fi trebuit să-şi exprime voinţa din care regat să facă parte. Numai că, în afara faptului că rezultatele oficiale au indicat 206 voturi contra 206, referendumul nici n-a fost recunoscut de Marile Puteri, existând prea multe suspiciuni (întemeiate!) de fraudă.
Finalul acestei situaţii părea să-l fi dat marile inundaţii din primăvara lui 2022, când apele au acoperit cu totul ostrovul. De unde, în mod ciudat, nici nu s-au mai retras. Şi, totuşi, sfârşitul acestei istorii tulburătoare nu este nici acesta, întrucât atât Regatul Zu, cât şi Regatul Mandok se judecă la forurile mondiale pentru apartenenţa insulei de pe fundul apelor, unde, se spune, ar exista artefacte de o valoare de nepreţuit.
