În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018
JOCURILE TRECERII
– o abordare pe cât de doctă, pe atât de optimistă şi de redondantă a teoriei jocurilor de la tinereţe până la senectute –
(cu sublime exemple convingătoare)
Vocalize în Sol Major
(Alegro ma non tropo)
Editura Junimea Iaşi
2018
Moto:
„Omul e pe deplin om doar atunci
când se joacă” Friedrich Schiller
În loc de „Introducere”, o „Justificare”
Justificare
pentru cei câţiva care n-au citit primele patru caiete de Vocalize – ENIGMELE INFINITE, Vocalize în Do Major, EDITURA Mirador, Arad, 2014, HOTARELE ISTORICE, Vocalize în re minor, editura Junimea, Iaşi, 2015, JUSTIŢIA SUVERANĂ, Vocalize în mi minor, editura Junimea, Iaşi, 2016 şi HÂRTIILE OFICIALE, Vocalize în Fa Major, editura Junimea, Iaşi, 2017 (chiar dacă, doar ipotetic vorbind, este de presupus că există şi dintre aceia…)
Aşadar, „Justificare”, nu „Prefaţă” şi nici „Introducere”! „Prefaţa” sau „Introducerea” nu exprimă decât ceea ce se întâmplă şi la „lansările de carte” în faţa publicului: momente mai mult sau mai puţin festive, în care este posibil orice, în afară de a fi arătat şi doar cel mai mic cusur al lucrării prezentate şi – Doamne fereşte! – vreo umbră pe chipul gloriosului autor.
Această „Justificare” nu vrea decât să repete că, la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul depune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. La fel şi scriitorul ar trebui să depună ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman… La fel şi scriitorul ar trebui să facă vocalize.
În ceea ce mă priveşte, după cei douăzeci şi şapte de ani, două luni şi patru zile cât am trăit sub zodia CELOR O SUTĂ, simt nevoia unui asemenea antrenament, înainte de a mă angaja într-un nou proiect de anduranţă. (În speranţa că acesta îmi va mai fi îngăduit…) Şi chiar şi după ce voi începe acel poate ultim proiect.
Iar dacă unii vor constata că exerciţiile acestea sunt inegale, ei vor trebui să ştie că este vorba despre texte ce nu sunt decât rodul câte unei zile: există zile mai bune şi există zile mai puţin bune. Şi chiar şi zile când n-ai nici un chef să faci „vocalize”. Dar le faci! Există zile mai bune şi există zile mai puţin bune. Atât pentru scriitor, cât şi pentru cititor.
Aşadar, un al cincilea caiet de vocalize, de data aceasta dovedindu-se fără putinţă de tăgadă că universala înjurătură de mamă nu este un atac la demnitate, ci tocmai o urare de bine: doar înapoi în pântecul mamei există fericirea ce depăşeşte clipa singură.
Jocurile Trecerii,
Vocalize în Sol Major
De ce Vocalize în Sol Major?
– pentru că, dacă ne referim la Jocurile Trecerii, angrenaţi în competiţii, suntem vioi, pasionaţi, implicaţi – chiar şi când doar chibiţăm -, aşadar pentru că ne referim la jocuri, ne situăm într-un sprinţar registru optimist, într-o gamă majoră;
– pentru că după „Enigmele Infinite”, după „Hotarele Istorice”, după „Justiţia Suverană” şi după „Hârtiile Oficiale”, adică vocalizele în Do Major, respectiv în re minor, mi minor şi fa minor, e firesc să continuăm cu gama următoare;
– pentru că, postându-ne în minunata lume a Jocurilor – şi încă într-o gamă majoră -, suntem veseli. Dar să nu ne pierdem cu firea, să nu exagerăm! Atenţie: alegro, dar non tropo! Non tropo!
De ce o abordare redondantă?
– pentru că imaginaţia oamenilor este limitată şi totul, chiar şi jocurile se tot repetă. Chiar şi victoriile, dar – vai! – mai ales înfrângerile.
(De citit cu linguriţa)
„Dacă pătrundem cu ideea până la capătul posibilităţilor noastre de cunoaştere, orice acţiune omenească se reduce la o joacă. Civilizaţia umană se naşte şi se dezvoltă în joc şi ca joc.” Johan Huizinga, Homo Ludens
Homo ludens
Jocurile sunt atât „activităţile folositoare”, cât şi „activităţile nefolositoare”, adică activităţile fără de care omul poate supravieţui. Doar că fără aceste „activităţi nefolositoare” omul n-ar fi decât un robot.
„Jocul este singurul lucru pe care oamenii îl iau foarte în serios. Prin urmare regulile jocului sunt mai vechi decât toate legile lumii.”
Peter Bamm
Despre istoria străveche a jocurilor s-au scris cărţi. O mulţime de cărţi.
Jocurile s-au născut odată cu viaţa conştientă. Putem întreba la fel de bine ca „Oare ce a fost mai înainte, oul sau găina?”, „Oare ce a fost mai înainte omul sau jocul?”
Pentru întroducerea în temă, un (simulacru de) istoric cumplit de lacunar.
„…momentul schimbului ritual de daruri, însoţit de demonstraţii de forţă şi de distrugere de bunuri, de probe şi confruntări sportive, aşa-numitul potlatch (…) se încadrează în dinamismul complex al unui exuberant joc social care se desfăşoară în locuri şi date anumite legate de manifestarea forţelor vitale[1]”.
Scene ale desfăşurării unor jocuri (?) au fost postate deja în desenele rupestre. Specialiştii le-au numit „jocuri”, iar noi îi credem, deşi nu ştim ce reguli aveau şi, deci, cum se petreceau.
Jocurile pe tablă sunt cunoscute încă de pe vremea lui Homer, acea petteia, despre care de asemenea nu mai ştim mare lucru.
Kottabos – au fost jocurile aduse din Noua Grecie în secolul V îChr. În diferite variante, se pare că scopul lor era să bei, să bei cât mai mult fără să verşi nici un strop din cupă.
La greci şi la romani, erau în vogă şi jocurile cu mingea şi cu zarurile. (Acestea din urmă aveau şi rol de instrument pentru prezicători, dar au fost deseori interzise, mai ales de autorităţile religioase.)
De cel mai mare respect s-au bucurat Jocurile Olimpice, câştigătorii fiind aclamaţi asemenea marilor învingători militari.
N-au lipsit, desigur, nici jocurile sângeroase: între oameni – luptele de gladiatori, turnirurile ori cu animalele – coridele, luptele de cocoşi, de câini, de peşti beta. Ca să nu mai amintim de pasiunea unor conducători pentru războaie,
Printre jocurile solitare, la mare cinste au fost şi mai sunt şi astăzi cuvintele încrucişate (apărute în New York World, înaintea Crăciunului 1913.) Astăzi „Cuvintele încrucişate” există în diferite forme şi la diferite nivele de dificultate. Cei ce „nu vor să-şi bată prea mult capul”, apelează la integrame. Cuvintele încrucişate, născute iniţial drept joc solitar, au atins şi faza campionatelor cu numeroşi competitori, campionate de încrucişare şi campionate de rezolvare de careuri, precum şi de aşa-numita „enigmistică minoră”.
Mai devreme, a fost sudoku, introdus de matematicianul elveţian Leonhard Euler în secolul al optsprezecelea. Până la primul război mondial, sudoku a circulat în Franţa sub numele „Carré magique diabolique“.
În 1903 a apărut în SUA Monopoly, The Landlord’s Game, care a traversat curând şi oceanul.
În Germania, prin 1907 şi-a început cariera mondială „Omule, nu te supăra!”.
Pariurile, jocurile de cărţi, ruleta şi păcănelele s-au tot dezvoltat în industria cazinourilor.
Mai nou, odată cu înstrăinarea omului de om şi, şi mai nou, a omului de obiectele ce-l servesc, jocurile pe calculator au devenit virale şi cuprind toate domeniile. Şi acestea aduc „timpul mai scurt”. Dar la fel ca şi în cazul celorlalte jocuri, şi pe internet s-a ajuns ca jocurile iniţial solitare să fie incluse în concursuri, mai ales că participanţii pot participa de acasă, şezând comod în fotoliu, fără a fi nevoiţi să se deplaseze, economisind bani şi timp. (E adevărat, însă, că participanţii din spatele calculatorului nu ajung să se privească ochi în ochi, astfel încât şi competitorii se află într-o ceaţă virtuală.)
Toate activităţile neproductive sunt doar pierdere de vreme? Trebuie pedepsit greierele din fabula lui La Fontaine pentru „îndeletnicirile sale neproductive”? Jocurile neproductive sunt doar „pierdere de vreme”? Păi, unele au ajuns extrem de lucrative. Jucătorii profesionişti trăiesc de pe urma acestor „activităţi neproductive”, cei mai performanţi câştigă sume fabuloase, sume la care oamenii obişnuiţi incluşi în muncile supravieţuirii nici măcar nu pot visa. Sunt destui chiar şi chibiţi implicaţi financiar: casele de pariuri sportive îmbogăţesc şi mai ales îi sărăcesc pe cei ce, cu obstinaţie, le caută cu multe speranţe. Au fost cazuri când însăşi jocurile au constituit (şi) surse de finanţare: încă înainte cu sute de ani, în China, loteria Keno, un fel de Bingo, a ajutat la finanţarea Marelui Zid, iar în America, o loterie a sprijinit finanţarea războiului de secesiune (cel ce cumpăra un loz, trebuia să mai cumpere lozuri până ce nimerea un câştig; ca să investeşti atâta, deveneai un „cetăţean cu totul remarcabil”.)
Multe jocuri sunt considerate şi numite „jocuri de noroc”. Însă şi în viaţă, devenirea omului ţine şi de noroc. Unii jucători sunt mai apţi de a forţa norocul, alţii mai puţin apţi, unii au mai multe şanse, alţii mai puţine… Ca în viaţă…
„Timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci numai un mod de a gândi.” Spinoza, Cogitato metaphysica, 4.
[1]DeAgostini, Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, All Educational, Bucureşti, 2004, p. 535.
