JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

 

2.c2b – chibiţii

Am tot amintit că marea majoritate dintre noi suntem protagonişti numai în micul nostru cerc şi doar chibiţi în lumea cea mare. Dar, desigur, există numeroase excepţii: în primul rând, copiii. Trăind în centrul universului lor, ei nu acceptă un rol marginal. În al doilea rând, chiar mai sunt şi cei ce rămân protagonişti şi după ce înaintează în vârstă, conducătorii capabili să decidă viaţa chibiţilor. (Nu şi adulţii doar lideri ai anumitor domenii de activitate: scoşi din mediul lor de competenţă, pentru marea masă şi ei devin simplii chibiţi. Pentru mulţimea trecătorilor de pe stradă, Dom’ Ministru, generalul în civil, marele biochimist, autorul atâtor invenţii colosale, sunt nişte anonimi.)

 α chibiţii activi

Chibiţii activi se implică în jocurile protagoniştilor.

Copiii: şi când sunt puşi în postura de chibiţi, copii îşi vor revendica rolul de protagonişti.

Răducu (4ani şi 5 luni) pe stradă, de mână cu mama. Mama se întâlneşte cu o altă doamnă. Cele două femei discută de ale lor, iar Răducu se tot bagă în vorbă. Pus la punct, dispare în lumea lui. Răducu nu este chibiţul celor două doamne. Răducu este protagonistul în lumea lui imaginară. În cea concretă, Răducu acceptă cel mult rolul de chibiţ al jocurilor celor mai mari ca el (cu speranţa să ajungă şi el să se joace cu ei şi la nivelul lor).

Adulţii: Maria, sora cea mai mare a lui Răducu, este în clasa a treia. După ce a dat testul la matematică, Maria vine acasă şi se joacă în camera ei. Părinţii se agită să afle ce notă a luat.

Verişoara Mariei, elevă în clasa terminală, este îndrăgostită de Jean şi o interesează prea puţin nota la examenul de bacalaureat. Părinţii stau în faţa şcolii, o aşteaptă să iasă şi se frământă împreună cu ceilalţi părinţi.

Domnul inginer Jenică B. Rusu este un mare fan al echipei de fotbal din oraşul nostru. Echipa se află în divizia a doua şi nu are nici o şansă să promoveze. Poate la anu’. Aşa că jucătorii ştiu că trebuie să piardă meciul din penultima etapă pentru a ajuta echipa din oraşul vecin să scape de la retrogradare. În felul acesta, la anu’, când s-ar putea ca punctele puse în joc să le fie lor vitale, echipa din oraşul vecin să le întoarcă serviciul. Da, dar domnul inginer Jenică B. Rusu este un fan înfocat el echipei sale, un chibiţ activ, un vechi susţinător, strigă, e plin de speranţe, e dezolat, suferă cumplit când „ai lui” încasează golul înfrângerii în ultimul minut de joc. Catastrofă! (Între timp, oficialii le mulţumesc jucătorilor pentru înţelegere.)

Vârsta a treia: Domnul judecător pensionar Basil B. Romaşanu este abonat la patru gazete şi urmăreşte toate programele informative de la televizor. Atât „situaţia politică imorală”, cât şi „situaţia economică dezastruoasă” îl mâhnesc profund. „Ceea ce se întâmplă acum întrece orice neruşinare!”. Domnul judecător pensionar Basil B. Romşanu este sincer revoltat şi nu se sfiieşte să-şi arate acest sentiment nu numai în familie, ci şi în public. Deseori dă soluţii pertinente „pentru ieşirea din marasm, dar cin’ să mă mai asculte pe mine?”. Domnul judecător pensionar Basil B. Rusu este total implicat în tot ce se întâmplă în jur, dar trista realitate este că într-adevăr nu-l ascultă decât obişnuiţii cafenelei. Nici măcar cei ai casei nu-i dau importanţă, istoviţi de veşnicele sale plângeri faţă de tot şi de toate. Domnul judecător pensionar Basil B. Romaşanu, fiind îngrozit de orice schimbare, are momente când simte că orice face şi orice spune nu-l mai poate avansa din poziţia de figurant, adică nici măcar de figurant, de chibiţ figurant. Ceea ce îi produce o imensă supărare.

Ca să nu mai vorbim de categoria aşa-numiţilor „chibiţi de profesie”, chibiţii care îşi găsesc menirea în postura de chibiţi. Asemenea celor ce aşteaptă toată săptămâna meciul de fotbal: dar nu pentru a juca, ci pentru atmosfera din tribună, atmosfera pe care ei o fac. Cei mai înfocaţi dintre ei nici nu stau tot meciul cu faţa spre arenă, ci dirijează scandările celorlalţi spectatori, cu ochii mai mult pe galeria adversă. Ei sunt cei ce sunt gata să dea pumni şi să primească pumni pentru gloria echipei favorite. În perioadele de pauză competiţională, urmăresc cu aviditate toate emisiunile sportive pentru a afla cu o zi mai devreme ce transferuri se preconizează la echipa lor. După care, dacă tot nu au la ce meci să meargă, pornesc în marş pe bulevard la o „demonstraţie civică”.

Nici adulţii şi nici seniorii nu sunt în stare să adopte atitudinea înţeleaptă a lui Răducu (4 ani şi 5 luni), aceea de a redeveni protagonişti într-o lume a lor, atunci când nu-şi găsesc locul în mijlocul celorlalţi. Drept urmare, şi adulţii şi seniorii „activi” suferă pentru nişte lucruri pe care oricum nu le pot influenţa.

β chibiţii pasivi

– Copiii: după ce că ies repede din situaţia de chibiţi, întorcându-se în universul lor, unde ei sunt eroii principali şi par că „sunt cuminţi”, ascultă cele spuse de cei mari sau asistă în linişte la cea ce fac cei mari, dar… dar, de, fapt sunt de mult în lumea lor. Întrebările fără sfârşit dovedesc acest lucru: la ultima întrebare nici un adult nu poate răspunde. Iar când li se citeşte o poveste, se implică în ea şi o aduc tot în lumea lor. Dacă naraţiunea nu se termină aşa cum o doresc, suferă: ei nu pot fi scoşi din propriul joc.

Ruiz Juan Ramirez are doar cinci ani şi este renumit în cartier pentru inteligenţa sa ieşită din comun şi pentru cunoştinţele sale de copil precoce. Alţii spun că e doar un copil obraznic. Şi, în fine, sunt şi dintre cei ce-l socotesc chiar dimpotrivă: oligofren. Obositor de retardat mintal.

Zilnic, Ruiz Juan Ramirez te asaltează cu întrebări stupide. De pildă:

– Cine a fost mai mare: Beethoven sau Shakespeare?

– Asta-i o prostie! Cum să compari un compozitor cu un scriitor?!

– Bine. Atunci, cine a fost mai mare: Goethe sau Shakespeare?

– Şi asta-i o întrebare tâmpită! Amândoi au fost şi rămân foarte mari!

– Da, dar care e mai mare?

– Unul a fost neamţ, celălalt englez.

– N-au fost scriitori universali?

– Ba da.

– Vezi? Atunci care dintre ei a fost mai mare?

– …

– Bine, nu ai habar! Rămâne o enigmă pentru tine.

– Asta nu-i o enigmă, ci o prostie.

– Bine. Dar ce-i o prostie?

– Ceva lipsit de sens.

– Şi o enigmă?

– Ceva la care nu ai un răspuns.

Zilnic, Ruiz Juan Ramirez concluzionează:

– La o prostie ai răspuns? N-ai!

Auzind despre el că la doar cinci ani se vorbeşte în cartier despre inteligenţa sa ieşită din comun şi despre cunoştinţele sale precoce, însă şi că e fie un copil obraznic, fie un oligofren, tot Ruiz Juan Ramirez e cel ce concluzionează: „Iată o adevărată enigmă!” Şi tot el adaugă: „Sau o adevărată prostie”.

– Adulţii chibiţi pasivi asistă impasibili la hotărârile care se iau de către decidenţi şi le aplică în linişte. Când ştiu că şi aşa n-au cum influenţa acele decizii, refuză să mai privească programele informative, iau totul aşa cum e şi se închid în jocul lor. Doar că, cetăţeni ai cetăţii, striviţi de amintirile atât de neplăcute ale experienţelor unor revolte inutile, rămân şi figuranţi în jocul cel mare. Pe care-l trăiesc doar în măsura în care-i priveşte şi-l iau la cunoştinţă, rămânând indiferenţi dacă nu se simt direct implicaţi. Ceea ce-i caracterizează este resemnarea. Or resemnarea nu înseamnă în nici un caz satisfacţie.

– Seniorii chibiţi pasivi contemplă „cu superioritate” cele ce-i înconjoară. Apoi, încetul cu încetul, realitatea aceasta nici nu-i mai interesează.

γ Există şi o situaţie specială când chibiţii adulţi (indiferent dacă activi sau pasivi) simt satisfacţiile copiilor: atunci când, asemenea celor mici, se regăsesc în pielea adevăraţilor protagonişti.

Aşa cum am spus, domnul inginer Jenică B. Rusu este un fan înfocat al echipei de fotbal simbol a oraşului său. Când această echipă iese învingătoare, Jenică se simte de parcă el însuşi ar fi câştigat meciul.

Şi doamna profesor Victoria este mândră că doi elevi din şcoala ei au câştigat medalii la olimpiada de geografie, deşi ea este profesoară de matematică. În cazul acesta, doamna Victoria se include în jocul întregii şcoli. (Bineînţeles că doamna Victoria, profesoara de matematică, n-are cum se simţi vinovată de proastele rezultate la istorie ale elevilor şcolii. Acela este un alt joc, în care nu se consideră implicată.)

Nici chibiţii adulţi pasivi şi nici chibiţii seniori pasivi nu sunt în stare să adopte atitudinea înţeleaptă a copiilor şi ajung nişte resemnaţi figuranţi cenuşii, în vreme ce copiii ies din mediul care-i depăşeşte şi-şi regăsesc plăcerile în propriul univers.

Activi sau pasivi, cu excepţia recunoaşterii în protagonişti, chibiţii ajung la satisfacţie doar redevenind  copii.