În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
CARTEA A DOUA
(Partea a doua: despre lipsa de scrupule a concurenţei)
în care este vorba despre ciudatul obicei al contemporanilor lui Gough de a face acelaşi lucru, despre neajunsurile şi păcatele ce decurg de aici, despre “concurenţa concurenţei” şi despre insinuările perfide ale lui Finch în aceste pilde, despre răutate şi grandoare şi nu mai puţin despre decădere, precum şi despre felul cum înţelepţii lumii, gîndind la acestea în mare taină, au ajuns la demne de toată lauda cugetări”
Ce spun documentele vremii?
“… iar concurenţa…”
(W. Finch, Amintiri despre Gough, Opere, ed. XXI, vol. IX, pp. 961 ş.u.)
“Lucrurile care sînt fără măsură, nu pot să dureze mult timp.” – (Boccacio, Dec., Introd.)
Un martir al concurenţei
Secretarul îşi închise cu grijă servieta. Aborda un aer jignit, care se asorta cu hainele sale de culoare închisă.
– Bună ziua, zise, şi pe obraz i se putea citi dispreţul pentru întreaga omenire.
Apoi se întoarse încet şi demn, vrînd parcă să-i mai dea o posibilitate celuilalt pentru a se răzgîndi.
Cam aşa i se întîmpla de ani, aproape zilnic: venea să aducă actele la semnat, acestea erau iscălite, după care le ducea înapoi. Unui secretar i se cerea o ţinută corectă şi sobră, aşa că el îşi formase personajul după chipul şi asemănarea unui chelner deosebit de distins de la GRAND HOTEL.
– Ia stai puţin…
Cu aceeaşi mină, secretarul se afla deja în dreapta fotoliului din spatele biroului. Nu era uimit, i se mai întîmplase şi asta, adică şeful să se răzgîndească şi să-l cheme înapoi. Pe faţă nu i se putea citi nimic. Cel mult un reproş respectuos.
– Ia spune-mi, cine-i acest domn… a… îi… ă… cu “F”, parcă.
– Finch?
– Da, exact, Finch.
– Domnul Finch este noul director tehnic al MIKEY-FRED-ului.
– Şi ce fel de om e?
Secretarul se afla în situaţia delicată a unui oberchelner care, fiind întrebat asupra unui fel dubios din lista de bucate, nu poate nici să compromită reputaţia localului, dar nu-i e permis nici să-i vîre pe gît unui client vechi ceva compromiţător.
– Domnul Finch a venit, cred, să rezilieze contractele noastre cu MIKEY-FRED-ul.
– Te-am întrebat ce fel de om e! Ce hram poartă.
– Ca orice director al MIKEY-FRED-ului, director tehnic, vreau să spun…
– Adică?
– Adică…
MIKEY-FRED îşi avea, pe vremea aceea, sediul într-o fostă spălătorie comunală. (Încă nu se mutase în fastuoasele saloane de deasupra ştrandului olimpic.) Ca şi multe alte firme de veche tradiţie, şi MIKEY-FRED-ul scăpătase. Aflându-se obositor de monoton în delicata situaţie a lui “a fi sau a nu fi”. Metodele tradiţionale de care-şi legase numele îi asigurau stima vechii clientele, însă cum şi aceasta era condamnată la pieire, concurenţa, cu noile-i metode, atrăgea ceilalţi clienţi, încît unica soluţie pentru MIKEY-FRED era să lupte pînă la capăt cu armele moştenite de la fondatorii săi, fiecare în parte un adevărat gentleman,
– Adică… mă tem că vom avea duel.
– Ce să avem?!
– Îmi permit să vă reamintesc că şi directorii altor două mari întreprinderi au murit în duel cu directorii tehnici ai MIKEY-FRED-ulului. Dealtfel, şi predecesorul domnului Finch a căzut la datorie în acelaşi fel.
– Duel azi?!
– Bineînţeles că nu cu pistoale sau săbii. Domnul Finch va propune ceva mai modern.
(Se părea că, după atăţia ani, secretarul se simţea, pentru prima oară, mai în largul său. Pînă atunci, niciodată nu şi-a permis să rostească într-o singură zi atîtea cuvinte.) Domnul Finch, continuă secretarul cu multă bunăvoinţă, domnul Finch vă va propune, domnule director Gough, să încercaţi personal vanele MIKEY-FRED-ului. Apoi se va declara şi dînsul dispus să se supună unei demonstraţii în băile fabricate la noi. Bineînţeles, ordinea se va trage la sorţi… Însă… ă… permiteţi-mi această remarcă de a cărei gravitate îmi dau perfect de bine seama: pînă acum nu l-au desemnat niciodată sorţii pe vreun director al MIKEY-FRED-ului să trebuiască să se supună primul tratamentului concurenţei.
Gough îşi privi lung secretarul. În ziua aceea, secretarul semăna mai mult ca oricînd cu un cioclu de profesie, absolvent al unui institut superior de ciocli.
– Nu pricep. Dumneata ai căpiat?
– Vă rog să mă iertaţi, dumneavoastră aţi întrebat…
– Cînd am mii de subalterni, de ce să mă bălăcesc eu într-o cadă MIKEY-FRED? Cu toate că, între noi doi fie vorba, căzile MIKEY-FRED nu sînt deloc rele.
(În privinţa aceasta, secretarul avea ideile sale. Nu putea pricepe, de pildă, de ce toate vanele de baie sînt făcute din metale atît de prost conducătoare de căldură, încît partea corpului care se află în apă riscă mereu să se opărească, în timp ce spatele îţi atinge tot timpul o suprafaţă ca de gheaţă. Însă pe zîmbetul său politicos nu se putea citi nimic din toate astea.)
– Şi apoi, ce rost ar avea să ne bălăcim, pe rînd, în băile concurenţei?, continuă directorul.
– Iertaţi-mă, dar dumneavoastră m-aţi întrebat. Eu vă stau la dispoziţie. Dealtfel, îmi permit să vă amintesc faptul că nu este lipsit de importanţă ca măcar unul dintre directorii concurenţei să participe la acest “duel”.
– Bine, dar n-o să-şi închipuie cineva că un asemenea personaj se va dezice, după toate astea, de marfa pe care o reprezintă.
– Bineînţeles că nu. Dar vor fi de faţă şi fotoreporteri.
– ?!
– Vă daţi seama ce reclamă năucitoare pentru MIKEY-FRED? Un director al concurenţei fotografiat într-unul dintre tipurile de baie fabricate de ei…
– Şi dacă nu accept… această… această confruntare idioată?
– Evident că nu vă poate nimeni sili s-o faceţi, deşi…
– Deşi ce?
– Deşi văduva domnului director Ragnar de la Trustul Băilor Bizantine ar da azi oricît ca sărmanul domn Ragnar să fi acceptat această luptă dreaptă. Ştiţi, el a fost un fanatic al băilor bizantine. Cred că, în felul său, a avut parte de moartea cea mai frumoasă. A fost găsit înecat într-o cadă fabricată de trustul său, însă, din păcate, pe pereţi se putea citi inscripţia: “ÎNTR-O CADĂ MIKEY-FRED NU MI S-AR FI PUTUT ÎNTÎMPLA UNA CA ASTA!”
Gough se uită năuc la secretarul său.
– Şi crezi că ar îndrăzni şi cu mine?
Celălalt îi oferea doar un obraz de chelner căruia, după ce i-au fost solicitate tot felul de servicii, i-a venit, în sfîrşit, vremea revanşei – plata.
– Eu n-aş îndrăzni niciodată să vă dau un sfat…
– Da, îndrăzneşte!
– Sînt prea mărunt.
– Dar dacă ai fi în locul meu?
– M-aş sacrifica… mi-aş sacrifica totul… dar nu viaţa. Evident, un director poate să judece altfel. Poate că dacă v-aţi angaja o gardă personală însărcinată să vă însoţească peste tot…
Gough îl ascultă, însă a doua zi dimineaţa, cînd vru să între în baia apartamentului său. Îl străfulgeră gîndul că oamenii angajaţi de el ar putea fi plătiţi de MIKEY-FRED şi, poate, abia aşteaptă să-l vadă în vană. Nu făcu baie şi peste cîteva zile simţi că nu va mai avea curajul să intre vreodată acolo decît dacă ar ceda… Pe urmă, trebuia să se gîndească şi la familie.
– Ascultă, îşi consultă secretarul, dacă aş accepta circul acela, m-ar lăsa în pace?
– Ce circ?
– Cel cu bălăcitul în baie…
În dimineaţa următoare, s-a tras la sorţi ordinea. Gough fu felicitat: domnul Finch, contrar oricăror antecedente, trebuia să intre primul în baie. Pentru aceasta, tot trustul amenajă o cadă model, fură desemnate două tinere fete care să-l ajute pe domnul Finch la îmbăiere în faţa cîtorva zeci de reporteri, fusese invitată şi cinematografia.
Directorul Finch era un domn mic şi slab. Primul lucru pe care l-a făcut a fost că s-a împiedicat în faţa vanei, căzând peste ea şi rupându-şi o mînă. Apoi, cînd cele două zîne l-au băgat în apă, omul dispăru cu totul sub spumă. Au trebuit să-l caute pînă să-l găsească sub şampon, dar pe cît era de mic şi de slab, pe atît era de greu domnul Finch. Cele două încîntătoare fete n-au reuşit singure să-l scoată. A trebuie să vină un contabil vînjos care, răsturnînd cada, l-a putut astfel recupera. Domnul Finch şi-a mai rupt, între timp, două coaste şi şi-a spart proteza dentară.
Pentru Gough, rezultatul a fost dezastruos.
Îi veni şi lui rîndul să se bălăcească în vanele MIKEY-FRED-ului. Aceştia n-au făcut atîta reclamă evenimentului. L-au lăsat să intre singur în camera de baie. Dar Gough nu se lăsă păcălit. Suspectă duşul, gaura cheii, oglinda şi becul. Era încredinţat că de peste tot va fi fotografiat. Se strîmbă la contactul cu apa, răsturnă cada, arătă prin mimică şi gesturi cît de puţin confort oferă MIKEY-FRED-ul. Apoi făcu bilanţul şi trebui să-şi recunoască limpede că faţă de braţul rupt, coastele fracturate şi dantura spartă, ceea ce a făcut el pentru firma sa nu era decît apă de ploaie. Într-un entuziasm sublim, intră în cada fierbinte şi se înecă.
La înmormântare, MIKEY-FRED trimise o coroană pe panglicile căreia se putea citi: “Vedi MIKEY-FRED, puoi mori”.
Iar Finch, cu aceeaşi răbdare, începu să-şi pregătească noua notă de plată.
“Banii găsesc prieteni.” – (Sophocles, la Stobaeus, Flor., 94, 8.)
