Pe poteca umbrelor

Candidatura Danei Gîrbovan  pentru funcția de ministru al Justiției a fost ca un turnesol pentru starea democrației în România. Iar  rezultatul a confirmat încă o dată că orice încercare de scoatere a justiției din câmpul tactic este zdrobită aproape instantaneu sub  cizma securistă. Cei care îndrăznesc doar să demaște, darmite  să  mai și atenteze la  puterea ocultă a statului paralel,   fie  ajung în pușcărie (cazul Dragnea), fie sunt eliminați din viața politică (vezi Crin Antonescu – via Ponta, sau Tăriceanu – via STS).

Dana Gîrbovan urma să dețină o funcție-ax,  care-i permitea cel puțin să gripeze sau chiar să blocheze  pe de-a-ntregul mecanismul ocult de putere al procurorilor și securiștilor.

Presa on line (https://www.luju.ro/dezvaluiri/cazuri-patologice/razbunarea-neamtului-iohannis, https://www.activenews.ro/stiri/Motivul-pentru-care-Klaus-Iohannis-nu-a-numit-o-pe-Dana-Girbovan-la-ministerul-Justitiei) a publicat zilele acestea o recapitulare a mai multor atitudini publice pe care judecătoarea Gîrbovan le-a avut de-a lungul timpului în legătură cu situația din justiție. Acele atitudini  pot explica de la sine  de ce Iohannis i-a respins candidatura. Iar din voluptatea cu care acesta,  aproape  salivând de satisfacție, a rostit  pe televiziuni refuzul respectiv, s-ar putea deduce că locatarul Cotrocenilor  o aștepta demult la cotitură pe judecătoarea Gîrbovan.

Desigur, este de luat în seamă și ce spunea țucălarul șef al lui Iohannis, recompensat cu un post de europarlamentar, și anume că„sasul nu iartă și nu uită”. Dar, în cazul de față, respingerea Danei Gîrbovan  nu este doar  rezultatul unui capriciu sau  al  unei răzbunări de care sasul fără îndoială că este capabil, ci – fără să spun vorbe mari – reprezintă o decizie de răspântie în istoria contemporană a țării.

Candidatura  Danei Gîrbovan  a creat de la sine problema unei opțiuni între două moduri de a concepe raporturile dintre stat și cetățean: pe de o parte, era  viziunea   posibilului ministru al Justiției Dana Gîrbovan;  pe altă parte, este modul de a gândi al șefului  noii securități, Eduard Hellvig.

Desemnarea Danei Gîrbovan la conducerea ministerului Justiției însemna pentru Iohannis acceptarea implicită a programului ei managerial în 12 puncte. Deloc în treacăt, trebuie spus că este singurul candidat de  ministru din ultimii ani care și-a anunțat din vreme un program pentru domeniul respectiv, ca să știe lumea la ce să se aștepte.

Punctul esențial al acestui program se referă la   principiul pe care Dana Gîrbovan a anunțat că-l va pune la baza întregii sale activități și pe care l-a scris cu majuscule: „ÎN TOATE DEMOCRAȚIILE OCCIDENTALE,  OMUL ESTE ÎN CENTRU, IAR STATUL ÎL SERVEȘTE”. Judecătoarea amintește în acest sens  „Memorandumul privind justitia” din 2016, document de referință pentru ceea ce putea fi o Românie democratică, votat de majoritatea covârșitoare a adunărilor generale ale instanțelor, care, chiar de la primul punct preciză că „Justiția trebuie să aibă ca și preocupare esențială protecția, promovarea și garantarea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. În fața judecătorului cetățeanul este egal cu statul”.

Aplicarea unui asemenea principiu ar dinamita întreg eșafodajul statului paralel. De pildă, punerea  în practică a regulii potrivit căreia „în fața judecătorului,  cetățeanul este egal cu statul”  ar începe cu adoptarea a două lucruri simple: procurorul să intre în sala de judecată pe aceeași ușă cu avocatul și să stea în bancă la același nivel cu acesta,  nu pe podium, alături de judecător;  și, al doilea, procurorul să fie scos din rândul magistraților, devenind ceea ce este în toată lumea democratică – un avocat al statului.

Față de o asemenea viziune,  consacrată ca banalitate în democrațiile occidentale, dar care în justiția română ar produce o adevărată   revoluție copernicană, este explicabil de ce statul paralel și propaganda lui au luat foc, iar Iohannis a s-a înălțat pe călcâie anunțând respingerea candidaturii Danei Gîrbovan.

Pe de altă parte,  există „filosofia  de viață” a noii securități, exprimată și înruchipată de însuși șeful acesteia, Eduard Hellvig. Acesta afirma în 2015, în contextul discuţiilor despre “câmpul tactic” construit de SRI din justiţie, că interesul noii securități  prin  acapararea  justiției  era „să nu existe persoane cum au fost în trecut,  judecători, procurori, care pe drum au uitat că servesc statul român şi au avut alte preocupări decât a servi statul român”. O asemenea gândire, spune Dana Gîrbovan într-un interviu acordat Mediafax în luna mai a acestui an, „nu face decât să  preia exact  rolul judecătorilor și procurorilor din perioada comunistă, în care aceștia erau servitori ai statului comunist, ceea ce demonstrează că mentalitatea din această instituţie a rămas neschimbata de 30 de ani”.

Cum să se împace, atunci, o viziune care pune în centrul actului de justiție drepturile și libertățile cetățeanului,  cu o alta  conform căreia, în cadrul înfăpturii justiției,  statul este deasupra cetățenului, sentințele sunt trimise în plic galben de la securitate, rechizitoriile sunt întocmite de securiști cot la cot cu procurorii, iar inculpații și avocații lor care n-au „certificat ORNISS” (o altă pecingine toxică pe obrazul societății românești)  n-au dreptul să vadă probe din dosar pentru că ele țin de…siguranța națională?

Răspântia la care s-a aflat România prin candidatura Danei Gîrbovan la portofoliul Justiției, era, prin urmare,  între calea regală a democrației și poteca obscură a umbrelor securiste. Între o țară care putea respira, în sfîrșit, aerul libertății și o societate în care ura, suspiciunea și delațiunea au devenit politică de stat.

Iohannis a ales poteca umbrelor. De ținut minte de către cei care mai au de gând să-l voteze vreodată pentru ceva…

2 septembrie 2019