În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
Excursia
Gough era unanim socotit un om foarte instruit. Călătorea mult, cunoştea numeroase cuvinte străine şi ştia unde se găsesc ciorapi de damă mai ieftini.
În anul acela, plecă în excursie cu un grup organizat. Au vizitat împreună tot oraşul. La început, muzeul de artă*, apoi muzeul de istorie, apoi muzeul de ştiinţe naturale, apoi cîteva case muzeu** şi, la sfîrşit, cîteva expoziţii industriale, economice, de curiozităţi şi alte colecţii de lucruri demne de văzut.
În zilele următoare, au vizitat bisericile, monumentele istorice şi principalele obiective economice. În continuare programului, au făcut excursii în împrejurimi, de-a lungul rîului şi pe culmile din jurul oraşului. După care au fost la teatru, la operă şi la filarmonică. La cinematografe n-au fost pentru că filme se pot vedea şi acasă.
Seara şi dimineaţa, au mîncat la diferite localuri, iar la prînz, mereu la alt restaurant. Profitînd de zilele călduroase, au fost la ştrand şi pe litoral. Au mai vizitat două şcoli model, universitatea şi un spital. În mod excepţional, li s-a permis să asiste la o operaţie de apendicită şi la mulgerea automată a unei veci de rasă într-o fermă zootehnică.
În cea de-a treisprezece zi, au vizitat cimitirul. Era programată înmormîntarea unei celebre actriţe care s-a sinucis din motive sentimentale. Mulţimii de gură-cască i se adăugase şi grupul de excursionişti. Din cauza epidemiei, în ziua aceea mai erau prevăzute şapte înmormîntări. De aceea ritmul de înhumare fusese accelerat şi aparţinătorii diferitelor sicrie şi coroane se amestecară între ei. Toate procesiunile erau blocate de un car mortuar, deocamdată gol, pentru că, deşi medicii au asigurat că “nu mai e nici o speranţă”, cel care trebuia să ocupe sicriul era de trei zile abia în comă. În aşteptarea mortului, mulţimea îngroşă rîndurile celor ce priveau la trecerea turului ciclist prin faţa cimitirului. Din nefericire, tocmai cînd sosiră cicliştii şi cînd o ambulanţă aducea trupul aşteptatului mort, excursioniştilor li se termină timpul disponibil, întrucît avea program la expoziţia de grafică modernă*. Încercînd să iasă pe poarta cimitirului, autobuzul excursioniştilor lovi ambulanţa, provocînd o busculadă printre ciclişti. Maşinile însoţitoare frînară pe trotuar, iar oamenii năvăliră unii peste alţii în cimitir, în vreme ce caii dricului, speriaţi, porniră în galop.
Gough regretă că excursia se termină, din nefericire, tocmai în ziua următoare şi n-a mai rămas timp pentru vizitarea locurilor ce purtau vestigiile acestor tragice incidente.
Îşi vîndu, însă, bine lucrurile aduse cu el, iar pentru anul următor îşi program o excursie în Insulele Franz Iosif**.
* Pentru că aşa se cade…
** Asta numai fiindcă biletele de intrare erau cuprinse în costul excursiei. Oricum, Gough nu ea singurul din grup care ar fi preferat să colinde prăvăliile.
* Şi pentru această manifestare biletele fuseseră plătite cu mult timp înainte (spre disperarea lui Gough).
** Acolo se puteau vizita cele mai ciudate peşteri, celebrul muzeu al amnarului, iar preţurile ceasurilor deşteptătoare sînt cele mai mici din lume.
“Nu-i niciodată prea tîrziu ca să te îndrepţi.” – (Hieronymus, Epist., 107, 3.)
Recalcitrantul
Finch, fiul cel mai mare al lui Gough, refuza sistematic şi cu încăpăţînare să intre în rîndurile oamenilor. Degeaba îl sfătuiau bătrînii săi părinţi, degeaba îi spunea toţi, ba, o dată, a mai fost criticat şi în şedinţa sindicală… Dar el refuza să-şi bage minţile în cap.
– Finch, iubitul, îi spuse prietena sa deznădăjduită, cum crezi tu că o să mă căsătoresc eu cu un om ca tine? Ar rîde şi curcile de mine! Măcar de dragul meu ai putea să te întorci la calea cea dreaptă!
Iubita lui Finch era o fată frumoasă şi deşteaptă şi, deşi nimeni nu s-a putut dumiri vreodată ce a găsit la dînsul, se vedea de la prima privire cît îl iubea. Dar Finch n-a ştiut să aprecieze sentimentele ei şi odată, pe cînd se aflau la o conferinţă urmată de o reuniune artistică, mai bine-zis, pe cînd se aflau de acuma la partea cu dansul, ea l-a părăsit în favoarea – lesne de înţeles – unui tînăr plin de calităţi, purtător al insignei “Prietenii cărţii” şi cîştigător al locului trei pe faza judeţeană a spartachiadei de iarnă a tineretului la trîntă.
A fost o lovitură grea pentru Finch, dar meritată, şi ea trebuia să-i slujească drept serios prilej de gîndire. Însă junele refuză şi pe mai departe să se îndrepte. Atunci, societatea trecu la cel de-al doilea avertisment: fu sancţionat cu retrogradarea în retribuţia muncii şi scos din lotul de fotbal al întreprinderii. După asta, toată lumea i-a întors spatele. Dar Finch, în loc să-şi bage minţile în cap, mai rău a recidivat.
Văzând că nu mai merge nicicum cu Finch, soarta a hotărît să mai facă o ultimă încercare, luîndu-l cu binişorul. Că, vorba poetului, “Din rău la mai rău, din bine la mai bine”. Aşa că Finch a cîştigat la loterie un automobil albastru*.
(Aici e cazul să arătăm că niciodată nu a putut fi văzut – o dată măcar! – automobilul albastru al lui Finch transportînd verdeaţă pentru singura capră a vreunei femei sărmane sau, cel puţin, să fi cărat vreodată într-o frumoasă excursie de agrement în jurul judeţului vreo trei-patru copii orfani dornici să vadă monumente istorice şi cascade susurătoare. Nici pomeneală de aşa ceva. Nenumăraţii martori pot declara, în deplină cunoştinţă de cauză, că Gough junior nu şi-a folosit maşina decît în scopuri strict personale.)
Acum, ultimii credincioşi, cele din urmă vestigii ale trecutului retrograd, puţini la număr, e drept, dar şi numeroşii habotnici ai viitorului luminos, cu toţii au hotărît că Dumnezeu de aia i-a dat lui Finch maşină pentru a-l pedepsi cu metode moderne, la pas cu tehnica, sperînd ei că recidivistul nostru – mă refer la Finch – se va tampona cu un pom sau va depăşi serpentina, prăbuşindu-se în prăpastie. Se vede, totuşi, că Dumnezeu nu şi-a dat destulă osteneală să facă asemenea rîpe şi în judeţul nostru numai şi numai spre a cădea Finch în ele, aşa că acesta risca să rămînă din nou nepedepsit, fără să-i treacă măcar prin cap că trebuie să se îndrepte.
Dar “ulciorul nu merge de multe ori la apă”, spune zicala veche şi plină de înţelepciune(“deşi tocmai pentru aceasta a fost hărăzit”, zic cei de teapa lui Finch).
Într-o frumoasă zi de toamnă tîrzie, Finch hotărî brusc să se îndrepte. Imediat i s-a întors şi iubita, mai ales după ce a aflat că netrebnicul pentru care l-a părăsit nu a obţinut insigna “Prietenii cărţii” în condiţii tocmai cinstite şi că locul trei la spartachiada de iarnă la trîntă era o pură invenţie. Şi sindicatul a propus să i se ridice lui Finch sancţiunea pe linie administrativă şi l-a lăudat în două rînduri pentru contribuţia pe care şi-a adus-o la stimularea activităţii gazetei de perete, el fiind cel care o citea, zilnic, de două ori.
Aşa s-a terminat acest capitol trist din viaţa lui Finch, mai ales că, a doua zi, a intrat cu maşina lui albastră într-un gard din care n-a mai reuşit să iasă în întregime, însă nu-i nimic, asta nu contează, principalul e că a murit ca un om integru, pentru că “mai bine la urmă decît niciodată”.
* După acest eveniment, ateismul a mai crescut cu 3,08% pentru că oamenii l-au judecat aspru pe Dumnezeul care, în loc să-l răsplătească după faptă pe numitul Finch, l-a mai făcut şi posesor de automobil (albastru). (cf. Colectiv, “Cauzele Ştiinţifice ale ateismului în România tradiţional socialistă”, Buc., 1984. Dar vezi şi Colectiv, “Cauzele Ştiiţifice ale iubirii de Dumnezeu în România tradiţional credincioasă”, Buc., 1993, acelaşi capitol.)
