În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Era sâmbătă seara şi, fiindcă vremea o permitea, stăteau din nou, ca de obicei, pe o terasă de pe Strada Constituţiei. De data aceea nu la numărul 72b., ci la numărul 74, clădirea căreia toată lumea îi spunea „Vila Schneider”. Adică Augustin şi Victor şedeau pe terasă, iar femeile în salon, unde urmăreau serialul cu fascinantul Paul Roberto. Ca de obicei, Radu n-a venit încă, dar când a sosit în sfârşit, a cerut o bere, şi-a pregătit meticulos tutunul în pipă şi tace. Directorul adjunct a rămas la serviciu, dar, de data asta nu în biroul său, ci în marea sală de Consiliu. Treburile mergeau prost la ROVAC, prilej ca intrigile din interior să explodeze. Tabăra lui Michael Zimberlan, fiul legendarului director Maximilian Zimberlan, l-a atacat pentru prima oară pe faţă pe directorul general Emil Dan[1], socotit de la început un intrus, după ce a fost adus de la o sucursală din Franţa. Şedinţa Consiliului de Administraţie a durat mai bine de şase ore şi s-a terminat fără nici un rezultat concret. Ceea ce nu era bine, nu era bine deloc! Treburile mergeau prost la ROVAC şi situaţia creată n-a făcut decât să amâne orice decizie radicală. Emil Dan şi-a creat şi el o camarilă şi le-a promis avansări fidelilor săi. În ziua aceea, cele două tabere erau la egalitate, doar că nimănui nu-i mai ardea de strategia firmei, ci doar de războiul intern. Exact asta a spus directorul adjunct, dar după şase ore de discuţii, atacuri şi contraatacuri, lumea a obosit. Propunerea lui Radu V. Pop de a se relua şedinţa a doua zi, a fost refuzată categoric: oamenii şi-au făcut planuri pentru week-end! E clar că, în felul acesta, Consiliul de Administraţie n-a izbutit decât să-şi sape singur groapa, era convins directorul adjunct. Groapa proprie şi a miilor de angajaţi de pe trei continente! „Directorul adjunct ad vitam”, cum i se spunea lui Pop, n-a fost niciodată atât de categoric. De cele mai multe ori, nici măcar nu lua cuvântul în şedinţele Consiliului. Lumea a rămas mirată: vrea şi el, în sfârşit, avansarea ce i se cuvine? Cele două tabere au început să se reorienteze. Până să ajungă acasă, Radu a primit o mulţime de telefoane pe mobil şi a repetat de fiecare dată că nu-l interesează poziţia de „director general”. După care şi-a închis celularul. Probabil că pe strada Constituţiei nr. 72b., telefonul fix sună la ora aceea încontinuu, gândi Radu. Dar, totuşi, ce-i de făcut? Ce importanţă are când tot ce i se întâmplă şi i se va mai întâmpla este şi va fi în folosul său? Radu îşi fuma pipa în tăcere. Robin pleacă pe insulă, dar e întors din drum de o întrebare a lui Victor:
– Ia fă tu pe arbitrul imparţial!
– Între cine şi cine?
– Cum „între cine şi cine”?! Păi câţi suntem aici?
– Trei.
– Păi, fă tu pe arbitrul între noi doi!
– Mi-e greu să fac pe arbitrul chiar şi între mine şi mine.
– Fetele se uită la un serial idiot, salivează după „marele Paul Roberto”, dar Gusti (Augustin) pretinde că nu este nici o deosebire între o telenovelă şi un alt film.
– Păi, că nici nu este, a spus Gusti (Augustin). În serialele cele mai ieftine, Manuel o iubeşte pe Maria Rosa, intervine Carlos, cei doi bărbaţi se bat; atunci se bagă şi părinţii etc. În Romeo şi Julieta, Romeo o iubeşte pe Julieta, intervine Tybalt, apoi urmează bătălia între cele două familii etc. Care-i deosebirea? Şi ca şi cum ar fi vrut să fie mai convingător, Gusti mai trânti o înjurătură.
– Mi-e milă de tine, a spus Victor. Nici măcar Radu, un inginer, n-ar spune asemenea prostii. Şi te mai pretinzi om al artei…
Radu a tresărit:
– De unde ştii ce prostii aş spune eu?
– El ştie şi ce gândeşti tu. La fel cum ştie tot ce gândeşte universul! Şi Gusti (Augustin) a mai înjurat o dată.
– Lasă-l să spună ce crede!
– Adică vrei ca arbitrul să fie doar de partea ta?
Radu a continuat să pufăie din pipă şi să tacă. Cei doi prieteni s-au aprins tocmai când au ieşit pe verandă şi soţiile. Care ar fi trebuit să fie revoltate de afirmaţiile lui Augustin. Dar nu, chiar dacă l-au acuzat de cinism. În toată hărmălaia iscată, Robin îşi continuă itinerarul prin Palat.
[1] Odată cu Emil Dan, a fost introdus şi titlul „director general”, lucru de altfel firesc, ţinându-se cont de amploarea la care a ajuns multinaţionala cu miile ei de angajaţi. Dar Radu V. Pop, adjunctul, n-a primit şi el titlul de „director general adjunct”, el a rămas simplu „director adjunct”. Lucru ce nu părea să-l deranjeze în mod deosebit, nici chiar când i s-a atras atenţia că şefii filialelor erau „directori”, iar el, al doilea om din imensa structură, doar „director adjunct”. Radu V. Pop nu cerea nimic şi părea că nici nu-l deranja nimic. Doar lucrările din sectorul său să fie realizate la timp şi de bună calitate.
