În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Pe urmă, – însă nu înainte să cadă şi pe Strada Constituţiei o bombă la numărul 12 – de ce la numărul 12 şi nu oriunde altundeva? -, pe urmă, a venit şi ziua mult aşteptată a capitulării. („De ce a căzut bomba tocmai la numărul 12? Voi ştiţi că în Berlin, la începutul celui de al doilea război mondial se afla un singur elefant – la grădina zoologică, desigur – şi prima bombă a omorât tocmai unicul pahiderm!” le-a spus farmacoenciclopedistul Schneider.) Da, pe urmă, sirenele au amuţit, Andrei a revenit acasă, ROVAC, cu mici modificări, şi-a reluat vechea producţie. N-a mai căzut nici o bombă nici la numărul 12 şi nici altundeva. Cei de la numărul 12 au fost doi bătrâni care n-au prezentat nici o ameninţare pentru nimeni şi tocmai ei au avut ghinion! De ce tocmai ei!? se întreba şi întreba Elvira. Radu ştia că e o întrebare fără răspuns, deci fără rost. Pe lumea asta se întâmplă tot felul de lucruri, pe Insula Zu doar ceea ce-ţi doreşti. Viaţa merge înainte asemenea unui drum printr-o pădure: peisajul se schimbă tot timpul, pe margini vin în întâmpinarea ta mereu alţi arbori, trebuie să fii atent să nu te împiedici; cu vremea ţi se pare că-ţi vin în întâmpinare mereu aceiaşi copaci; drumul merge înainte spre nesfârşit şi se termină în nesfârşit. Când se termină? Asta-i marea întrebare. Înaintea războiului, Andrei pretindea de la maică-sa să-i îndepărteze pielea de pe copanele de pui, revenit acasă muşca din ele cu poftă cu piele cu tot, directorul general de la ROVAC nu mai era cel care a fost, era altul. Doar directorul adjunct a rămas acelaşi. Augustin, cel mereu ironic, a devenit taciturn, iar Otilia întârzia să moară. Andreea l-a uitat pe Vincent şi s-a mutat cu Cristi. Viaţa merge înainte, asemenea unui drum printr-o pădure, iar tu trebuie să-i urmezi cursul. Păi, că n-o să stai pe loc! Mergi înainte şi coteşti unde coteşte şi drumul. Parcă nici nu coteşti tu, ci drumul este cel care coteşte. Aşa că tu mergi drept pe drumul care coteşte.
Pe Insula Zu lucrurile stau cu totul altfel: acolo tu hotărăşti dacă şi unde să cotească drumul. Acolo nu cade nici o bombă, acolo nu poţi fi luat de pe stradă şi ţinut să dai explicaţii o zi sau o veşnicie, acolo nici măcar atotputernicul verdict al medicului nu apare vreodată, acolo nu se întâmplă decât ce vrei tu. Însă vine şi momentul când lipsa oricărei rezistenţe anulează satisfacţia. Îţi inventezi obstacolele, dar acelea nu sunt decât obstacole de început, menite să fie înlăturate, asemenea iepurilor cărora „li se dă o şansă” înainte de a fi împuşcaţi de vânător. Erau momentele când lui Radu îi era teamă că-l va pierde pe Robin, că şi Roby Boy va dispărea. Erau momentele când nu-l mai ajuta panaceul primit de la mătuşa Fany – Dumnezeu s-o odihnească! -, când uita că tot ce i se întâmplă şi i se va mai întâmpla era, este şi va fi în folosul său. Până ce, de undeva de Sus, Mătuşa Fany, cea care l-a dezmierdat întotdeauna, îi repeta pe un ton imperativ: tot ce ţi se întâmplă şi ţi se va mai întâmpla este şi va fi în folosul tău! Câteodată ai nevoie de multă voinţă şi… şi disciplină pentru a o crede pe mătuşa Fany.
Îl ajută o discuţie de pe o terasă de pe Constituţiei. Îl mai ajută, dar Radu ştia că asemenea remedii nu au un efect de mai lungă durată decât cel al unui analgezic la o durere de dinţi.
Prietenii stăteau de vorbă pe terasă pe vreme bună ori în camera din spatele Farmaciei Schneider, pe timp urât. Oricât evitau ei subiectul din pricina Otiliei, tocmai ea era cea care aducea mereu vorba despre moarte. O făcea cu pasiune, de parcă altcineva s-ar fi aflat în antecamera morţii şi nu ea, o făcea ca să se convingă, să fie încredinţată că nu doar cinzeci la sută din misterul de după viaţa aceasta este bun, ci că după ultima suflare şansa să ne aştepte ceva minunat este mai mare. Mult mai mare!
– Cinzeci la sută?! Ce prostie! „Statistica este cea mai ştiinţifică minciună”, cita Otilia, care era şi lector universitar la Conservatorul de Muzică. Mai ales când proporţiile sunt stabilite atât de arbitrar!
Atenţie, şi-a spus Radu: acum apare momentul aşteptat, momentul care l-ar putea ajuta:
Victor Schneider: Pe pământ suntem sclavii obiectelor noastre. Cei doi bătrâni de la numărul 12 au primit de la mai toţi vecinii lucruri care să le înlocuiască pe cele pierdute în bombardament. Şi majoritatea acestor cadouri a fost din obiecte mult mai bune…, mult mai moderne decât vechea lor mobilă ori bucătăria lor preistorică. Şi, totuşi, cei doi, după ce au scăpat ca prin minune de bombă, au murit fiindcă nu-şi mai găseau obiectele lor.
Elvira: Măcar au murit împreună. Vecinii povestesc cum doamna s-a rugat de soţul ei „să plecăm împreună, în doi ne va fi mai uşor!”.
Otilia: Vezi? (Să vezi ce? Ceilalţi nu ştiau ce trebuiau să vadă, dar nimeni nu punea întrebări. În loc de aceasta, Victor îşi continuă gândul):
Victor: Eu am învăţat în liceu despre temperamente, că oamenii se deosebesc şi după temperamente. Eu i-aş împărţi şi după altceva: unii indivizi se despart uşor de lucrurile de care nu mai au nevoie, alţii îşi transformă locuinţele într-un adevărat talcioc cu tot felul de lucruri nefolositoare. Acesta este un criteriu extrem de radical.
Augustin Bora: Radical? De ce „radical”? Toţi facem colecţii, indiferent că unii îşi depozitează lucrurile şi alţii renunţă la o parte dintre ele! La o parte doar! Şi, ca de obicei, fără a se sinchisi de doamnele de faţă, a mai tras una dintre înjurăturile sale colorate. Ca de obicei…
Anely: Eu nu fac nici un fel de colecţii. Dar e drept, Victor adună toate prostiile! Pe care eu trebuie să le fac apoi nevăzute.
Victor: Şi atunci arunci şi lucruri de care mai am nevoie.
Anely: Şi – culmea! – în acelaşi timp, Victor este şi foarte risipitor!
Victor: Eu nu sunt risipitor! (Ceilalţi au zâmbit: de unde să ştie ei că Schneider era risipitor doar în public, că în intimitatea sa este chiar avar?) Victor dădu din mână: dar nu-i vorba doar de obiecte! Don Juan a colecţionat femei, la facultate, avem un lector care îşi cheltuieşte toţi banii pe călătorii şi când se întoarce acasă anunţă triumfător că a bifat şi a patruzeci şi opta ţară vizitată. L-am prins că multe dintre aceste drumuri nu-i produc nici o plăcere, dar le face! Şi ce plăcere poate să-ţi ofere să alergi de la o ambasadă la alta pentru a obţine vizele turistice şi vizele de tranzit pentru nişte ţări unde ştii că n-o să poţi digera mâncarea băştinaşilor sau chiar că s-ar putea să fii în primejdie fizică din cauza veşnicei instabilităţi politice de acolo? El e conştient de la început de ce-l poate aştepta, însă continuă! Când a plecat într-un stat din Africa, de care eu nici n-am auzit, pur şi simplu s-a tot văitat că se expune la mari provocări. „O, de aş fi de acum înapoi!” mi s-a plâns. „Păi, cine te pune să mergi acolo?” l-am întrebat. „Trebuie!”, mi-a spus pe un ton ce nu permitea nici o obiecţie.
Însă Otilia a revenit iarăşi la subiectul pe care ceilalţi se străduiau să-l evite: Victor are dreptate: suntem sclavii obiectelor sau a tabieturilor noastre. Şi eu cred că fac parte din categoria celor ce-şi adună, aşa cum ai spus tu, talcioc în casa lor.
Augustin: Păi, numai dacă ne gândim la colecţia ta de pantofi sau de poşete, aşa este, încearcă să glumească.
Otilia: Pe vremuri, nu se râdea de acest lucru, de ce credeţi că au fost înmormântaţi faraonii împreună cu averile lor?
Augustin: Pentru că se spera că vor avea nevoie de ele în viaţa de după viaţă.
Otilia: Viaţa de după viaţă?! Fii serios!
Augustin: Ce? Ai uitat de cele cinzeci la sută şanse ca moartea să te ducă într-o stare mai bună?
Otilia: Bleah! O stare mai bună?! Ce-ai să faci tu cu „colecţiile mele de pantofi şi de poşete”? O să le dai viitoarei tale soţii sau ai să le arunci pur şi simplu? Ai să le arunci pur şi simplu?
