O țară care integrează ceea ce îi aparține

Atunci când Universitatea din Tübingen îmi făcea onoarea de a-mi acorda Medalia de Aur am susținut conferința Was habe ich von den Tübinger Professoren gelernt? (2003). Aveam multe de spus, căci am profitat, ca generație, de acordurile internaționale ale țării mele, din 1967, încât câteva sute dintre noi au putut studia, pe baza unei selecții germane, în universități din Germania occidentală. Ce aș putea spune aici, la Universitatea din Quebec, astăzi, după ce, evident, nu am avut șansa de a studia în Canada?

Vă mulțumesc foarte mult, domnule Președinte al Universității, domnule Director General, stimați colegi, pentru onoarea pe care mi-o faceți de a-mi acorda titlul de doctor honoris causa al Universității din Quebec! Vă asigur că sunt mișcat profund și vă sunt sincer recunoscător! Dar vreau să vă spun de la început că sunt multe cele care mă leagă de Quebec și de Canada.

Mă leagă înrădăcinarea în cultura franceză. Fiind într-o postură similară la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, am prezentat discursul Combien de langues apprenons-nous? Hommage a la langue francaise (2008), care este edificator. Personal am pledat mereu pentru a lua în serios ponderea culturală, științifică și politică globală a Franței, ca și pretenția României de a fi o soră mai mică a acesteia. În diverse răspunderi publice am avut ocazia să fac publică pledoaria, iar arhivele sunt mărturie.

De Quebec și de Canada mă leagă prețuirea pe care o port pentru nivelul înalt al pregătirii din societatea canadiană. Ca ministru al educației naționale al țării mele am invocat mereu faptul că în Canada s-a atins cel mai înalt nivel în lume de pregătire superioară în populație – aici 56% din populație având studii la nivel universitar. Puține țări se apropie de acest parametru, care crește continuu în importanță!

De Quebec și Canada mă leagă prețuirea pentru capacitatea integrativă a societății voastre. În definitiv soluția multiculturalismului – înțeles la distanță de cunoscutul melting pot, dar și de varianta mai nouă, a multiculturalismului care dizolvă valorile conviețuirii raționale, ce a ocupat scena în multe țări – așadar, soluția multiculturalismului matur și reflexiv, a venit de aici, chiar din Montreal. Ca rector, din 1993, al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, situată într-un mediu de diversitate etnică, culturală și confesională neobișnuită, care este Transilvania, am cunoscut experiența canadiană. Ceea ce a propus, între primii, Charles Taylor am cunoscut devreme și am exprimat la timp opinii despre aceasta. În general, inovativa dezbatere din Canada este importantă nu doar pentru voi, cetățeni ai acestei îndrăgite țări, ci și pentru lume.

În sfârșit, de Canada și Quebec mă leagă faptul că împărtășesc deplin – iar cărțile mele recente și programul pe care l-am configurat și publicat ca ministru de externe al României sunt proba – ceea ce spune o înțeleaptă maximă canadiană. Mă grăbesc să o citez: „Canada va fi o țară puternică atunci când canadienii din toate provinciile se vor simți acasă în orice parte a țării și simt că țara lor, Canada, cu tot ceea ce are, le aparține”. Această optică, știm bine, este a Statelor Unite ale Americii actuale, a Chinei, a Germaniei, a Marii Britanii, a Franței. De ce nu ar fi și a altora, a lumii în care trăim?

Desigur că, primind titlul de doctor honoris causa al Universității din Quebec – care mă onorează și pentru care vă mulțumesc, încă o dată – devin mai legat de aceste locuri. Această distincție, știu bine, mă obligă. Ca urmare gândurile mele se îndreaptă spre viitor, mai cu seamă că ceremonia Dvs.de decernare a titlurilor onorifice se organizează în buna tradiție a festivităților de absolvire.

Ce ne așteaptă? Este întrebarea pe care mi-am pus-o insistent în ultimii ani, inclusiv în cărți pe care le-am publicat și care mi-a făcut plăcere să le ofer Bibliotecii Universității Dvs.

Cum știm bine, după 1990 lumea s-a schimbat ca urmare a schimbărilor din Europa Centrală și Răsăriteană. Pentru generațiile actuale sunt acum numeroase avantaje – o lume deschisă contactelor și schimburilor, guvernată de valorile libertatea, democrația, dezvoltarea.

Dar această lume a cunoscut, după părerea mea, o cotitură în jurul lui 2010, când s-a intrat în corectura globalizării și în regia unei geometrii variabile a supraputerilor economice, politice, militare, culturale ale lumii.

O analiză ne spune că grație schimbărilor din societate și în urma globalizării, digitalizării și nanoștiințelor, pentru prima oară persoana își poate proiecta efectiv viața (Margret Rasfeld, Peter Spiegel, EduAction. Wir machen Schule, Murrmann, Hamburg, 2012, p.8). Este adevărat.

Îngrijorare produce însă faptul că suntem pe cursul prăbușirii de siguranțe. Știm de multă vreme că siguranța exprimată de Leibniz, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor, că oamenii procedează eminamente rațional, a fost infirmată de primul război mondial. Siguranța că economia de piață nu întâmpină dificultăți au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța că democrațiile pacifică societățile a fost pusă la îndoială de alunecările în dictatură și de eșuarea în formalism. Siguranța că oamenii iau ca limită a acțiunilor lor viața altor oameni a infirmat-o Auschwitz-ul. Siguranța lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor lua decizii înțelepte, a contrazis-o emergența oligarhiilor.

Acum suntem nevoiți să luăm în seamă faptul că și siguranța că lumea se îndreaptă, după 1990, spre societăți ale libertăților cetățenești și ale democrației se circumstanțiază (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016). Oricum, istoria nu “s-a sfârșit”, cum s-a spus grăbit în anii nouăzeci.

A recunoaşte nesiguranţa nu implică lamentare sau teamă. Într-o cultură a căutării continue, cum este cea în care trăim, nesiguranța încurajează luciditatea și efortul de „prindere” mai din adâncime a lucrurilor. Acum suntem conjurați să adâncim cunoașterea spre a face față nesiguranței.

Tot astfel suntem provocați la adâncirea reflecției spre a face față crizelor. Acestea s-au extins și diversificat ca niciodată. Trăim în zilele noastre multiple “crize globale”. Trăim „crize societale”. Recidivează „criza europeană”. Se trăiesc „crize naționale”. Suntem în „crize ale individualității”.

Fiecare criză are cauzele și antidotul ei. Nu se depășește criza de legitimare prin mărirea producției și ameliorarea distribuției. Nici criza democrației nu se rezolvă cu mijloacele combaterii crizei economice, căci are cauze instituționale și culturale. Nici criza intimității, având cauze în tehnologie și drept, nu poate fi depășită prin simpla ameliorare a accesului la bunuri. Putem mări lista exemplelor. Este evident că o rețetă universală în combaterea crizelor nu avem la dispoziție.

Pe de altă parte, nici o criză nu se rezolvă fără a rezolva alte crize. De exemplu, de rezolvarea crizei economice depinde rezolvarea crizei ocupării forței de muncă și apoi a altor crize, chiar a unora dintre crizele individului. Nu putem rezolva crizele individului fără a depăși criza democrației.

Putem găsi, însă, un numitor comun al acestor tipuri de criză? Răspunsul meu este negativ.Nu putem asimila în vreun fel crizele datorate penuriei cu crizele integrării în societate sau crizele sensului. Nici crizele sistemului internațional cu crizele democrației. Diversele tipuri de criză pot fi profilate prin examinări factuale și explicații – ceea ce este prin sine un pas mare înainte.

Astăzi suntem, însă, dincolo de toate, într-o perceptibilă “criză de viziune”. Stăruim, de fapt, în organizări vechi și politici învechite, căci navigăm în interpretări și idei depășite de realități.

Sunt de părere că este ora unei căi noi între stagnare și aventură. Dacă este să formulez cât mai simplu ideea, atunci aș spune că trăim astăzi în societăți în care oamenii își fac, mai departe, istoria prin acțiuni, acțiuni diferite după structură, dar o fac mai ales în patru sisteme pe care istoria modernă le-a generat. Mă gîndesc la economie, la politică, la administrație, la cultură, în care includ și educația și reflexivitatea.

Trăim realități fasonate de interacțiunea celor patru sisteme. Interacționismul pe care îl promovez ia distanță de mentalitatea ce pune ceea ce ni se întâmplă în seama intervenției miraculoase a cuiva sau de imaginarea unui subiect al istoriei în format mare (o putere dominantă, o forță ocultă, o coalizare fatală).

Abordarea interacționistă pe care o am în vedere conține patru teoreme care aduc reflecțiile noastre pe pământ. Ele deschid șansa dezlegării practice a crizelor actuale.

Prima: nu este soluție la crize fără revenirea la individ ca temelie a societății. O societate în care structuri anonimizate (birocratismul) iau deciziile nu este fără crize. Nici o societate în care conștiințele individuale ar fi controlate de o viziune unică!

A doua: nu este soluție la crize în afara asumării democrației drept cadru al formării voinței politice. O societate care sustrage deciziile majore dezbaterii publice în interes public și le rezervă cuiva intră pe mâna unor forțe oculte, care nici nu vor și nici nu pot rezolva crizele.

A treia: nu este soluție la crize fără reafirmarea statului național. Este destul să observăm că nici individualizarea și nici democrația (Pierre Manent, La raison des nations. Réflexions sur la démocratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) nu sunt posibile în afara statului național. Nici crizele ocupării forței de muncă sau crizele de legitimare nu se rezolvă în afara acestuia!

A patra: există valori internaționale – statul de drept și morala universalistă, de pildă – dar ele nu pot fi convertite în forme vii în viața oamenilor fără acțiunea în cadrul național. Așa cum arată analize recente, lipsită de precauția pe care o dă evaluarea continuă, nu dă rezultate sprijinirea din exterior a unor grupuri socotite purtătoare de progres, căci și acestea pot să se pervertească (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015). Nu dă rezultate nici intervenția externă, fie ea și motivată de intenția sprijinirii democratizării, căci și aceasta se poate converti pe nesimțite în dominație (Dorothea Gedeke, Politik der Beherrschung. Eine kritische Theorie externer Demokratieförderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017). Crizele unei societăți se prelungesc dacă decidenții ei nu au alt proiect decât supunerea docilă la recomandări din exterior (Andrei Marga, România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019), iar cei din exterior, necunoscând situația de la fața locului, nu au soluții adecvate.

Statul național nu înseamnă automat naționalism, căci nu are neapărat coloratură etnică, chiar dacă are identitate. El rămâne o organizare a societății moderne avansate (Andrei Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018), încât nu suntem într-o epocă post-națională. Chiar construcția globalizării are rădăcini în acțiunea unor state naționale.

Trăim acut, spuneam adineaori, o criză de viziune. Compatriotul vostru, Frère Marie-Victorin, avea dreptate când pleda pentru lărgimea naturală de spirit. « A vrea să limitezi arbitrar contactele spiritului în formare la anumite ordine de gândire, nu este oare a le deforma, a le mutila, aș spune a le devitamina fără întoarcere ?» (Science, culture et nation, Les Editions du Boreal, Montreal, 2019, p.74). Întrebarea rămâne actuală !

Sunt de părere că a sosit momentul să gândim realitățile din perspectiva resursei timp – nu doar din această perspectivă, dar mai întâi din această perspectivă. Sub acest aspect merită trase consecințe din inițiativa unor fizicieni (Lee Smolin, Time Reborn. From the Crisis in Physics to the Future of the Universe, Houghton Mifflin Harcourt, New York, 2013) de a revizita teoria relativității a lui Einstein și de scoate tabloul lumii din subordonarea față de spațiu.

Timpul lung rămâne important, dar în subordinea timpului vieții oamenilor. Plecând de la acest timp, avem nevoie de coerență a gândirii și acțiunilor noastre.

Avem rațiuni să privim cu încredere ceea ce ne rezervă viitorul. Dar, trebuie adăugat imediat, nici o încredere nu se confirmă dacă nu acționezi informat, calificat și înțelept.

Fie ca aspirațiile noastre de acum să se împlinească și fiecare dintre cei prezenți să aibă motive să spună că viața lui este așa cum și-a proiectat-o! Vă mulțumesc pentru atenție! (Andrei Marga, Discurs la ceremonia de acordare a titlului onorific al Universității din Quebec, la Montreal, în 1 noiembrie 2019).