În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Până să vină acea Patricia cu prăjiturile ei, Radu şi Elvira şi-au spus din priviri, văzându-l pe Pavel, că soţia acestuia nu va putea fi decât o femeie încă languroasă, cu sâni generoşi, vopsită abundent şi proaspăt coafată, deci „ca scoasă din cutie”. Ca scoasă din cutia roz a lui Pavel, desigur. Şi-şi spuneau din priviri: „o femeie ghepard!”. Asta pentru că se spune că ghepardul este singura felină ce nu-şi poate retrage ghearele. Radu şi Elvira zâmbeau. Da, după atâţia ani de convieţuire, Radu şi Elvira se înţelegeau din priviri, ceea ce le punea de fiecare dată încă o cărămidă trainică în căsnicie. Însă, în locul „femeii ghepard”, a ţoapei aşteptate, şi-a făcut apariţia o femeie, la prima vedere, mai degrabă modestă, mai degrabă ştearsă. Şi cum au constatat repede, tăcută. („Probabil că Pavel a confiscat toate cuvintele din mariajul lor.”) Era evident, din primul moment, că se supunea cu totul soţului, deşi „supunerea” nu este cuvântul potrivit: Patricia nu dădea nici o clipă senzaţia că face ceva doar fiindcă era obligată s-o facă.
În ziua când i-a invitat la „majoratul Patriciei”, Pavel i-a luat în primire de la intrare:
– Hai, lăsaţi florile şi treceţi să inspectaţi casa, că ştiu că asta face oricine când vine pentru prima oară în vizită la o cunoştinţă nouă!
Iniţial, Elvira i-a spus lui Radu că n-o să meargă la familia Ban, s-o scuze că are o migrenă teribilă, s-o scuze cum vrea, dar ea nu se va duce. Pe urmă, au aflat că şi Anely i-a spus lui Victor cam acelaşi lucru. Păi, prea era cusută cu aţă albă, aşa că s-a convenit să se ducă toţi, să stea o oră şi să plece. („Ce rost are să jigneşti nişte vecini care ei, în felul lor, nu ne-au jignit cu nimic? Ba au fost chiar prietenoşi!” „Eu n-am nevoie de prietenia lor!” a spus Anely. „De unde ştii?” a întrebat Radu, de parcă ar fi avut o premoniţie.) Aşa că „au lăsat florile”, Victor „a lăsat” sticla cu „băutură Schneider”, iar Radu sticla de whisky scoţian. Gusti şi Otilia au întârziat.
După ce „au inspectat casa” cu Pavel ghid, au fost poftiţi la masa mare din sufragerie, unde Patricia aducea una după alta mâncărurile.
– Astea-s aperitivele, până ce vin şi ceilalţi.
– Dar unde e fiica voastră, a întrebat Anely.
– E pedepsită.
– Păi, câţi ani are?
– În septembrie va împlini optsprezece.
– Să vă trăiască! Şi la vârsta asta o mai pedepsiţi?
– Pavel are dreptate, spune Patricia.
– Dar ce a făcut?
– Secret militar! Hai, noroc!
Tăcere. Pavel a început să turuie („Eu nu pot să suport asemenea oameni trişti! Hai, noroc!”) După o vreme, Schneider l-a întrerupt:
– Familia Bora nu are obiceiul să întârzie. Sper că nu e ceva cu Otilia.
– Otilia e foarte bolnavă, l-a completat Anely.
– Păi, să vorbim cu cei mai buni medici, a spus Pavel.
– Mai bun decât profesorul Diamant Senior nu vei găsi.
– Profesorul Diamant Senior?! Şi ce spune profesorul Diamant Senior?
– Că nu poate pricepe cum de Otilia mai continuă să trăiască.
– Bine, atunci să-i dăm un telefon lui Augustin! Pavel a ieşit din sufragerie şi când s-a întors a anunţat: Vin şi ei imediat! Păi, când e ordin… Ordinul se execută imediat şi întocmai. Şi, într-adevăr, Otilia şi Gusti au apărut peste doar câteva minute. Hai, mâncaţi şi voi, că aţi rămas în urmă şi Patricia nu poate aduce sarmalele şi… şi restul. Hai, noroc! Pentru majoratul Patriciei!
În ciuda eforturilor lui Pavel, atmosfera a rămas tot îngheţată. Patricia aducea un fel după altul. „Eu pun totul pe masă şi să-şi ia fiecare ce vrea!”. Otilia s-a oferit să ajute gazda la căratul tăvilor şi, fără să aştepte încuviinţarea, a ieşit în bucătărie. Elvira şi Anely s-au sculat şi ele, dar Pavel le-a făcut semn să se aşeze la loc. Augustin era palid, chiar mai palid decât de obicei în ultimul timp.
– Ei, cum e? l-a întrebat Pavel.
Gusti s-a întors spre Radu:
– Tu, cu inteligenţa ta, poţi să-mi explici cum de se întâmplă totul pentru binele nostru?
– Am spus eu aşa ceva? Eu am spus că tot ce mi se întâmplă mie este spre binele meu. Pentru cine crede pe seama lui altfel, afirmaţia aceasta nu se potriveşte.
– Nu se potriveşte când chiar nu se potriveşte! Anely şi Elvira au schimbat priviri pe ascuns. Spre deosebire de iritarea permanentă, de data aceea Gusti vorbea chiar cu ură, ceea ce nu era foarte greu de observat, Gusti a început să urască pe toată lumea. Radu, dacă ar fi ştiut de visul lui Bora, cel cu torentul de aplauze în urma concertului pentru violoncel şi orchestră de Saint Saëns, i-ar fi recomandat să-l savureze în asemenea momente de furie. Dar Radu n-avea de unde să ştie de torentul de aplauze primite de Augustin Bora, în urma concertului pentru violoncel şi orchestră de Saint Saëns. Familia Ban părea că nu ia în seamă ieşirile lui Gusti.
Întâlnirile de sâmbătă după masa, indiferent în care casă de pe Strada Constituţiei aveau loc, au devenit tot mai puţin agreabile. În vreme ce toţi stăteau cu nasul în farfurii, Pavel a repetat:
– Ei, cum e?
– Ştii? De unde ştii?
– Care-i situaţia?
Otilia era cu Patricia în bucătărie, aşa că toţi au crezut că era vorba despre starea bolii soţiei lui Bora. Dar nu despre asta era vorba.
– Să ne explice dom’ director cum e cu „tot ce se întâmplă este în favoarea mea!”!
– Să-ţi mai repet că trebuie să crezi în…
Brusc, Pavel a întrerupt discuţia:
– Dom’le, care-i situaţia? (După vocea lui Pavel din clipa aceasta, era limpede că Ban n-a fost doar general de birou şi că a petrecut o vreme şi la trupă.)
– L-au reţinut.
– Bine. Fii sigur că n-o să-i strice o noapte la arestul poliţiei.
– Dar…
– Doamna ştie?
– Asta chiar că o va doborî.
– Spune-i că e la un chef cu nişte prieteni. (Patricia şi Otilia tocmai au intrat cu câte o tavă în mâini.) Ce, nu-i mişto la chef?
Otilia şi-a dat imediat seama că au schimbat vorba când a venit ea. Iar ceilalţi şi-au dat seama că Otilia şi-a dat seama.
Pavel s-a uitat cu reproş către ceilalţi, de parcă le-ar fi spus: „Tăntălăilor, nici să minţiţi nu ştiţi!”
Ce-i de făcut?
