În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Radu este absolut convins că fiecare om normal dispune de o Insulă Zu sau de un alt scenariu secret: „Altfel ar înnebuni!”. După spaimele lui Anely, ameliorate – dar pentru cât timp? -, s-a înrăutăţit şi starea Otiliei, iar profesorul Diamant Senior i-a spus lui Victor „să fie pregătit pentru orice”. Radu n-avea de unde să bănuiască şi cu atât mai puţin să audă aplauzele cu care era răsplătit solistul Augustin Bora după interpretarea magistrală a concertului numărul unu pentru violoncel şi orchestră în la minor opus 33 de Saint Saëns, dar era convins că un refugiu trebuia să existe şi pentru prietenul Gusti. Sau, în cazul lui Gusti, alcoolul să fi fost singurul teritoriu mirific? La fel cum n-a ştiut ce să-i spună lui Victor, când i s-a plâns de halul în care a ajuns Anely, „cea pe care o iubeşte ca la începutul relaţiei dintre ei”, la fel nu ştia Radu ce să-i spună nici lui Bora, atunci când, tot mai des cu un pahar în mână, povestea cu amănunte suferinţele soţiei sale. În gândul său, Radu era sigur că şi-ar fi putut ajuta prietenii, dacă le-ar fi cunoscut scenariul imaginativ intim. Dar dacă totuşi acela nu exista şi de aceea Augustin n-avea unde se refugia altundeva decât în băutură?
Otilia, care pe lângă filarmonică mai preda un curs de istoria artei la Conservator, i-a spus o dată lui Radu că Gusti este cel mai bun exemplu pentru ceea ce spuneau deja anticii, cum că făţărnicia omului dovedeşte că avem două suflete, unul „bun” şi unul „rău”, altfel nu s-ar putea explica un comportament atât de diferit de la o zi la alta în cazul aceluiaşi om. „Da, i-a mărturisit Otilia, Gusti poate fi cuceritor şi, peste doar un minut, absolut respingător. Şi asta nu numai datorită alcoolului.”
Când bea – şi o făcea tot mai des – Gusti trecea prin mai multe stări: la început, părea că are remuşcări că iar se va îmbăta (însă nu depunea nici un efort să n-o facă); apoi, ironiile lui obişnuite deveneau adevărate invective; urma faza agresivă, înainte de a se transforma totul într-un lung lamento. Furia se epuiza cu fiecare pahar băut şi Gusti simţea nevoia să se plângă de tot şi de toate. Pe urmă, în ultimul episod, în „epilog” cum l-au numit Radu şi Victor, nu mai putea fi înţeles, motiv pentru care devenea din nou agresiv. Dar, spre noroc, aceea era faza cea mai scurtă. După ea nu mai urma nimic decât un fel de somn cu ochii deschişi. Probabil că atunci pleacă pe tărâmul său secret, îşi spunea Radu, care îi cunoştea aceste treceri, ştia la ce să se aştepte, deşi evita, pe cum putea, să le fie martor. (Radu – cel întotdeauna atât de eficient! – bea puţin, repetând că el are lucruri mai interesante de făcut.) Da, dar în situaţia în care i se afla prietenul lângă Otilia atât de bolnavă, Radu îşi spunea că ar fi o nesimţire să nu-i fie alături, zicându-şi că probabil bietul om totuşi nu are o Insulă Zu unde să meargă. Ceea ce poate fi de asemenea considerat o boală gravă, un handicap.
Aflat în faza de lamentaţie, Gusti emitea tot felul de sentinţe, uneori chiar sentinţe interesante:
– Tu, dom’ inginer, scuze, dom’ director, tu nu eşti indispensabil.
– Nimeni nu e indispensabil, i-a răspuns Radu. (În timpul primelor minute ale acestei faze, Gusti pretindea implicare, feed-back de la cel cu care vorbeşte. Dacă nu primea un răspuns, un răspuns oarecare, devenea incontrolabil cu totul.)
– Ştiam că asta ai să zici! Ştiam! Ştiam, dom’ director, că nu te duce mintea mai departe. Fiindcă nu eşti decât un inginer, chiar dacă se spune că eşti un inginer foarte… se spune că eşti… se spune că eşti un inginer grozav. Aşa se spune,… dar tot inginer eşti! Tu, dom’ inginer, nu eşti într-adevăr indispensabil! Nici măcar un om de ştiinţă,… nici măcar cel mai om de ştiinţă, să zicem… să zicem Newton, nici măcar Newton n-a fost indispensabil. Dacă n-ar fi formulat el legile lui…, alea cu gravitaţia, în mod sigur ar fi făcut acest lucru altcineva… poate mai târziu…, poate mult mai târziu… În mod sigur, ar fi făcut altcineva…
Radu simţea că e momentul să spună iar ceva, să arate că participă:
– Probabil. Păi, am recunoscut că nimeni nu e indispensabil.
– Vezi? Tu tot inginer rămâi! Asta e deosebirea dintre mine şi tine: tu nu eşti indispensabil, dar eu sunt! Nu te supăra, dar asta e realitatea! Newton n-a fost indispensabil, ai recunoscut chiar tu, nu… nu poţi să negi, chiar mai înainte ai recunoscut că Newton n-a fost indispensabil! Ai recunoscut sau nu?
– Am recunoscut, dacă tu vrei asta.
– Nu că eu vreau asta: Newton a fost… adică n-a fost indispensabil fiindcă n-a fost! Dacă n-ar fi formulat el legile lui…, în mod sigur ar fi făcut acest lucru altcineva… poate mai târziu…, poate mult mai târziu… În mod sigur, ar fi făcut altcineva… Dar ia spune-mi, Mozart a fost indispensabil? A fost! Ar fi putut să mai treacă un milion de ani şi nimeni n-ar fi compus ceea ce a compus el! Nu te supăra!
– Şi tu te crezi Mozart?
– Eu nu sunt decât… decât un umil…, doar un artist umil. Nu un inginer grozav ca tine, aşa că eu sunt indispensabil şi tu nu! Aşa că eu… când interpretez… ăăă…, să zicem concertului numărul unu pentru violoncel şi orchestră în la minor opus 33 de Saint Saëns, o fac… îl interpretez cum ştiu eu şi cum nu-l poate interpreta nimeni altcineva. Eu îl interpretez cum numai eu ştiu să-l interpretez. Nu te supăra!
– Foarte bine.
– Dar ştii tu care e necazul: acum n-am chef, dar n-am chef deloc să interpretez concertul numărul unu pentru violoncel şi… Acum mi-e greaţă numai când mă gândesc la el.
