În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Nici pe Insula Zu nu s-a schimbat nimic. Păi, pe Insula Zu nici nu se schimbă vreodată ceva, pe Insula Zu este întotdeauna ACUM. E linişte, dar asta aduce aminte de butada bunicului Artur: „Viaţa este asemenea unui pepene: cât timp savurezi miezul cel dulce, e plină cu nesuferiţii sâmburi; când te apropii de coajă, nu mai dai de sâmburi, dar nici nu mai e dulce”. Robin încearcă să preia de la Radu – cel veşnic eficient – luciditatea şi, asemenea lui Radu, ştie că activitatea este cel mai verificat remediu împotriva stării de „ce rost are?”, starea care te împiedică să te mai implici, starea care te duce în mod sigur spre deznădejde. Aşa că, fără mare chef, însă strângând din dinţi, Robin se adânceşte în schiţele Palatului: completează, modifică, înlocuieşte. Cum tot ce gândeşte devine instantaneu realitate, Robin n-are cum să nu fie mulţumit.
Robin n-are cum să nu fie mulţumit… vreo trei zile. Acum face pauze tot mai dese şi tot mai lungi. Stă pe terasa de pe cel mai înalt nivel şi priveşte marea. Coboară, intră în valuri şi se întoarce pe şezlong. Să se usuce. Şi să nu mai lucreze. În depărtare, la orizont, marea cea vie freamătă. Nu sunt efemeridele, ci ceva ce se apropie. E un tumult tot mai aproape. Marea cea vie.
Coboară şi hotărăşte s-o ia metodic: de la malul mării. Urcă cărarea pietruită, priveşte lung la zidurile acoperite de un fel de iederă, dar o plantă cu mii de flori viu colorate, le modifică puţin poziţia, numai puţin, astfel încât să se vadă ici-acolo şi zidurile, trece printre cele două coloane, intră în holul cel mare, se răzgândeşte, iese şi ocoleşte clădirea, ajunge la anexe – care în mod sigur ar trebui consolidate -, închide cercul şi ajunge din nou în faţa intrării principale, trece printre cele două coloane care perforează balcoanele până sus, intră, are, în sfârşit, din nou – în sfârşit! – câteva clipe de satisfacţie când, înaintând prin lungul hol, se vede venind tot el din direcţia opusă, oglinda asta este într-adevăr formidabilă, Radu n-a văzut niciunde, nici în viaţă, nici pe internet un asemenea efect, e năucitor, e teribil, e grozav, pe urmă deschide uşile la toate cele opt dormitoare, patru pe stânga, patru pe dreapta şi din nou nu poate să nu fie încântat că, deşi patru dormitoare sunt orientate spre stânga şi patru spre dreapta, prin ferestrele imense, ca nişte vitrine de mari magazine, se vede marea cea veşnic albastră, oglindind insula veşnic verde, o mare albastră cu irizări de curcubeu şi cu miile de efemeride trăindu-şi unica zi de viaţă de la suprafaţă – fiinţele acestea par să n-aibă nici o teamă că vine seara, că se termină ziua, ultima şi unica lor zi şi Robin le invidiază că pot să-şi trăiască atât de intens prezentul, unicul lor timp, ceea ce dovedeşte că sunt fericite chiar dacă ele habar n-au că sunt (odată le-a explicat lui Gusti şi lui Victor, înainte de a apărea şi Pavel pe Strada Constituţiei, le-a explicat celor doi prieteni că nimănui nu-i este teamă de prezent şi cu atât mai puţin de trecut, când ţi-e teamă te întrebi „Ce-o să fie?” ori „Cum o să fie?”, adică ţi-e frică de viitor, doar viitorul este cel ce ne alimentează fricile, la care femeile au spus că poţi fi fericit şi doar gândindu-te la ceva din viitorul pe care-l aştepţi, la care Radu nu le-a mai explicat încă o dată deosebirea dintre bucurie şi fericire, Radu n-avea orgoliul de a impune un gând, de a avea „ultimul cuvânt”, orgoliul lui e mai mare fiindcă e convins că n-a fost înţeles, cel puţin aşa crede el), deci efemeridele, care transformă marea dintr-o întindere de apă într-un trup uriaş vibrând viu, sunt fericite chiar dacă nu sunt conştiente de acest lucru (dar poate că sunt conştiente…) şi acel tumult care se tot apropie, marea cea vie, Robin aruncă o privire şi în spa, dar acum n-are chef de el şi petrece mai multă vreme în bibliotecă, venind din dormitoarele şi de la celelalte două nivele, intră până şi în grupurile sanitare adiacente (la câteva schimbă culoarea faianţei, dar revine la cea iniţială), în bibliotecă stă mai mult, se aşază la o masă, la masa la care se aşază întotdeauna, urcă pe coridorul din faţa rafturilor de cărţi dintre etaje, scoate câte un volum, îl răsfoieşte, observă că, în mai multe locuri, câteva cărţi au căzut în spatele altor cărţi, le pune pe toate la locul lor, coboară în sala de lectură, se reaşază la una dintre mese, la aceeaşi la care s-a aşezat şi mai înainte, dacă stai să priveşti mai multă vreme miile de cotoare divers colorate, ai exact aceeaşi impresie ca şi când ai privi marea cea vie, vibrând şi datorită tumultului ce se apropie şi desigur datorită efemeridelor (care nici n-ar avea de ce să-şi facă griji: pe Insula Zu nu există decât ACUM, aşa că acolo şi efemeridele sunt veşnice), stă multă vreme în bibliotecă, urcă pe terasa de deasupra ultimului nivel, acolo unde donjonul răsare stingher ca o alună pe o scăfârlie cheală.
Stă iarăşi în şezlong şi priveşte marea. De data asta, în loc să se liniştească, simte că este tot mai agitat: la ce, naiba, îi trebuie atâtea dormitoare, de trei ori opt dormitoare, fiecare cu un grup sanitar cum n-a avut Radu niciodată? Pentru cine? Şi ce rost au miile de cărţi, colecţia aceea de înţelepciune, când este limpede că nimeni n-o să beneficieze vreodată de ea? Întins pe şezlong, Robin pipăie cu mâna acolo unde ar trebui să fie câinele Rudy, dar acum nici dulăul nu este acolo.
„Tot Palatul nu reprezintă decât dovada grandomaniei mele”, îşi spune Robin, dar continuă să lucreze, mai parchetează o încăpere, mai pune dale într-o baie, mai construieşte un foişor. Robin continuă să lucreze până ce încetează să lucreze. Şi iar îşi face reproşuri: „Grandomania este ultimul păcat în toată hardughia asta, care nici măcar nu arată bine, e mult kitsch. Şi cum să nu fie kitsch când a fost concepută de un amator? De unul care habar n-are de arhitectură, de decoraţii, de… de nimic!” Radu a fost întotdeauna adeptul lucrului făcut de specialistul în domeniu, iar Robin nu este în nici un caz un asemenea specialist! Măcar a învăţat de unde se naşte kitschul: din grandomanie.
„Totul este fără rost, inutil. Nu! Numai asta nu-i voie să spui: când priveşti astfel viaţa, ajungi să consideri că nici nu mai are sens să continui. Este cea mai periculoasă frază pe care şi-o poate spune un om. Şi, pe urmă, chiar dacă ar fi aşa, n-a susţinut chiar Radu, într-o discuţie cu Gusti şi cu Victor, că tocmai necesitatea de a face şi de a dispune de lucruri inutile este una dintre deosebirile dintre om şi animal?”
