În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
I se face un dor nebun de Elvira, un dor cum n-a avut niciodată. Vrea s-o aducă măcar pe ea pe Insulă. Dar nu poate!
Robin stă pe chelia palatului, terasa neterminată, doar cu donjonul stingher, donjonul observator astronomic şi se întreabă de ce poate aduce orice pe Insula Zu, iar pe cei de care tocmai şi-a adus aminte, pe cei dragi, nu. Pe mulţi dintre aceia i-a pierdut de mult din vedere, poate că unii au murit, poate că alţii mai trăiesc, mai ales dintre vecini, dintre copiii vecinilor. Poate pentru că nu pot fi aduşi viii şi morţii de-a valma. Sau poate pentru că celor chemaţi nu le-a spus niciodată nimic despre Insula Zu. După cele câteva eşecuri de la început, nu i-a spus nici măcar Elvirei nimic despre Insula Zu. Şi ei toţi, neştiind de Insula Zu, n-au cum să vină.
Robin stă pe un şezlong de pe terasa de pe chelie şi-şi spune că pe Insula Zu, nefiind decât ACUM, n-are cum să încapă acolo şi ceea ce a fost, adică trecutul. Dar dacă i-au venit toate acele personaje în memorie, mai ţin ele doar de trecut?
Când a revenit din nou pe Strada Constituţiei, atmosfera s-a schimbat, era alta: Pavel nu mai spunea bancuri, ci s-a lansat într-un discurs serios: se vorbea despre marile probleme ale omenirii, iar consilierul prezidenţial Ban, sigur pe el, ca întotdeauna, pretindea că trei sunt provocările: dezastrul ecologic, descoperirile ştiinţifice care pot fi tot mai puţin înţelese de cei ce nu sunt specialişti în domeniu şi noua migraţiune a popoarelor. Cristi, soţul Andreei, a intervenit şi el în discuţie, aproape că doar Pavel şi Cristi mai vorbeau. Dar au reuşit să-i facă pe ceilalţi, nu numai pe cuscrii lui Radu, să asculte în linişte. Ce e de făcut ca să nu apese cineva, din prostie sau intenţionat pe un buton şi să sărim cu toţii în aer? „Voi decideţi ce e de făcut?”, se întrebă Radu, „la toate posturile de televiziune nu se discută decât cum trebuie rezolvate situaţiile globale de către nişte oameni fără nici o putere de decizie în direcţia respectivă. Se discută cu patos şi emfază de nişte personaje apte doar să discute”. Radu nu mai urmărea de mult asemenea programe. Când să plece iarăşi pe Insula Zu, Pavel şi Cristi au trecut la noua migraţiune a popoarelor. Ca şi politicienii de rangul şapte în lumea cea mare, cei doi au propus soluţii pentru cum să fie trataţi azi miile, mâine poate milioanele de imigranţi clandestini. Radu şi-a spus că şi Insula Zu ar putea primi numeroşi nefericiţi. I-ar lua la el? Fără să mai asculte la ceea ce se discuta pe Strada Constituţiei, Radu delibera: ar fi luat la el, pe Insulă, imigranţi? Radu ar fi făcut-o, însă Robin era total împotrivă: ca şi cei de pe micul ecran, îşi spunea şi el: „într-adevăr, ţi se face milă, cumplită milă, privind la acei deznădăjduiţi, lipsiţi de hrană, de medicamente, de condiţii elementare de igienă, oameni care şi-au abandonat toată agoniseala şi toate micile tabieturi ce-l determină pe om să dorească să mai trăiască, ţi se face o milă cumplită, dar soluţia nu este cum să-i primeşti, ci cum să faci ca ei să nu trebuiască să treacă prin ceea ce trec. Acomodarea şi de o parte şi de cealaltă e dificilă şi nu se poate să nu iasă cu scântei. Iar scânteile, mai devreme sau mai târziu, vor declanşa focul. Acelor oameni trebuie să li se asigure un trai sigur acolo unde şi-au lăsat rudele şi constanţa obiceiurilor şi nu să fie transformaţi pentru una sau chiar două generaţii în fantome ce-şi caută locul!”
„Robin are dreptate”, şi-a spus Radu, aşa că nu va aduce imigranţi pe Insula Zu. Şi, ca să-şi liniştească şi conştiinţa, Radu şi-a spus că mai mult ca sigur că oamenii aceia disperaţi nici n-ar vedea Insula, nici n-ar putea s-o conceapă. Cine ştie ce ar vedea ei, presupunând că ar vedea ceva acolo unde Robin trăieşte pe insula lui.
Robin şi-a adus un şezlong pe terasa de deasupra Palatului şi-şi aminteşte un articol dintr-un ziar despre cea mai aglomerată insulă din lume. Aceasta se află în Caraibe, la două ore de mers cu barca din Columbia şi se numeşte Santa Cruz del Islote. Şi mai scrie în materialul acela de presă că pe o suprafaţă nu mai mare decât două terenuri de fotbal, ar locui o mie două sute de oameni, în nouăzeci de case, aprovizionaţi din două magazine şi dispunând şi de o şcoală pentru cei optzeci de copii. Şi, bineînţeles se mai găseşte acolo şi un restaurant. Băştinaşii îşi câştigă existenţa desigur din pescuit şi pretind că nu au nevoie de poliţie, întrucât lumea trăieşte acolo în bună vecinătate. „O viaţă extraordinară!” se încheie articolul. Păi, nici pe Insula Zu nu există poliţie, şi aici, tot la fel ca pe Insula Santa Cruz del Islote, nu există nici ţânţari. Şi nici o altă primejdie.
Robin coboară în dormitorul micului Marc. Copilul doarme senin şi Robin simte nevoia să-l ia în braţe sau măcar să-l atingă. N-o face ca să nu-l trezească. Nici Roby Boy n-are voie să se joace cu micul Marc pentru că Radu Robin nu ştie ce s-ar întâmpla dacă acesta ar fi trezit: ar progresa boala, aşa cum au prognozat cei mai competenţi medici sau, chiar dimpotrivă, s-ar scula vindecat? „Probabil, nici una, nici cealaltă: copilul doarme senin întrucât pe Insula Zu este întotdeauna ACUM şi nu există nici progres şi nici regres.” Totuşi, Robin e tentat să-l trezească, socotind că, de asemenea, pe Insula Zu există butonul UNDO, aşa că dacă lucrurile ar degenera, l-ar putea face ca şi cum nu l-ar fi trezit. Dar nu ştie dacă Insula Zu, care, iată, funcţionează după regulile ei, ar permite accesarea butonului şi în acest caz. În fond, acum nu este vorba doar despre ce gândeşte el, Robin, ci, poate, mai mult de ce ar gândi Marc, de s-ar trezi. Robin stă pe marginea patului şi nu îndrăzneşte să atingă copilul, care doarme senin.
