AUTIŞTII CĂRŢILOR (3) 13.01.2020

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

CAPITALA ISTORICĂ

– firul roşu al întregii noaste deveniri –

Dacă l-ai fi întrebat pe domnul Adam de ce îşi dorea atât de mult să ajungă în Castelul albastru, ţi-ar fi dat explicaţii lungi, dar insuficiente chiar şi pentru înţelegerea sa. Ceea ce nu înseamnă că domnul Adam nu-şi dorea sincer şi din tot sufletul să ajungă acolo. Aşa că domnul Dan Adam a depus toate actele necesare solicitării şi, după ce a trebuit să alerge o săptămână până să le procure pe fiecare, simţi că, în sfârşit, poate să răsufle uşurat. Cu un imens sentiment de satisfacţie, urmărea mâna inflexibilă a funcţionarului de la ghişeu, mâna care înregistra înscris după înscris în volumul corespunzător. În spatele domnului Dan Adam, s-a format o coadă tot mai consistentă şi, după ce termină de verificat hârtiile, slujbaşul a ridicat o faţă congestionată.

Următorul!
Dar, nu vă supăraţi, eu ce trebuie să fac în continuare?
Dumneavoastră nimic. Actele dumneavoastră sunt în regulă.
Şi?
Dosarul va pleca la forurile competente spre a fi aprobat – sau nu -, iar dumneavoastră veţi fi anunţat acasă de decizia luată.
Cam în cât timp?

Lumea începu să mormăie. Coada era tot mai lungă.

– Veţi fi anunţat acasă, a repetat funcţionarul şi domnul Dan Adam părăsi rândul, făcându-i loc următorului solicitant. (Acesta n-a fost la fel de sârguincios şi domnul Dan Adam a mai putut să constate cum omul de la ghişeu i-a restituit actele fiindcă „Aici scrie negru pe alb că trebuie şi semnătura şi parafa referentului expert!”. „Dar, din nefericire, domnul referent expert se află în spital şi nu se ştie când va reveni…” se apără solicitantul pe un ton plângăreţ. „Aici scrie negru pe alb că trebuie şi semnătura şi parafa referentului expert!” repetă funcţionarul, returnându-i implacabil vraful de hârtii. Solicitantul vru să mai spună ceva, să protesteze sau să se scuze, doar-doar să-l înduplece într-un fel pe omul de la ghişeu, însă valul îl luă şi pe el: lumea stătea la coadă şi coada era tot mai lungă. Cum să blochezi activitatea publică?! Coada sosea implacabilă ca un sunami peste cel aflat la ghişeu. Domnul Dan Adam, prefăcându-se că e ocupat cu legarea unui şiret de la pantof, a mai apucat să asiste şi la necazurile celui de al treilea solicitant: acesta nu avea timbrele fiscale şi financiare reglementare, aşa că funcţionarul nici nu mai catadicsi să-i verifice actele. „Dacă aţi fi drăguţ să nu mai vin o dată… Ştiţi, soacră-mea e paralizată şi…” Nici solicitantul însuşi nu arăta mult mai bine: avea un ochi închis, iar mâna dreaptă îi tremura îngrozitor. „Aici scrie negru pe alb ce acte vă trebuie. Dacă nu ştiţi citi, rugaţi un vecin…”)

Ei, da, după o asemenea experienţă, domnul Dan Adam trăi cu atât mai mult bucuria succesului: dosarul său a fost acceptat şi, după o săptămână lungă de demersuri, de multe ori umilitoare, după ce a stat la cozi şi a mituit portari şi directori, calvarul său a luat sfârşit. „Acum nu va trebui decât să aşteptaţi acasă răspunsul.” Adică aprobarea. Un director căruia i-a oferit o masă la un restaurant destul de scump, i-a spus că asemenea cereri ca aceea pe care a depus-o domnul Dan Adam nu se resping niciodată. „Păi, ar fi şi o aberaţie. Un nonsens!” a afirmat textual domnul director, în timp ce servea clătitele de la desert.

Cereri asemenea celei depuse de domnul Dan Adam nu au fost niciodată respinse, însă nici aprobările nu veneau chiar în avalanşe. Cea a domnului Dan Adam n-a sosit deloc. După aproape o lună de aşteptare şi după mai multe certuri cu poştaşul – care când venea, când nu venea –, domnul Dan Adam reveni la ghişeu. Aici coada se arătă mai mare ca oricând şi domnul Dan Adam renunţă. În ziua aceea. Dar după alte zece zile, nevăzând altă soluţie, se aşeză la un şir la fel de lung. Data trecută i se făcu rău unui bătrân. Care acum se afla din nou la datorie. Faptul că aproape toţi solicitanţii se vedeau cu dosarul respins nu-l mai încălzea pe domnul Dan Adam. El nu dorea decât să ştie ce s-a întâmplat cu cererea sa. La ghişeu, n-a aflat prea multe, deşi funcţionarul s-a purtat extrem de politicos, parcă din respect pentru stagiul de aşteptare al petiţionarului. Între timp, vechea cunoştinţă, cea cu soacra paralizată, fu respinsă din nou: iarăşi timbrele, bată-le vina!

– Îmi aduc aminte de dosarul dumneavoastră, remarcă funcţionarul, reţin că aţi avut până şi ştampila domnului consilier cu probleme speciale. Acela este un semn indubitabil că aţi tratat cu toată răspunderea problema şi că aţi fost foarte binevoitor primit. Un semn indubitabil! Uitaţi câtă lume nu poate depune dosarul din pricini mult mai mărunte!

„Din pricini mult mai mărunte decât ce?”, nu pricepu domnul Dan Adam, însă se abţinu să întrebe.

Între timp, bătrânului căruia i s-a făcut rău data trecută zăcea leşinat lângă un perete. Era o consolare, dar nu una suficientă.

– Totuşi, când voi primi un răspuns?

Funcţionarul îşi scoase capul prin gemuleţul ghişeului.

– Domnule, noi trimitem dosarele complete şi corect întocmite forurilor superioare. Asta e tot ce putem face. Restul depinde de domnul inspector. Prima uşă pe dreapta.

Domnul Dan Adam mulţumi frumos şi bătu la prima uşă pe dreapta. Întrucât n-a primit nici un răspuns, apăsă pe clanţă şi intră într-o anticameră. Pe fotolii din piele sintetică, în contrast absolut cu mizeria din sala de aşteptare din faţa ghişeelor, se aflau doar două persoane. Domnul Dan Adam luă şi el loc şi aşteptă. Din păcate, chiar dacă n-avea mulţi petiţionari în faţă, timpul de aşteptare nu s-a dovedit mai scurt, deoarece s-a scurs o oră până ce a ieşit o doamnă din biroul domnului inspector. Pe mese erau împrăştiate reviste şi broşuri şi, până la urmăm domnul Dan Adam a petrecut o dimineaţă destul de agreabilă. Doar că unul dintre cei doi domni sosiţi înaintea lui părea mort, de când intrase domnul Dan Adam în anticameră şi până ce o părăsi, bărbatul nu făcu nici cea mai mică mişcare. Părea că nici nu respiră.

În biroul său, inspectorul verifică data expedierii dosarului domnului Adam şi după ce-l lăudă pe acesta pentru modul exemplar în care-şi completase „toate poziţiile”, îl întrebă care este problema.

– Păi, dosarul dumneavoastră a plecat pe data de 10 noiembrie, mai verifică încă o dată domnul inspector un tabel. Totul e în ordine!

– Dar, ştiţi, eu aş avea nevoie de un răspuns, fiindcă…

– Asta nu mai depinde de noi. Dosarul a plecat la Oficiul General, de unde va fi avizat şi trimis în capitală.

– În capitală!? Păi, suntem în capitală…

– În Capitala istorică, preciză inspectorul. Uitaţi ce e: noi ne aflăm în capitala oficială, aici funcţionează ministerele, parlamentul şi aici locuieşte şi Domnul Preşedinte. Dar lucrurile trebuie să aibă o continuitate. Vă pot face aceste destăinuiri, întrucât ele nu constituie secret de serviciu. Aţi întocmit un dosar model, trebuie să recunosc, şi asta a cântărit greu. Doar că, pentru a respecta cutumele, dosarul trebuie să fie avizat în Capitala istorică.

Oficialul se rezemă de speteaza fotoliului şi savură mirarea de pe faţa domnului Adam.

– Nu vă supăraţi, dar dacă nu reprezintă un secret de serviciu, de ce nu ştiu cetăţenii nimic despre capitala istorică?

– Nu e un secret, fiţi liniştit! Domnul inspector apăsă pe un buton şi îi ceru secretarei două cafele. Dumneavoastră sunteţi un solicitant model… după felul cum aţi întocmit dosarul. Celorlalţi nu are rost să le dai atâtea detalii, dacă nici un dosar nu-s capabili să completeze ca lumea. Vin aici ca să reclame, să se defuleze…

Uşor enervat, domnul inspector se aşeză la măsuţa din faţa biroului, cu cafeaua aburind în faţă şi îl pofti şi pe domnul Dan Adam să ia loc pe celălalt fotoliu, de parcă i-ar fi spus „Dumneata nu eşti dintre ăia!”. Aşa că se linişti povestind:

– Capitala istorică reprezintă firul roşu al întregii noastre deveniri. Chiar şi în anii grei ai războiului, când capitala oficială a fost ocupată, statul nostru a supravieţuit fiindcă nici o clipă creierul şi tradiţia nu au încetat să funcţioneze în Capitala istorică.

– Şi… se ştie unde se află acea capitală? îndrăzni să supraliciteze domnul Adam.

Domnul inspector sorbi din cafea şi tăcu. Apoi spuse:

– Se ştie. Există atât tren, cât şi avion spre Capitala istorică. Un curier special pleacă zilnic cu actele într-acolo.

Ciudat: în clipa aceea, domnul Adam avu un puternic sentiment de deja vu.

– Dar noi, simplii cetăţeni, cum am putea ajunge în Capitala istorică?

– Cu trenul sau cu avionul. Cu maşina e destul de complicat…

Domnul Dan Adam nu întrebă de ce e destul de complicat de ajuns cu maşina în Capitala istorică, însă se interesă cum ar putea şi el accede la un bilet de avion.

– Nu e nici o problemă. Orice agenţie de zbor vă poate oferi oricând un bilet.

– Dumneavoastră, care aţi fost acolo, poate mi-aţi putea da un sfat cum să…

– Nu, domnule, eu nu am fost niciodată în Capitala istorică, recunoscu inspectorul. Funcţionarilor publici nu li se recomandă să frecventeze acel loc pentru a nu putea fi învinuiţi de trafic de influenţă. Sigur, nu există o interdicţie fermă decât pentru miniştri, secretari de stat şi şefi de instituţii guvernamentale, însă, dacă ai intenţia să avansezi cu adevărat, e mai bine să nu rişti.

Discuţia cu domnul inspector s-a prelungit în mod deosebit de plăcut. Chiar dacă n-a primit încă răspunsul la cerere, domnul Dan Adam putu constata cu mulţumire că n-a făcut atâtea eforturi în zadar pentru a întocmi dosarul model, întrucât – iată! – a ajuns să fie tratat de oficialităţi cu cea mai mare consideraţie. Chiar şi de către un funcţionar ce nu risca să se deplaseze în Capitala istorică, spre a nu-şi zădărnici şansele de a deveni, poate, chiar secretar de stat. Cine ştie?