Asasinarea gen. Soleimani, decisă de Trump, electrizează Orientul Mijlociu (I)

După raidul american fără precedent de vineri, 3 ianuarie, în care au fost uciși influentul general iranian Qassem (prenume scris și Kassem) Soleimani și Abu Mehdi al-Muhandis, nr 2 al Hachd al-Chaabi, coaliție de mișcări paramilitare pro-iraniene din Irak, nu era greu de bănuit că  a apărut o perioadă de incertitudini pentru SUA și aliații lor din regiune, care a dus la numeroase întrebări. Și totuși, acest raid este, cumva, punctul culminant al unei serii de evenimente începute cu ani în urmă și pe care îl prezentăm în patru episoade începând de joi dimineață. Dumitru Constantin va lămuri pentru cititorii cotidianul.ro ce se află de fapt dincolo de știrile pe acest subiect care au făcut înconjurul lumii. Astăzi, partea I.

A fost, de fapt, apogeul atins de seria de evenimente care l-au precedat, după ce, pe 29 decembrie, forțele aeriene americane au atacat grupul paramilitar „Rata`ib Hezbollah” (RH) din Siria și Irak, atac care, potrivit ultimului bilanț, s-a soldat cu 23 de morți. În continuare, marți, 31 decembrie, scene de o violență deosebită au avut loc împotriva ambasadei SUA din Irak, situată în „inima Zonei verzi”, perimetrul ultra-securizat din Bagdad, despre care, cel puțin până acum, se zicea că este una dintre cele mai protejate din Irak și chiar din lume.

Imediat, la Washington și în alte cancelarii occidentale au revenit în actualitate evenimentele foarte grave de la 4 octombrie 1979, când, în Iran, Revoluția Islamică declanșată de ayatolahul Khomeiny făcea ravagii.

În acea zi, studenții au ocupat și devastat ambasada SUA, luând ostatici 56 diplomați și funcționari civili, episod care a durat 444 de zile, conducând, între altele, la eșecul lui Jimmy Carter de a obține un nou mandat prezidențial, dar și provocând o criză gravă nu doar între cele două țări, ci și pe plan internațional.

Cum spuneam, miile de irakieni care au luat parte la asaltul de pe 31 decembrie 2019, violența și forța cu care au acționat, organizarea operațiunii împotriva acestui simbol al prezenței americane în regiune au amintit  aproape instantaneu de atacul studenților din Teheran din dimineața zilei de 4 octombrie 1979 asupra ambasadei americane din Iran.

A fost, după părerea unor voci autorizate, argumentul principal pe care l-a  avut în vedere președintele Trump atunci când, aproape de unul singur, a luat decizia asasinării gen. Soleimani.

Un precedent istoric: atacul ambasadei SUA din Teheran

Atunci, în zilele fierbinți din partea a doua anului 1979, când șahinșahul Reza Pahlavi Aryamehr părăsise puterea și Iranul ajungând în SUA, iar stăpân absolut al țării devenise ayatolahul Khomeiny, revenit din exil, 400 de studenți au atacat ambasada SUA, acuzând-o că este un „cuib al spionajului”, au devastat imobilul și au luat ostatici 56 de diplomați și funcționari civili. S-a declanșat o criză fără precedent după Al Doilea Război Mondial.În plus, sub domnia șahinșahului, Iranul era unul dintre cei mai importanți aliați ai SUA, nu doar din zonă.

Noile utorități din Teheran cereau SUA ca, în schimbul eliberării ostaticilor lor (13 dintre ei fuseseră eliberați în următoarele două săptămâni, iar al 14-lea, în iulie 1980), să-l extradeze pe șahinșah. În final, după tentative de a primi azil în Mexic și Panama, acesta a ajuns în Egipt (15 decembrie 1979), unde va deceda, la 27 iulie 1980. Totuși, criza ostaticilor nu s-a dezamorsat, dispărând doar principalul punct al exigențelor autorităților de la Teheran, care instituiseră puterea islamistă și cultivau un puternic curent anti-american și anti-occidental.

Într-un context intern și internațional foarte complicat, președintele american  Jimmy Carter, după ce a rupt relațiile diplomatice cu Iranul și a ordonat represalii economice și financiare la adresa acestei țări, a autorizat pregătirea unei operațiuni militare de salvare a ostaticilor.

Purtând numele de cod „Eagle Claw”, operațiunea a fost lansată la 24/25 aprilie  1979 și s-a soldat cu un eșec răsunător: elicoptere defectate în timpul acțiunii, ciocnirea unuia cu un avion Hercules C-130, soldată cu opt morți și patru răniți, abandonarea unui elicopter defect în deșertul Iranian, plin cu documente.

Pregătită prost, în plus Carter ceruse să se facă economii, operațiunea, prin eșecul ei, a contat în enorm în eșecul lui în campania pentru un nou mandat la Casa Albă. Cu timpul, unele state s-au angajat în mediere între SUA și Iran, succes având în final Algeria, care a mijlocit eliberarea ostaticilor americani. Evenimentul s-a petrecut pe 20 ianuarie 1981, la exact 12 minute după ce noul președinte al SUA, Ronald Reagan, și-a rostit discursul inaugural, Carter fiin umilit până în ultima clipă a mandatului.

În paralel au circulat zvonuri că echipa de campanie a lui Reagan ar fi negociat cu autoritățile de la Teheran ca acestea să nu elibereze ostaticii în octombrie 1980, cu puțin înaintea scrutinului prezidențial, dat fiind că, astfel, i se asigura un succes cert lui Carter. În plus, s-au promis arme Iranului, care intrase în lungul război cu Irakul (1980-1988).

Peste ani s-a descoperit scandalul Iran-Contras, care și-ar fi avut originea în acest episod murdar. În fine, au existat și zvonuri că SUA ar fi plătit o sumă enormă în schimbul eliberării ostaticilor după cele 444 de zile de captivitate, în afacere fiind implicate banca luxemburgheză Cleasterman.

Zona verde din Bagdad

Acesta era contextul foarte apăsător din cauza căruia asaltul irakienilor asupra ambasadei SUA din Bagdad de pe 31 decembrie 2019 a trezit un deosebit ecou intern american, la Casa Albă apărând temeri justificate să nu se repete soarta lui Carter din 1980. La fel pe plan interațional. Asta cu toate că, după tragicul episod din Teheran, din 1979, SUA și celelalte state occidentale au luat măsuri deosebite de protecție a ambasadelor lor de aici și din zonele fierbinți ale globului, mai ales că, între timp, au intervenit și s-au extins operațiunile teroriste.

De altfel, cum spuneam, ambasada SUA din Bagdad este în mijlocul celebrei „Zone verzi”, ultrasecurizată, despre care se zicea că „nu pătrunde nici musca!” Asta pănă marți, 31 decembrie 2019, când foarte organizații manifestanți irakieni au luat cu asalt ambasada SUA, cărând cu ei berbece improvizate, bare de fier și cocteiluri Molotov.

Zonei verzi, i se mai spune și Zona internațională sau „Amirak”. Este o enclavă  de 10 kmp. înconjurată de ziduri înalte creată în aprilie 2003, la câteva săptămâni după intrarea trupelor americane în Irak. Se află într-o buclă a fluviului Tigru locuită altădată de demnitarii irakieni. Palatul lui Saddam Hussein stă mărturie. Ea a devenit sediul autorităților civile și militare irakiene și americane, dar și al ambasadelor străine, între care, în prim plan este cea a SUA.

Pentru irakieni este simbolul ocupației americane în țara lor. Totul are loc aici: sesiuni ale Parlamentului irakian, procesul lui Saddam și cele ale foștilor demnitari, vizite ale diplomaților străini… Bun venit în unul din locurile cel mai puțin accesibile din lume! Cu excepția americanilor. Ceilalți trebuie să fie escortați pentru a traversa „Zona roșie”, altfel spus restul Irakului, în elicopter sau autobuz blindat, de la aeroportul din Bagdad.

La intrări sunt tancuri și arme grele pe post de câini de pază. Nenumăratele check-point-uri sunt controlate de soldați privați, contractorii, salariați ai unor societăți de securitate folosite de armata americană. „Există aici mercenari de diferite naționalități: peruani, nepalezi, englezi, pakistanezi, sud-africani”. Punctul comun al tuturor locuitorilor Zonei internaționale: ecusonul biometric, impus de americani, indispensabil pentru a putea intra și ieși de aici.

Pentru a-l obține, sunt necesare amprentele digitale și oculare, fotografii luate din șase unghiuri diferite și completarea unor numeroase documente. Sunt formalități lungi și complicate. Abia după aceea porțile Zonei pot fi deschise vizitatorilor și câtorva irakieni.Dacă nu ai vedea aceste câteva mici magazine irakiene și zidurile găurite de gloanțe, ai crede că te afli în SUA. Indivizi solizi în uniformă mestecă chewing-gum toată ziua, femei în pantaloni scurți fac jogging de-a lungul fluviului Tigru, vehicule 4×4 străbat marile bulevarde.

In supermarketuri bine aprovizionate, soldații cu dor de țară pot găsi produse made in USA, pe care le pot cumpăra cu dolari. Pizza Inn și Subway atrag clientela din Midwest și Texas, cu căști în culorile drapelului unchiului Sam pe cap. Toate acestea la câteva sute de metri de restul orașului, unde femeile sunt aproape toate acoperite de văluri, iar insemnele americane, inexistente.

„Este ca și cum s-ar fi transportat o bucată din teritoriul american la Bagdad”,   susține ironic un american care vinde ciment în Irak. Nici el nu a ieșit vreodată din Zona verde și nu are nicio idee despre ce se întâmplă în restul țării. In rarele magazine irakiene din Amirak, se vând ultimele filme hollywoodiene soldaților care pot obține și DVD-uri porno.

Rezidenții Zonei verzi, cu excepția irakienilor care locuiesc aici, pot juca badminton, cânta karaoke și intra în cele câteva baruri supravegheate de CIA. In Green Zone Cafe, mercenarii își savurează paharele de alcool cu pistoalele 9 mm puse  pe masă. American Way Life la doi pași de o mie și una de nopți…

În amplul reportaj despre „Amerak”, ziarul parizian „Le Figaro” mai arăta că mercenarii occidentali servesc în general în posturi mai puțin expuse, chiar dacă au suferit pierderi grele de la începutul războiului. Salariile acestor  descendenți ai grecilor lui Xenofon sau ai armatelor private din Războiul de 30 de Ani, sunt, de asemenea, stabilite în funcție de țara lor de origine.„Suntem plătiți cu 1.200 dolari pe lună, fără vacanțe”, spun doi mercenari din  Fidji, care se pregătesc să părăsească Amerak.