În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Ghid de vizitare
- continuare –
Iniţial, aţi trăit un sentiment de nerăbdare, chiar de enervare, că iarăşi aţi fost întârziaţi în vizitarea propriu-zisă, cea pentru care aţi făcut atâtea eforturi spre a vă fie permisă. Treptat, însă, această ultimă povestire va prins şi aţi fost iarăşi atenţi. Ghidul, aşezat şi el printre vizitatori, rămâne gânditor, ca trezit dintr-un vis. E o scenă impusă aceasta? Face parte din scenariul administraţiei? Vă aflaţi totuşi în curtea Castelului albastru, îl vedeţi, îl puteţi pipăi, sunteţi gata să intraţi în Primul turn. De unde atâtea dubii? De ce să ai asemenea îndoieli, când poţi să atingi zidul, să-i simţi duritatea pietrelor. De-l loveşti, te doare. Vă vine să-l scuturaţi pe ghidul rămas atât de gânditor.
O altă amânare este mai uşor de suportat: într-un hol vă aşteaptă cafele, sucuri şi fursecuri. Şi fotolii adânci, comode. („Preţul e inclus în bilet”, sunteţi asiguraţi.) După lunga expunere, pauza aceasta este binevenită.
Bine, dar acum chiar vreţi să vă îndreptaţi spre Primul turn. Să intraţi şi să vă convingeţi cu proprii ochi despre realitatea celor auzite în atâtea variante, acum chiar că vreţi să mergeţi „mai departe”.
Dar ghidul se opreşte iarăşi, chiar în faţa intrării în edificiu spre a vă mai face nişte precizări. Pe care el le socoteşte absolut necesare, însă pe care le primiţi iar uşor iritaţi de noua amânare. (Deşi aţi învăţat lecţia – ori aţi început să o învăţaţi din experienţa din Capitala istorică –cum că asemenea tergiversări îşi au rostul, că sunt necesare, asemenea ascultării în tăcere a ucenicului. Nici nu le mai simţiţi drept simple amânări, mai degrabă ca pe nişte potenţări. Însă iritarea, ca de obicei născută din nerăbdare, încă nu trece. Cei mai înţelegători chiar îşi spun că nu trebuie să te enervezi pe ghid: el nu face decât ceea ce scrie în fişa postului său. Atâta au înţeles cei mai înţelegători…)
Aşa că, rămaşi în faţa intrării spre Primul turn, vi se explică şi ceea ce vi se prezintă drept
UMILA ÎNCERCARE
– Aşadar, domnule arhitect, nici nu vă puteţi închipui cât de mulţumit se va simţi domnul marchiz, când va afla că aţi venit. Peste câteva zile, vă asigur, veţi avea ocazia să-l întâlniţi personal. Domnul marchiz pune foarte mare preţ pe arta dumneavoastră, a, nu protestaţi, domnule arhitect, ceea ce faceţi domnia voastră nu mai e meserie, ceea ce faceţi domnia voastră este de-a dreptul artă! Iar aceasta nu este numai părerea domnului marchiz… Vedeţi, la noi se adună toate capetele luminate din ţinut sau, mă rog, toţi cei ce trec prin locurile noastre chiar şi doar pentru numai câteva zile. Toată lumea vă admiră realizările. Bine, vă cred, nu vă plac laudele, dar să ştiţi că tot ce am spus am spus sincer, din inimă. Da, aveţi dreptate, să trecem la subiect, ştiu cât de preţios este timpul domniei voastre. Să trecem la subiect, lucrurile pe care vi le voi spune nu-mi sunt străine. De când am onoarea de a fi secretarul domnului marchiz… Da, gata, vă voi spune numai ce am de spus şi nimic mai mult!
Pentru ca să înţelegeţi exact ceea ce ar dori domnul marchiz, va trebui totuşi să vă răpesc un sfert de oră. Nu mai mult! Vedeţi, domnul marchiz are idei foarte precise despre ce ar dori să se facă la acest castel, idei foarte precise… De aceea, pentru a nu perturba arhitectonica edificiului, va trebui să vă expun câteva lucruri esenţiale.
(Sus, pe prin creneluri, aerul părea să fie cu totul altul decât cel de la poalele dealului: mai rece, mai viu.)
Castelul a fost construit în veacul al treisprezecelea. Conform documentelor, el a fost ridicat pe această colină de către primul ascendent cunoscut al domnului marchiz. Poate aveţi bunătatea de a veni până aici, la parapet, mulţumesc! Vedeţi acolo jos poarta aceea a cimitirului? Bun: ea reprezintă singura rămăşiţă a clădirii din veacul al treisprezecelea, castelul pe care l-am amintit. Nu zâmbiţi: poarta există într-adevăr de atunci; are un schelet de piatră acoperit cu zidărie, spre a fi integrat unui alt castel, dispărut între timp şi el. (Dar voi reveni la vremea potrivită!) Priviţi bine poarta, domnule arhitect, fiţi foarte atent! Bun: să trecem, acum, mai departe. Nu, nici o grijă, am să revin la vremea potrivită.
Prin veacul al paisprezecelea, primul castel, cel despre care am făcut vorbire, a ajuns o clădire impozantă ce domina tot ţinutul. Însă a dispărut în condiţii necunoscute! Nu, n-a căzut pradă nici unui incendiu, domnul marchiz a întreprins investigaţii amănunţite. Pur şi simplu a fost demolat piatră cu piatră şi reclădit câţiva ani mai târziu. Să trecem acum şi peste acest fapt, nu lipsit de însemnătate, după cum veţi vedea, să trecem peste acest fapt şi peste castelul construit aici prin veacul al paisprezecelea, cel de al doilea, deci. Numai că acesta, vă pot asigura cu toată răspunderea, n-avea nimic ce să ne reţină atenţia. De altfel, a şi fost asediat în veacul al cincisprezecelea şi incendiat. Da, stimate domn arhitect, acel castel a fost într-adevăr incendiat. Însă, între noi fie vorba, nu s-a pierdut mare lucru. (Din punct de vedere arhitectonic, desigur, pentru că altfel… cine ştie?)
Abia în veacul al şaisprezecelea a fost reconstituit edificiul din nou. Spun „a fost reconstituit”, pentru că nu era altceva decât o copie fidelă a primei construcţii, cea din veacul al treisprezecelea. Nu vi se pare ciudat? Trecuseră, totuşi, trei secole…
Acest anacronism, dacă-mi permiteţi termenul, pentru că o clădire din veacul al treisprezecelea, construită trei secole mai târziu nu este decât chiar un anacronism, domnule arhitect… Acest anacronism, zic, s-a integrat în cele din urmă în peisaj. Ar mai fi de semnalat doar faptul că, mai aproape de vremurile noastre, la sfârşitul secolului al optsprezecelea, aripa dreaptă a castelului s-a prăbuşit – Dumnezeu ştie de ce -, iar modul cum a fost refăcută arată clar privaţiunile materiale ce-l asaltau pe stăpânul de atunci al domeniului. Nu uitaţi, domnule arhitect, că pe vremea aceea tot continentul fierbea de răscoale, revoluţii şi războaie!
Bineînţeles că aţi văzut din helicopter panorama ţinutului mai bine decât ni se înfăţişează ea privită de pe acest turn, cu toate că, trebuie să recunoaşteţi, şi de aici avem parte de un orizont destul de larg. Însă aţi putut contempla de sus, din aparat, clădirile posomorâte de dincolo de fluviu, clădiri care numai prin amplasament pot sugera forma… unui castel. Domnul marchiz vrea să joace cinstit – aşa cum o face întotdeauna -, domnul marchiz ar dori să începeţi lucrările, pentru a le putea termina înaintea baronului, stăpânul hai să-i zicem „castelului” din partea cealaltă a fluviului. Acest lucru este esenţial, domnule arhitect, dar domnul marchiz vrea să vă asigure că nu are de gând să vă încorseteze în nici un termen contractual; domnul marchiz vă propune doar un angajament relativ: să terminaţi acest castel înainte de a fi isprăvit celălalt.
Da, iertaţi-mi această divagaţie pur administrativă şi să trecem la oile noastre. V-am amintit de existenţa mai multor clădiri ce au dominat în decursul vremurilor împrejurimile de pe colina unde ne aflăm. Enumerarea construcţiilor a fost, însă, incompletă, întrucât azi putem afirma cu certitudine că înainte încă de castelul din veacul al treisprezecelea, aici au mai fost ridicate cel puţin încă două clădiri care, totuşi, după convingerea mea, au fost într-adevăr primele. Este vorba despre o construcţie din veacul al unsprezecelea şi despre una şi mai veche…, de prin timpul primului secol al mileniului nostru ori, mai bine zis, ultimul veac din mileniul trecut. Ştiu, pare riscant să afirmi ceva ce a avut loc în vremuri atât de îndepărtate. Dispunem însă de o dovadă obţinută prin analizele pe bază de carbon efectuate la cererea domnului marchiz asupra porţii vechi a cimitirului: în mădularele stâlpilor de piatră ai porţii au fost găsite cărămizi conţinând urme, din fericire analizabile prin această metodă. Sunt două categorii de cărămizi şi nu există nici un dubiu că ele au fost expuse vederii în veacurile amintite. Nu încerc să vă conving de existenţa a două castele, dar măcar de existenţa a două construcţii se poate vorbi fără teama de a se greşi. Am început să vă atrag atenţia, de la început, asupra porţii arhaice a cimitirului şi v-aş ruga acum, în calitate de autoritate eminentă în materie, să stabiliţi stilul ei. Ştiu, să oferi o afirmaţie despre o epocă, având la dispoziţie doar o poartă – dar şi aceea restaurată – nu este un lucru simplu, iar dacă epoca în cauză mai provine şi din veacul al treisprezecelea, lucrurile se complică şi mai mult. Avem puţine monumente originale pentru comparare din acea perioadă şi, de obicei, când se efectuează o asemenea operaţie, confruntarea se face cu construcţii din veacuri mai apropiate, acolo unde ne stau mai multe detalii la îndemână. Între un monument din veacul al treisprezecelea şi unul din veacul al cincisprezecelea, spre exemplu, se poate face delimitarea ca de la ceva vechi la ceva mai puţin vechi; dar între o construcţie din veacul al treisprezecelea şi una din veacul al unsprezecelea, respectiv al zecelea? Nu-i aşa că vă cer aproape imposibilul? Şi aceasta încă nu e totul! În afară de alegerea dintre vechi şi vechi, va trebui să alegeţi între puţin cunoscut şi necunoscut, va trebui să spuneţi nici mai mult, nici mai puţin decât dacă există o asemănare între un lucru cunoscut aproximativ şi unul pe care nu-l cunoaştem deloc.
Şi, totuşi, domnule arhitect, nu mi-aş permite să vă răpesc atât de preţiosul dumneavoastră timp cu enigme. Pentru că, dacă biata mea minte a reuşit să ajungă la câteva concluzii, este neîndoios că dumneavoastră veţi putea să descifraţi incomparabil mai precis toată istoria acestor construcţii. Dintr-o lipsă de modestie condamnabilă – nu protestaţi! -, îmi voi permite totuşi să vă atrag atenţia că toate cele patru edificii – sau ce-or fi fost –, cele patru edificii care ne interesează au fost înălţate în perioade ce tind să formeze un şir liniar, în care intervalul creşte cu un secol de la o construcţie la alta: secolele zece, unsprezece, treisprezece, şaisprezece sunt despărţite între ele de una, două şi, respectiv, trei sute de ani.
– Iar acum ne aflăm în secolul al douăzecilea.
– Exact, domnule arhitect. Exact! Chiar dacă la sfârşitul secolului al douăzecilea. Mă rog… Eram, de la început, convins că o să sesizaţi următoarea treaptă a şirului şi odată cu aceasta şi dorinţa domnului marchiz. Domniei sale i-a fost teamă că o să fiţi nedumerit de încăpăţânarea de a reînvia un edificiu căruia i-a trecut de atâta veacuri vremea, că o să doriţi să ştiţi de ce apare o asemenea dorinţă stranie la intervale determinabile de timp la seniorii acestui domeniu. Şi aveţi dreptate, domnule arhitect, să întrebaţi, pentru că dumneavoastră în calitate de profesionist – dar ce spune eu? – în calitate de creator, sunteţi dator să cunoaşteţi toate aspectele materiei din care veţi binevoi a zămisli, chiar dacă o veţi face după modelul altei voinţe. Ceea ce câtuşi de puţin nu trebuie să vă stingherească fiindcă, domnule arhitect, ce nu se străduieşte să se apropie de forma primordială, născută în prima zi a creaţiei? Tot ceea ce ne înconjoară nu doreşte decât asemănarea cu acest unic model sferic, forma unui glob, a unei planete, a unor molecule populând această planetă, părticică a altei planete care, la proporţii şi mai mari, păstrează aceeaşi calitate de… de component. Totul se aseamănă, conţinând şi fiind conţinut, încât rămân simple erezii neputincioase încercările – inutile, desigur – de a evita aceste unice tipare. Fiecare ne avem modelul purtat în noi şi în nou, în vreme ce noi înşine nu suntem decât modelele unui trup mai mare pe care-l populăm. Şi care nu este ultimul nici el! Vă rog să-mi iertaţi cuvintele puţin didactice, domnule arhitect, n-am pus nici o clipă la îndoială că aceste realităţi vă sunt cel puţin la fel de bine cunoscute ca şi mie, nu mi-am permis să vi le amintesc decât din dorinţa de a vă face să pricepeţi mai uşor ce-l determină, aş îndrăzni să afirm, ce-l obligă pe domnul marchiz să dorească reconstruirea castelului său, cel originar. Iar aceasta, domnule arhitect, acest castel este şi cel visat de Adam Întâiul, de Adam al patrulea (poate cel mai strălucit personaj din serie), de Zub Plantagenetul şi de Golo Cucernicul, precum şi de ceilalţi iluştrii străbuni ai domnului marchiz.
(Iar printre crenelurile turnului puteau să vadă în apusul blând stolurile zburând jos, puţin deasupra copacilor.)
– Acum nu vreau să vă reţin mai mult, domnule arhitect: iată contractul are doar două clauze, cele despre care v-am vorbit:
1) Să reconstituiţi castelul, unicul castel
şi
2) Să faceţi acest lucru înainte de a apuca baronul să şi-l reconstruiască pe al său.
Domnul marchiz, Va fi foarte mulţumit.
(Se însera pe creasta donjonului, iar jos, în ganguri, încăperi – săli de recepţie, dormitoare, cancelarii, biblioteci, cabinete şi saloane – jos, peste tot trebuia să fi pătruns de mult întunericul.)
– Să semnez contractul? De ce n-aş face-o? Însă cele două clauze… Castelul domnului marchiz, castelul acesta, nu-şi poate găsi asemănarea decât cu castelul din secolul al zecelea, dar acesta, la rândul lui, nu se poate reconstitui, asta o ştiţi la fel de bine ca şi mine, domule secretar. O ştiţi prea bine şi, bănuind de la început că am să fiu şi eu conştient că lucrul acesta este irealizabil, aţi renunţat şi dumneavoastră la proiect, şi atunci aţi introdus şi cealaltă clauză, cea care de fapt consfinţeşte că procedura este irealizabilă, mie rămânându-mi să termin castelul pe care nu l-aş putea termina înainte de a sfârşi alt edificiu pe care nu l-aş putea termina nici pe el. Fiindcă aţi ştiut, domnule secretar şi o ştie şi domnul marchiz, castelul domnului baron tot eu am fost chemat să-l reconstruiesc, şi toate astea nu deoarece aş fi un arhitect grozav, aşa cum aţi afirmat dumneavoastră, ci pentru că sunt singurul arhitect din zonă. Or, de ce aţi avea nevoie de un as în meserie – în ipoteza că s-ar afla aşa ceva la îndemână – spre a prelua o lucrare pe care n-ar putea-o duce niciodată la capăt? Pentru aşa ceva sunt bun eu. Aşa că voi semna acest contract prin care mă angajez să nu termin castelul baronului înainte de a-l termina pe acesta – şi vă asigur că nu voi izbuti să-i termin niciodată baronului castelul -, iar, pe de altă parte, mă angajez să nu sfârşesc nici castelul marchizului până nu-l voi sfârşi nici pe celălalt şi vă garantez că mă voi ţine de cuvânt şi în această privinţă.
– Deşi trebuie să recunosc faptul că ştiam că aţi semnat un contract cu baronul, nu ne aşteptam la cuvinte atât de aspre. De ce credeţi, domnule arhitect, că nu veţi reuşi să reconstruiţi edificiul pe care ni-l dorim atât de mult? Haideţi, domnule arhitect, de ce vă subestimaţi geniul?
– Aţi moştenit plăcerea cuvintelor mari, domnule secretar. Să nu mai pomenim de geniu! Mi-aţi vorbit despre progresia secolelor care se repetă. Nu uitaţi că şi piatra care cade în apă face cercuri tot mai largi, pe măsură ce se afundă tot mai adânc. Cercurile mai mari şi, deci, tot mai îndepărtate sunt tot mai greu de observat şi chiar dacă aş fi dispus să admit că apa face cercuri uriaşe întinzându-se nevăzute până în maluri, ce voi câştiga? Nu le mai poate vedea nimeni. Cercurile domnului marchiz se apropie de ţărm şi sunt tot mai dificil de distins şi, chiar dacă aş fi cu adevărat genial, domnule secretar, tot n-aş reuşi ca, trăgând de un cerc atât de depărtat, să scot piatra din căderea în care se afundă. Ştiu, am spus că voi semna contractul şi-l voi semna, fiţi pe pace! Şi o voi face nu din trufia nemăsurată de a construi ceea ce nu se poate construi. Nu, departe de mine gândul, nu sunt chiar atât de nerod! Voi semna contractul tocmai din modestie şi umilinţă, fiindcă ştiu că sunt un arhitect oarecare, chiar dacă singurul din ţinut, singurul aflat la îndemână. Angajându-mă să fac ceea ce nu voi putea face, însemnă că mă angajez să nu fac nici ceea ce aş putea face, întrucât acest contract nu va expira nicicând. Şi, nerealizând aici nimic, nu voi mai avea timp să realizez ceva nici în alte părţi.
(Din spatele crenelurilor nu se mai distingea poarte străveche a cimitirului şi întunericul, coborât pe nesimţite, acoperi valea celor două castele. O umbră difuză a unei siluete umane pare să intre în necropolă. „Nu e nimeni, îl linişteşte secretarul pe arhitect, e doar urma unui domn care nu se poate desprinde din aceste meleaguri. Un domn Dan Adam, despre care se spune…” „El este… El este Bărbatul Aşteptat?!” „Da de unde!”)
