În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Turnul I etajul cinci:
OMUL DE FIER
Populaţia de şes, mai mult decât rudele ei de la munte, se simţea mai nenorocită ca oricând. Urgiile nesfârşitelor cete de ucigaşi şi năvălitori se înteţiseră în aşa o măsură încât multă lume era de acum prea obosită fiziceşte, însă, mai ales, sufleteşte, spre a încerca să se mai ascundă. Oamenii rămâneau pe loc printre dărâmăturile ce mai dăinuiau în urma precedentelor incursiuni şi nu mai opuneau nici o rezistenţă, atunci când soarta cerea să fie din nou atacaţi.
Iar pământurile acelea, pământurile acelea nici măcar nu erau dintre cele mai mănoase. Trebuia să le munceşti cu istovire până să obţii, de pe urma lor, atât cât să nu mori de foame. Aşa că, atunci când apucau să gândească, după ce năvălitorii le dădeau iarăşi răgaz, ajungeau la concluzia că, dacă vor să rămână acolo, trebuiau să înveţe să-şi apere agoniseala şi viaţa. Însă, pentru aceasta, ar fi trebuit să-şi împrăştie forţele – şi aşa împuţinate de pe urma îndelungatelor nenorociri – şi n-ar mai fi fost puteri destule să întreţină cu folos ogoarele. Situaţia părea fără ieşire: dacă ar fi rămas cu toţii, de la mic la mare, să se ocupe de agricultură şi să-şi crească vitele ce le-au mai rămas, ar fi avut destul cât să trăiască modest dar cinstit, însă n-ar fi fost cine să-i apere de năvălirile ce cu siguranţă că n-ar fi contenit. Dar, de ar fi instruit o parte dintre cei mai puternici bărbaţi din câţi au mai supravieţuit, de i-ar fi învăţat meşteşugul armelor, luptătorii n-ar mai fi avut ce să apere, recolta neajungându-le, în cazul acela, nici vorbă, la toţi. Unde mai pui că, dacă ar fi reuşit să adune grâne, atacurile ar fi urmat fără ostoire, călăreţii ar fi venit ca muştele flămânde la miere, s-ar fi adunat de pretutindeni, iar ei n-ar mai fi avut cu cine înlocui pierderile între războinici.
– Nu-i nimic de făcut, spuneau oamenii, însă suceau din nou şi din nou lucrurile pe toate feţele, neputându-se împăca mereu cu pieirea la care păreau condamnaţi. Doar dacă…
Gândul acesta se înfiripă, iniţial, ca un fir fantastic, apoi au început să creadă tot mai mulţi în el şi, până la urmă, s-au apucat împreună să-i caute înfăptuirea.
Şi cine să vrea?
Pentru că la ce se gândiră ei? “Dacă… dacă ar reuşi să realizeze o armură, asemenea celor în care erau înveşmântaţi unii dintre cavalerii apuseni ce mai treceau, din când în când, prin părţile lor, străbătând lumea spre Mormântul Sfânt ori doar pentru că n-aveau astâmpăr să stea pe loc, dacă ar izbuti să facă o armură mai grea, mai ferită, care să nu conţină nici un locşor prin care să poată pătrunde o sabie, care să nu poată fi atinsă cu foc capabil s-o străpungă, o armură în care cel înveşmântat să n-aibă de ce se teme de afară… Dacă…”
Şi o făcură – armura. Doar că nu se înghesuia nimeni s-o îmbrace. Fiindcă, odată intrat în ea, nu mai puteai ieşi de acolo, piesele componente urmau să fie lipite laolaltă pentru totdeauna cu fier topit, iar cel dinăuntru, invulnerabil, puternic şi măreţ, ar fi rămas prizonierul calităţilor sale pentru întreaga-i viaţă.
Armura fusese foarte dibaci croită: viziera nu se putea ridica decât atunci când cel dinăuntru mişca o anumită pârghie, alte părţi strict necesare de a fi dislocate în anumite împrejurări nu se deschideau decât după ce erau deblocate în prealabil din interior. Nu, cel ce o îmbrăca, n-avea de ce se teme!
Şi, până la urmă, se găsi şi cine s-o folosească: un tânăr dezamăgit în dragoste, bine clădit, dar urâţel la chip, sărac la fel ca toţi ceilalţi, însă mai ambiţios ca ei şi suferind, deci, mai mult ca alţii, din pricina sărăciei sale.
Îşi îmbrăcă formidabila armură şi adăstă singur, pe câmp, venirea călăreţilor. Aceia veniră. Îl văzură de departe, cocoţat pe un cal îmbrăcat şi el numai în fier, nemişcat pe o culme de deal, de parcă nici n-ar fi fost cal şi călăreţ, ci un zeu păgân în veşnică aşteptare. Îl înconjurară şi trecură cu caii la pas de câteva ori pe lângă el. De departe, din pădure, o mulţime deznădăjduită urmărea spectacolul ce li se dezvăluia.
Apoi, călăreţii începură să-l lovească, izbind în el cu paloşele lor drepte şi cu săbiile lor îndoite şi ascuţite ca briciul. Paloşele se frânseră, săbiile se îndoiră şi mai tare, se rupseră, iar Omul de Fier abia de începu să se mişte. Greoi, lovi şi el cu spada sa de câteva ori şi, de fiecare dată, câte un călăreţ se prăvălea în ţărână.
Străinii îşi întoarseră caii şi porniră în jos, spre ceea ce erau obişnuiţi să numească sat, colibele şi gropile acelea mizerabile din care sperau să mai scoată măcar atâta hrană cât să mai aibă cu ce să ajungă într-un loc mai de Doamne ajută. Dar Omul de Fier venea, încet, în urma lor şi, pe care-i mai ajungea, îi rostogolea de pe cal cu lovitura grea a braţului său.
Călăreţii străini dispărură. Aproape în acelaşi timp, din gropi, din fântâni, din scorburi de copaci, sătenii începură să danseze în jurul eroului lor. Îi aduseră cele mai bune mâncăruri pe care le mai aveau, iar el îşi ridică foarte puţin viziera în dreptul gurii şi mâncă.
Petrecerea dură până dimineaţa şi încă şi a doua zi. Pe Omul de Fier îl coborâră cu un dispozitiv special de pe calul său şi, schimbându-şi poziţia picioarelor, apucă să se mai odihnească şi el. Două fete, care până atunci nici măcar nu-l băgaseră în seamă, frumoasele comunităţii, îi frecară toată noaptea armura cu nisip, împotriva ruginii, după cum au pretins ele, dar bărbatul nu le simţi mângâierile – care nu-l puteau atinge.
– Se întorc, se întorc! Strigă, într-o noapte, un băiat venit într-un suflet dintr-un sat vecin. Domnule ofiţer! Acesta era modul în care au început să i se adreseze oamenii. Trăgându-şi firea, băiatul povesti, cu mirare şi într-un suflet, că străinii abia dacă au mai jefuit satele din jur, prea părând grăbiţi să se răfuiască pentru înfrângerea suferită data trecută.
Şi veniră, într-adevăr, din nou. Omul de Fier îi aşteptă singur în mijlocul satului. Străinii dădură foc colibelor ce apucaseră să se înalţe iarăşi şi-l împresurară pe acel unic apărător. Şi, rotindu-şi, încet, spada, acesta începu să semene morţi în juru-i. Numai că acum şi ceilalţi sosiră altfel pregătiţi: începură să-l lovească de departe cu drugi lungi de lemn, pe care-i mânuiau patru-cinci dintre ei deodată. Omul de Fier se urni, atunci, din loc şi se îndreptă greoi spre una dintre colibele care ardeau cu flacără mare. Intră direct în foc şi îşi aşteptă acolo duşmanii. Armura i se înroşi toată şi nu ieşi dintre vâlvătăi decât când el însuşi apucă să împrăştie dogoare în jur. Apoi se avântă din nou în luptă.
Seara, când reveni în sat, lumea nu se putu încă apropia de Omul de Fier din pricina dogorii pe care o emana în jur. În schimb, mulţimea de vrăjmaşi zăcea împrăştiată prin tot satul.
