În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Cam peste o sută de ani, un Franz Schüller, fost subofiţer de husari, scăpat dintr-un ospiciu, a reuşit să stârnească oarece nelinişti în jurul Berlinului, nu departe de Kőpenick, oraşul unde Wilhelm Voigt şi-a organizat celebra mascaradă. Franz Schüller a murit de asemenea ucis de complicii săi, la fel ca Victor Adam Timar şi, ceea ce este şi mai izbitor, şi el şi-a găsit moartea în clipa când a început să se îndoiască de autoritatea unui împărat mort cu douăzeci de ani în urmă.
Dar, cum spuneam, cine ştie câţi asemenea Victor Adam Timar şi Franz Schüller s-au pierdut în „negura istoriei”?
E linişte şi mergeţi mai departe. Acum vă pare rău că aţi descurajat ghidul: vorbăria lui ar mai potenţa oboseala urcuşului. Şi nu sunteţi încă decât la etajul şapte al Primului turn!
După furtuna de la etajul anterior, ghidul nu mai scoate nici o vorbă. Cineva îl întreabă cum se explică peisajele atât de diferite vizibile din ferestrele turnului, însă tocmai atunci, de undeva din casa scărilor, se aude un ţipăt. Ghidul fuge să vadă ce s-a întâmplat, el fiind răspunzător pentru vizitatorii care i-au fost încredinţaţi. O doamnă s-a hotărât mai târziu să se ridice din atât de comodul fotoliu de la etajul anterior şi să-i urmeze pe ceilalţi în continuarea itinerarului. Numai că i-a alunecat un picior şi a căzut prăvălindu-se mai multe trepte. Ghidul a devine palid.
– Nu e vina dumneavoastră, încearcă să-l liniştească mai mulţi oaspeţi.
– Suntem abia la Primul turn, se căinează ghidul.
– Veţi fi sancţionat? Din vocea domnului cu aparatul de fotografiat răzbeşte o umbră de satisfacţie.
– Nu, îngână ghidul. Când vi s-a făcut instructajul de la poartă, vi s-a spus, printre altele, că nu aveţi voie să vă deplasaţi fără însoţitor. Sărmana doamnă nu a respectat acea regulă elementară.
– Însă dumneavoastră sunteţi cel care răspunde de noi, insistă domnul cu aparatul de fotografiat.
– Dacă aţi avut amabilitatea să citiţi Regulamentul reprodus în fiecare ediţie a Ghidului de vizitare, aţi putut constata că noi, însoţitorii, avem o marjă de 6% admisibilă pentru asemenea incidente.
– Atunci, e bine, concluzionează un domn mai în vârstă. Lui şi soţiei sale ghidul le este foarte simpatic şi îi iau prompt apărarea. Cu orice prilej! Ghidul seamănă cu nepotul lor drag. Şi vocea îi seamănă.
– Păi, nu e bine, zice ghidul. Suntem abia la penultimul cat al Primului turn. 6% reprezintă o marjă mică. În curând, în mod firesc, toată lumea va fi mult mai obosită şi atunci… Cine vrea, poate să rămână aici, ceilalţi vom urca şi la ultimul etaj.
– Dar cu doamna care a căzut pe scări ce se întâmplă, insistă domnul cu aparatul de fotografiat? O lăsaţi să zacă acolo? Ca pe un câine?!
– Fiţi liniştit, doamna se află de acum la infirmerie. În urma noastră vine de fiecare dată o echipă de intervenţie.
– Da? Eu n-am sesizat-o!
– Nici nu era bine s-o sesizaţi. Nimeni nu vrea să sperie onoraţii vizitatori cu posibilitatea unor episoade neplăcute. Şi, dacă veţi respecta întocmai Regulamentul, nu vi se va putea întâmpla absolut nimic rău.
Ghidul o ia înainte spre etajul opt. (Ultimul etaj al primului turn.)
Martirul
Şi iată ce au găsit rudele lui Dan Adam în caietul său de însemnări[1]:
„Căutând bibliografia de care aveam nevoie pentru o nouă lucrare, am nimerit, printre comorile bibliotecii municipale, peste un manuscris care prin el însuşi mi se pare demn de a fi dat tiparului. Nu voi îndrăzni să intervin cu nimic în acest text deosebit, îngăduindu-mi, totuşi, să-l transcriu folosindu-mă de semnele şi vorbele moderne spre a nu încărca răbdătorul cititor cu plăcerea istoricului, plăcere care însă ar putea distrage de la lectură şi îngreuna înţelegerea cuiva neobişnuit cu asemenea îndeletniciri. Şi, tot aşa, în locul denumirilor vechi, am folosit datele calendarului modern. Iertate fiindu-mi, deci, aceste intervenţii, care poate unora li se vor părea lipsite de pietate şi fără să mă scuz de o asemenea învinuire – dreaptă, poate -, voi înfăţişa cititorului manuscrisul aparţinând unui boier cu ştiinţă de carte din preajma curţii unui domnitor valah din veacul al XVIII-lea, privind o anumită întâmplare. Cu toate acestea, voi încerca să omit acele fragmente ce se referă la alte fapte, precum şi termenii şi obiectele de epocă (şi trebuie să recunosc că, spre uimirea mea, acestea încărcau manuscrisul surprinzător de rar şi de discret), făcând totul doar pentru a uşura cât mai mult oricărui cititor înţelegerea cuvântului străbunului de peste veacuri. Dacă această introducere este atât de încâlcită, faptul se datorează, poate, şi spaimei de a fi intrat totuşi în text, în ciuda promisiunilor iniţiale.
„14 martie
Se zvoneşte că Domnul, nemulţumit fiind de modul cârtitor în care se poartă mai mulţi dintre dregătorii săi, se gândeşte să treacă la hotărâri. Oamenii vorbesc multe.
Doamna, sculându-se ieri din aşternut, a găsit alături de pat un brotac. Învăţaţii se străduiesc să afle înţelesul acestei întâmplări.
Se mai spune că pe moşia boierilor Răduleşti ar fi ieşit râurile din albii şi ar fi inundat câmpiile.
Mâine trebuie să sosească nepotul meu Iulian pentru a-l ajuta să înveţe treburile de curte.
De două săptămâni n-a mai contenit ploaia.
[1] Autiştii cărţilor sunt atât de abulici, încât nu schiţează nici un gest chiar dacă i-ai căuta prin buzunare. Concentraţi tot timpul asupra formularelor lor absurde, în rest nu-i mai interesează nimic.
