În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
12 aprilie
Câmpul e încă plin de zăpadă şi mai cade câteodată. Cine ştie când s-o putea ieşi la muncă… şi, mai ales, ce-o să mâncăm? Au murit prea multe vite în iarna asta şi o să fie greu şi cu birul.
Nu s-au mai apucat să termine lăcaşul Sfântului Anton. Se vorbeşte că Domnul zice că dacă s-ar fi ţinut şi Sfântul Anton de înţelegere era altceva, dar i-a dat fată. Eu cred că numai oamenii netrebnici au scornit asemenea vorbe păcătoase.
Adevăr este că Domnul o să aibă mari sforţări cu birul.
Cu zăpada asta mă tem şi de revărsatul apelor.
Peste tot mişună tâlhari. Au devenit mai obraznici ca lupii. Cum îi spânzură pe doi, că şi apar alţi şapte.
6 mai
Jumătate din ţară e sub apă. Toată noaptea au bătut clopotele. În toate bisericile se fac slujbe fără întrerupere. Am oaspeţi mulţi în casă. Boierii şi-au trimis familiile în capitală ca să le mai ferească.
Au pogorât zvonuri groaznice printre oameni. Se zice că boierii sunt nemulţumiţi de felul cum vrea Domnul să strângă birul pentru a izbuti să-şi ţină domnia. Se zice că ar vrea să ia şi de la boieri.
Nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi, n-a mai dat de la vorbele acelea pe acasă.
Greu an om mai avea!
14 aprilie
Au venit boierii Răduleşti pe la mine. (Le ţin femeile şi coconii la noi, de când cu apa mare.) Au fost la Palat şi acolo se zvoneşte că Domnul ar fi fugit împreună cu Doamna şi cu copiii. Numai de nu ne-ar aduce acum şi turcul pe cap! Acolo [la Palat] e linişte şi n-au putut afla mai multe. Nu ştiu ce-o mai fi cu Iulian, nepotul meu.
Se crede greşit că înveţi cu cât treci prin mai multe şi că ţi-e mai uşor. Nu-i adevărat: omul cu răul nu se poate învăţa. Ci ştie doar toate relele la care se poate încă aştepta şi îi e şi mai greu.
16 aprilie
Numai atât: se mai întâmplă lucruri mari la Palat şi poate nu dintre cele mai bune. Mi-au spus-o câţiva boieri de nădejde. Despre nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi, nu mai ştiu nimic. În zile de astea, uşor poţi să te trezeşti scurtat cu un cap. I-am trimis vorbă să vină să-l mai sfătuiesc, dar de nu l-or găsi să mi-l aducă până mâine, m-oi duce şi eu la Palat să văd de el.
Şi încă atât: nu ştiu dacă o să mai avem recoltă anul acesta şi mi s-au prăpădit sub apă două case în vale. Şi alte pagube n-am mai avut. (Mulţumesc lui Dumnezeu!)
17 aprilie
Nici nu ştiu cum să încep şi dacă să mă încumet să aştern pe hârtie toate câte le-am auzit azi de la nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi. Am avut dreptate să mă înfricoşez de uitătura lui de atunci când am avut noi doi vorbele acelea şi poate că făceam mai bine dacă aş fi chemat-o şi pe maică-sa să-i mai vorbească, aşa cum am vrut s-o fac de la început. Unchiul dinspre tată al lui Iulian a fost scurtat de cap de către Domnul Pătru pentru uneltire şi aşa se vede că rar cade mărul departe de trunchi. Dar postelnicul Barbu [unchiul lui Iulian] a urzit împotriva lui Pătru Vodă pentru a-l pierde, pe când Iulian le-a făcut pe toate câte le-a făcut numai pentru a-i arăta Domnului său cât îi este el de credincios!
Atunci, la începutul iernii, când a bătut, noaptea pe crivăţ, Iulian la porţile mele să mă întrebe cum trebuie să facă pentru a-i intra Domnului mai mult sub piele, am văzut că nu i-au plăcut căile domoale dar sigure pe care i le-am arătat. Jignit că Domnul nu l-a răsplătit imediat cine ştie cum pentru treaba cu birul şi cu Oprea Căpitanul, [Iulian] dorea să ajungă cât mai repede din urmă timpul pe care i se părea că l-a pierdut astfel în drumul său spre mărire. Mi-a spus, de aceea, că vrea să-i arate Domnului cine îi este [Domnului] slugă credincioasă şi că dacă nu s-o ivi un prilej, o să şi-l facă singur.
Şi cum îmi aducea aminte de toate astea, mereu mai tare trecea spaima în mine, căci mi-am dat seama că Iulian a început să alunece ca de pe munte şi că nimeni şi nimic nu-l va mai putea opri, fiindcă, pe măsură ce cade, piatra se prăvăleşte tot mai repede. (Şi eu, prost bătrân, nu m-am priceput să-i pun stavilă la timp.) Mi-a povestit cum l-a ajutat iarna asta grea şi apele mari să aţâţe vrajba împotriva Domnului pentru că acum, e drept, nu e suflet care, cu voia ori fără voia Domnului, să nu fi avut de pătimit din greu. (Şi mie mi-au murit, cu toate grijile, peste jumătate din vite şi din pământ cine ştie dacă o mai ieşi anul acesta ceva. Casele însă – mulţumesc lui Dumnezeu Bunul! – mi-au rămas toate în picioare, în afară de două.) Şi fără să se bage în tărăşenie, ci scăpând doar un cuvânt într-o parte şi altul în altă parte, a reuşit să arunce scânteia care a aprins focul, cum se zice. Domnul s-a văzut părăsit de toţi şi a fugit la moşii. La Palat e linişte ca înainte de furtună şi nimeni nu poate şti din care parte o să cadă trăsnetul şi nici un colţişor nu pare prea sigur să te apere de ceea ce poate să vină.
Prost bătrân, însă cinstit ce-am fost de o viaţă întreagă, am cutezat să mai am o ultimă licărire de nădejde şi i-am spus lui Iulian că nu pot să cred că atâţia boieri bătrâni şi trecuţi [prin multe] şi, mai ales, Domnul să se fi luat fiecare după smintitele lui jumătăţi de vorbă. Şi, în vreme ce eu eram mai rău ca un nepriceput, îl făceam pe el zănatic că-şi închipuie că un biet căpitan de arnăuţi poate să smintească o lume întreagă.
Iulian s-a jignit că nu-l cred şi a spus că nu o să mai calce niciodată pe la mine şi cu atât mai puţin să-mi mai ceară vreodată un sfat. Dar e şi prea trufaş să plece fără să fie crezut şi mi-a povestit ceva despre o răzmeriţă a boierilor Stănceşti şi de câtă nevoie este în răzmeriţa aceea de un căpitan de arnăuţi cu arnăuţii săi. Dar vorbea ţâfnos şi eu eram tot mai neîncrezător şi nu l-am lăsat să sfârşească şi abia după ce a plecat am început să-l cred şi mi-a părut rău că a plecat (pentru că e fiul surorii mele), dar m-am şi bucurat că s-a dus. Dar se vede că mai degrabă ne conving gândurile decât ochii şi urechile pentru că acum îl cred tot mai mult.
S-au mai întâmplat multe şi în primul rând că fiica mea Sofia a născut un băiat (Dumnezeu să le dea la amândoi sănătate!), şi se mai povesteşte şi despre leşi, care se zice că iar vor să se apropie, şi se vorbesc minuni şi de prin Sfintele Biserici şi Mănăstiri (toată ziua şi toată noaptea bat clopotele, de când cu toate nenorocirile din ultima vreme, încât parcă nici nu le mai auzi dangătul şi când or sta o să ni se pară că am murit), mai sunt vorbe şi despre o babă care poate apăra de apă mare, şi mai mi-e teamă şi de boli, după toate câte au fost. Dar nu mai apuc să le scriu câte sunt pentru că nu mi-e capul decât la nepotul meu Iulian şi mi-e teamă de nenorocirea ce-l aşteaptă şi nevastă-mea îmi tot aduce aminte de copita de cal rău, de care a spus ţiganca. Doar rugăciunile şi pruncul fiicei mele Sofia mă mai alină.
