În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Waldemar uită şi individul şi cearta aceea cu Clara, alte certuri succedându-se între timp, când, într-o zi, citind ziarul, realiză că un lucru… ceva parcă nu era în regulă. Trăi până seara cu sentimentul acela atât de sâcâitor ce ne cuprinde ori de câte ori ni se pare că am uitat ceva important şi nu ne putem aduce aminte ce anume. Noaptea se trezi brusc, conştient de ce a căutat atâtea ore în zadar. Ieşi în sufragerie, reluă ziarul şi descoperi un articol pe care în dimineaţa precedentă la parcurs în mod automat şi care, în sfârşit, îşi etala semnificaţia. Strania semnificaţie. Sau ciudata coincidenţă. Sau, mai bine spus, imposibilitatea: trecuseră aproape şase luni de la seara aceea pe jumătate uitată, pentru ca acum să-i fie dat să citească următorul titlu: „Funcţionar comercial german ucis lângă cercul polar”. Iar în cuprinsul articolului era relatată o crimă pasională: un negustor de blănuri polare, un oarecare Knut Olaf Jakobsen l-a ucis pe comerciantul german Karl Müller, care ar fi întreţinut de câteva săptămâni relaţii intime cu soţia nordicului.
Waldemar făcu un duş în plină noapte. Apoi mai şezu o jumătate de oră în fotoliu. Când reveni în pat, îşi aminti că ziua îl aşteaptă cu o mulţime de probleme importante. Adormi.
Dar se trezi mai devreme ca de obicei. Se sculă şi reciti articolul din ziar. Nici măcar nu avea cu cine discuta despre acest Jakobsen. Totuşi, informaţia nu-i dădea pace. În săptămâna următoare cumpără mai multe publicaţii decât altădată. Însă evenimentul era prea neînsemnat pentru a i se acorda mai mult spaţiu tipografic. O crimă banală, undeva în apropierea Polului Nord… Dacă Müller n-ar fi fost cetăţean german, probabil că nu s-ar fi publicat nici atât, gândi Waldemar.
Apoi îi trecu prin gând că totul nu era decât o glumă proastă. Căută îndelung prin sertare până ce dădu de cartea de vizită a lui Müller. Telefonă mai întâi la numărul de acasă indicat pe carton, dar nu primi răspuns. Apoi sună la birou:
– Domnul Müller nu mai lucrează de mult la noi.
– Nu ştiţi unde îl pot găsi?
– Păi, a murit, n-aţi aflat?
– Nu.
– A fost victima unei nefericite întâmplări, undeva în străinătate…
– În nord?
– Păi, dacă ştiţi…
Waldemar depuse receptorul în furcă, gândi câteva clipe, apoi sună la redacţia ziarului unde apăruse articolul. Trecură mai multe zile până ce reuşi să-l întâlnească pe redactorul căutat şi când izbuti acest lucru, află că ştirea fusese pur şi simplu preluată dintr-o publicaţie suedeză.
Waldemar, om ocupat, cu picioarele pe pământ, n-avea timp să se ocupe prea mult de întâmplarea aceea ciudată, dar noaptea se trezea tot mai des, mereu pe la două, se aşeza într-un fotoliu din sufragerie şi revenea în pat abia spre ziuă. El continua să învârtă prin cap subiectul de când se trezea din nou şi până la micul dejun. Clarei i se justifică vag că are probleme la serviciu. De altfel, ea nici nu părea prea interesată de neliniştea sa.
Peste o lună, ceru un scurt concediu şi plecă în nord. La adresa pe care i-o reamintea articolul din ziar, nu găsi decât o casă încuiată. Vecinii îi confirmară că, după tragicele evenimente, nu mai avea cine să locuiască acolo.
Era o zi senină şi zăpada – care lucea în toate culorile – îi dădea impresia că se află în interiorul unui cristal.
Orăşelul părea pustiu şi Waldemar îşi dădea seama că excursia sa în interiorul cristalului este lipsită de orice finalitate. La ziarul local, de la o blondă ce zâmbea tot timpul, nu reuşi să primească decât informaţii lipsite de orice relevanţă. Însă, oricum, a existat un Jakobsen la adresa indicată de el lui Müller şi – mai mult decât atât – respectivul fusese accesat de individul întâlnit atunci, de mult…, cu câteva luni în urmă. Izbuti cu greu să facă rost de o fotografie a asasinului, însă după ce a primit-o, s-a ferit s-o mai arate şi altcuiva: Jakobsen semăna izbitor cu el însuşi, ori cel puţin aşa i se păru lui Waldemar, întrucât cei din jur nu au observat (sau n-au dorit să observe) această asemănare atât de frapantă.
Waldemar reveni din nord cu o fotografie bine ascunsă în căptuşeala portofelului şi cu câteva informaţii. Următoarele luni le petrecu lucrând la serviciu, certându-se cu Clara şi trezindu-se în fiecare noapte pe la două, când se aşeza în fotoliul său din sufragerie, fuma şi privea tavanul. Lumina slabă a unei veioze cu un abajur imens năştea umbre ce-i permiteau imaginaţiei orice excursie. Sentimente contradictorii îl făceau să se teamă să întreprindă un demers pentru a se întâlni cu Jakobsen, fiindu-i frică să nu intre în cine ştie ce încurcături şi, în special, să nu fie confundat cu criminalul, însă, în aceeaşi măsură, îi era imposibil să accepte ideea de a trăi mai departe pur şi simplu. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
În primele nopţi, întârziase în fotoliul său, doar mânat de dorinţa de a întoarce pe toate feţele strania întâmplare. Dar, încetul cu încetul, veghea sa nocturnă se transformă într-o presimţire nedesluşită. Nedesluşită însă tot mai imperioasă. Încă de cu seară, Waldemar Waldemann devenea tot mai neliniştit. Totuşi, adormea de îndată ce punea capul pe pernă. Apoi, la două fix, se trezea în culmea surescitării şi se muta pe fotoliul din sufragerie în speranţa de a se linişti.
Exact la un an de când îl întâlnise pe Karl Müller în faţa magazinului cu obiecte muzicale, Waldemar se trezi cu conştiinţa clară că se afla în faţa unui lucru hotărâtor. Ceva de care nu avea cum să fugă. Afară ploua la fel ca şi în seara în care-l născocise pe acel oarecare Knut Olaf Jakobsen.
Orice truc folosit altădată cu atâta succes se dovedi în noaptea aceea ineficace. Waldemar nu izbutea să se liniştească nicicum. Un tremur tot mai puternic îl obliga să-şi cramponeze degetele de braţele fotoliului, iar o stranie împăienjenire a ochilor îl făcea să nu-şi mai poată distinge nici măcar picioarele, propriile sale picioare. Umbrele de pe tavan erau mai active ca oricând, însă – în mod cu totul inexplicabil – îl lăsau în camera cu obiectele atât de cunoscute, pe care le vedea la locul lor, e adevărat că plutind uşor.
„Dispar! Se cutremură Waldemar, mă volatilizez şi nimeni n-o să-şi facă cine ştie ce problemă din asta. Clara se va recăsători şi îi va face zile fripte altcuiva, colegii îşi vor aduce aminte de mine doar când mă vor mai recunoaşte pe o veche fotografie colectivă. Totul va trece, nimeni nu va vedea nimic deosebit în dispariţia mea, dar… DAR DISPAR!”
Acum, dacă şi-ar trezi soţia şi ar chema-o să fie martoră la fenomenul straniu al cărei victimă era, femeia mai mult ca sigur n-ar fi făcut decât o nouă criză de nervi şi pe urmă nu şi-ar aminti… pe urmă… pe urmă…
Ştia că nici dacă ar vrea n-ar putea s-o cheme. Din nici un punct de vedere.
O ceaţă albăstruie îl înconjură. Simţi că parcă ploua. Treptat, ploaia pătrunse în el. Prin el. Totul nu era decât ploaie. Nor. Ceaţă. Negură. Nimic.
