În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
2.
Lăptarul s-a oprit, se dă jos de pe bicicletă şi trage la marginea drumului. Soarele se apropie de amiază şi poştaşul cu pasul său sprinten ar fi trebuit să se vadă pe şoseaua dreaptă.
După un timp, lăptarul se scoală din iarbă şi, împingând bicicleta, face câţiva paşi şovăitori înapoi pe calea pe care a venit. Dar, treptat, păşeşte tot mai repede şi, în sfârşit, încalecă iar. Podul este pustiu şi lăptarul se dă jos din şa şi se sprijină de balustrada pe care au stat până nu de mult.
„Păi, îşi spune, poştaşul a venit în urma mea. (ţine bine minte fiindcă a întors capul şi l-a văzut venind, şi nici n-avea cui duce scrisori în direcţia cealaltă a şoselei), a venit în urma mea şi acum unde-i? A dispărut.”
Lăptarul trece podul şi, după câţiva paşi, ascunde bicicleta în tufişuri. De obicei, când vine la coniac, pedalează fluierând. Acum merge cu băgare de seamă, mai mult pe marginea drumului, uitându-se în toate părţile şi ferindu-se, de parcă ar face un lucru ruşinos.
Ajuns în apropierea conacului, părăseşte cărarea şi o ia prin iarbă, printre bălării şi tufişuri. Nu peste mult timp, îl descoperă pe poştaşul culcat pe burtă, în spatele unui copac. După ce se întinde lângă el, şi poştaşul poate să vadă conacul de sus – ei se află pe o movilă – şi poate să se uite la fântână, şi la băncuţa de lângă ea, şi la gardul viu neglijat de mult, semănând acum cu zidul casei unei vrăjitoare. De sus, optica este diferită şi poate de aceea i se pare – pentru prima oară – casa ireală, cu zidurile care poate doar dau impresia că îngrădesc încăperi.
Dar, deocamdată, nu văd nimic. Stau lungiţi în iarbă, ascunşi după tulpina scorburoasă a unui copac şi tresar la căderea fiecărei frunze şi la glasul fiecărei păsări. Atmosfera de vrajă, înconjurând conacul pustiu, împreună cu decorul stufos şi neîngrijit, au darul de a întregi senzaţia de mister, de care cei doi se lasă tot mai copleşiţi.
În filme, asemenea scene se petrec pe întuneric şi în plină furtună, ei se află în miez de zi şi sub un soare tot mai fierbinte. În fond, nu văd decât o casă mare şi cam peticită. De sus, se desluşesc şi o parte din acoperişuri, înlocuind astfel senzaţia de carton de decor, fără a împlini, însă, şi spaţiul cuprins.
Soarele, ascuns după frunze, devine mai dogoritor şi chiar şi la umbra copacului începe să se simtă zăpuşeala. Iar în zumzetul ţânţarilor, percep un sunet nou, dar, fiindcă au stat nemişcaţi până acum, nu se întorc şi rămân cu privirile ţintă la conac, până ce o prezenţă se face simţită – „simţită”, acesta este cuvântul – în spatele lor.
Se întorc brusc, amândoi deodată, şi-l văd privindu-i, în halatul verde, cam soios şi începând să dobândească nuanţe cenuşii. Şi-l văd de jos deoarece EL stă în picioare.
Pe chipul său nu se poate citi decât o imensă uimire şi multă teamă şi, atunci când se întorc şi-l văd, tresare, ca şi ei, şi face un pas înapoi. Are ochii blânzi, dar neliniştiţi, faţa buhăită şi numai riduri. De jos, pare înalt, însă când se vor ridica în picioare, îşi vor da seama că-i mult mai scund decât ei. Iar halatul larg îi ascunde trupul.
Poştaşul se scoală primul din iarbă şi bâiguie câteva cuvinte, în timp ce lăptarul rămâne nemişcat, cu ochii pironiţi la arătarea din faţa sa, ascultând în mod mecanic frunzele ce se desprind, stârnite de o boare ce se transformă în vânt, amestecându-şi căderea cu vorbe fără înţeles.
Apoi se scoală şi lăptarul şi privirea pornită din ochii săi biciuieşte faţa zbârcită şi, tăind-o, se agaţă de gură, unde rămâne prinsă şi nemişcată. Fixându-se de această coardă, lăptarul se apucă vârtos şi se trage spre ochii ce se dilată şi spre faţa ce se mişcă toată, scoţând un strigăt gutural:
„Nu! Nuuu!”
Lăptarul se opreşte locului, îi mai despart doar câţiva paşi, coarda privirilor se întinde, se mai balansează de câteva ori şi cedează.
Omul din faţa sa îşi duce o mână la gură şi şi-o presează de buze, încercând să înghesuie parcă înapoi sunetele ţâşnite ca printr-o fisură.
– Noi am stat aici, la umbră… ni s-a făcut cald… am vrut doar să ne răcorim, spune, însă e perfect conştient că nu face decât să repete cuvintele rostite puţin înainte de poştaş şi se opreşte din vorbă doar când îl simte pe acesta că îl strânge de braţ şi când simte că poştaşul l-a ţinut tot timpul de încheietură.
Persoana se trage înapoi, se întoarce şi vrea să dispară cât mai repede, însă se răzgândeşte şi încearcă o figură încruntată pentru a-i speria pe cei doi. Iar cei doi se sperie. Omul în halat verde îşi agită mâinile spre ei, se opreşte şi respiră tot mai greu, gâfâie şi cei doi îşi dau seama că e foarte bătrân. El se opreşte şi îşi lasă braţele neputincioase să cadă.
– Plecaţi! şopteşte printre gâfâieli. Plecaţi! Vocea îi sună hârâit, iar buzele i se mişcă greoi, de parcă abia acum ar învăţa să vorbească.
Fără să scoată un cuvânt, lăptarul se întoarce să plece şi-l trage după el şi pe tânărul poştaş rămas cu ochii pironiţi şi cu gura întredeschisă. Şi abia ce se îndepărtează câţiva paşi, că aud în spatele lor o bufnitură, se sperie amândoi şi sar în lături, însă fiindcă nu se întâmplă nimic, privesc înapoi şi zăresc copacii în locul unde a fost bătrânul şi văd frunzele pe cerul ce se întunecă şi aud ceva de jos: îi zăresc, la început, halatul verde-cenuşiu peste frunzele şi peste iarba verde-gălbuie şi îl descoperă şi pe el, căzut şi horcăind. Cine e?
Cei doi se apleacă asupra lui, îi sprijină spatele şi-l ridică, iar bătrânul îşi mişcă zbârciturile: din fundul unor cute îi apar şi ochii.
– Ţi s-a făcut rău. Lasă, o să-ţi treacă!
Bătrânul mişcă buzele crăpate:
– Plecaţi! Plecaţi! dar nu se aude nici un sunet, doar frunzele continuă să cadă şi un tunet îndepărtat vesteşte furtuna.
– Te ducem jos, te băgăm în casă şi plecăm.
Bătrânul îşi strânge puterile.
– Plecaţi! Merg singur. Plecaţi! Dar bărbia îi cade neputincioasă şi ea. Poştaşul şi lăptarul îl ridică şi-l cară ca pe un sac.
Vântul s-a stârnit în vârtejuri şi apar şi fulgerele. (Atmosfera începe să semene cu cea din filmele de groază.)
– Stai singur?
– Singur! Singur! Şi, deodată, se smulge şi zbiară iar: Plecaţi! Singur! Plecaţi!
Reacţia este atât de neaşteptată şi scânteia de energie atât de puternică, încât cei doi îl scapă şi bătrânul cade jos.
Dar ei se apleacă şi poştaşul vrea să-i apuce picioarele şi ridică privirea şi scoate un strigăt şi tace. Tace, lăsându-şi mişcarea neterminată. Lăptarul, care l-a ridicat deja pe bătrân de subsiori, îl lasă jos şi se întoarce să vadă şi el ce priveşte poştaşul. Se întoarce şi vede, vede şi revine la bătrânul pe care e gata să-l ridice, dar, brusc, îi dă iarăşi drumul, îi priveşte obrazul şi iar se întoarce: la trei paşi în spatele său, în picioare, se află cineva, o (altă?) arătare, o fiinţă pe care a mai văzut-o, dar care nu poate să existe pentru că e de fapt în acelaşi timp întinsă pe jos, sprijinită de piciorul său. Priveşte şi nu-i vine să creadă şi vede bătrânul culcat în iarbă în halatu-i verde-cenuşiu şi-l vede în picioare, la doar trei paşi de el, în halatul roşu, roşu-cenuşiu.
Un timp rămân toţi patru – patru? – nemişcaţi şi se uită unul la altul şi numai cel întins pe jos cântă monoton cu glas stins: „Plecaţi! Plecaţi! Plecaţi! Plecaţi-plecaţi! Plecaţi-plecaţi!” Cerul se luminează pentru o clipă şi un tunet foarte aproape se continuă cu urletul ieşit din arătarea care se împinge înainte şi se aruncă peste bătrânul întins pe jos şi-l acoperă. Iar halatul roşu-cenuşiu se întinde ca o baltă uriaşă de sânge bătrân.
Cei doi bărbaţi se trag la o parte, neputincioşi de a vorbi, neputincioşi de a gândi, neputincioşi. Aud doar murmurul încetând, şi văd cele două trupuri ridicându-se şi sprijinindu-se unul de altul. Rămân o clipă drepte – amândouă unul -, apoi pornesc încet spre conac.
