În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Poştaşul şi lăptarul se grăbesc să ajungă la şosea, nu îndrăznesc să fugă şi, cât încearcă să se îndepărteze, un fulger despică zarea, iar tunetul se sparge în mii de picături uriaşe. Este o lovitură de gong şi ei se opresc locului – explozia din exterior s-a repercutat şi în înlăuntrul lor – şi apoi, după ce sunt îmbibaţi de apă, îşi pun iar picioarele în mişcare şi se adăpostesc sub un copac.
Deşi nu se poate să fi trecut cu mult de amiază, norii şi frunzele copacilor îi ascund într-un amurg în veşnică mişcare din pricina spaţiului care se umple şi se tot goleşte din nou. În faţa lor, conacul se ridică tăcut, cu partea centrală din piatră, cu etajul din cărămidă şi cu marginile din scândură şi lut.
Stau sub un copac şi privesc.
– Intraţi în casă! le spune o voce răguşită.
3.
Dansează senzual, privind mereu în sus şi scoţând icnituri bruşte. Devorează lemnele încet şi metodic, încolăcindu-se în jurul lor, îmbrăţişându-le şi sărutându-le când scurt, când lung. Şi după fiecare sărut, chiuie biruitor, lăsând în locul pupăturii răni mari, negre. Lemnul transpiră neputincios şi geme numai orgasm, se lasă sărutat şi roşeşte până când crapă. Şi cade mistuit în cenuşă pentru că nu suportă şerpii de foc ce-l sufocă în dansul lor nebun şi în dragostea lor mistuitoare. Un zeu necunoscut s-a cuibărit în tăciuni şi toţi stau cu privirea ţintă spre foc şi simt epifania.
Vatra deschisă din mijlocul încăperii atrage toţi ochii. Poştaşul şi lăptarul îşi usucă hainele şi privirile, neîndrăznind să se mişte.
– De ce aţi mai venit înapoi? Ce-aţi vrut să vedeţi?
Zeul se întinde trosnind în vatră şi încăperea este străbătută de un suspin, un lemn rostogolindu-se cu zgomot încoace şi încolo.
– Cum vă mai simţiţi?
La un semn, în loc de răspuns, se uită în partea cealaltă a focului şi văd bătrânul proptit de pernă şi mestecând mulţumit.
Dincoace, aceeaşi faţă. Luminat de foc, halatul îşi ascunde culoarea şi reflectă smerit flăcările. Aceeaşi faţă, aceleaşi cute, aceleaşi riduri.
– De ce aţi mai venit înapoi?
Focul trosneşte şi îi moleşeşte, încât nu ştiu cu certitudine care dintre cele două trupuri le-a vorbit. Acesta este mai aproape – celălalt mestecă liniştit, după ce şi-a închis ridurile -, acesta este mai aproape şi stă întins spre ei.
– Am venit înapoi, însă n-am vrut… noi am vrut doar… am vrut să ne… adică să ne odihnim, îşi sfârşeşte uşurat lăptarul fraza. Cât timp a vorbit, a simţit că nu aruncă decât vorbe în gol, acum a terminat explicaţia şi a scăpat de întrebare.
– Ce-aţi vrut să vedeţi?
Aşadar, n-a fost decât o iluzie. Va fi mereu din nou şi din nou întrebat şi va trebui iar şi iar să arunce cuvinte insuficiente şi fără conţinut. Îşi mijeşte ochii şi simte cum îl apucă moleşeala, şi vede faţa aceea bătrână apropiindu-se de el, de faţa sa. Întrebarea persistă mai departe în aer, stăruitoare. Apoi, brusc, asemenea unui fruct prea copt, cad, parcă ieşite din miezul focului, vorbele tânărului poştaş.
– Noi n-am ştiut… n-am ştiut dacă-i bărbat sau femeie. Am vrut să vedem.
Cel despre care e vorba mestecă mai departe mulţumit. De parcă n-ar fi auzit nimic. Cu toate astea, s-a mai răcit locul de lângă foc.
– Aţi vrut să vedeţi?!
Poveşti despre zmei şi vrăjitoare, despre Muma Pădurii şi despre pitici, pitici buni şi pitici răi, gnomi şi copaci găunoşi. (Părul scurt de pe capul arătării – cum am putea-o numi altfel? – privit de aproape, e încârligat, şi încâlcit, şi nesfârşit.) Poveşti despre fiinţe rele – neapărat murdare de funingine – şi despre pisica cea neagră cu ochii de foc, poveşti despre fecioare transformate în broaşte ori despre bătrâne cloanţe preschimbate în fete frumoase şi înşelătoare – şi, între timp, limbile de foc, Doamne, cum ard limbile de foc! -, poveşti despre foc, despre răul văzut şi auzit, şi nevăzut şi neauzit, şi nemaivăzut şi nemaiauzit. Şi despre urât. Şi părul cel groaznic, parcă lipit pe capul numai riduri. Poveşti? POVEŞTI?
Fără să se privească, cele două arătări îşi vorbesc printr-un limbaj mut şi doar de ele înţeles. Tolănit în foc, diavolul le acoperă cuvintele cu şuierat şi întunericul şi umbra le ascund gesturile, dar ei comunică, îşi fac semnele lor, se înţeleg. Cei doi bărbaţi stau muţi şi se uită la foc, şi simt semnele ce trec prin ei ca prin aer, şi simt vorbele pe care nu le pot auzi. Convorbirea s-a terminat, ei n-o mai simt şi arătarea îşi apropie chipul, pe rând, de feţele lor.
– Aţi venit să vedeţi? Priviţi! Uitaţi-vă!
Şi se aşează lângă ei pe un scăunel din scânduri nedate la rindea.
Afară, ploaia cade în ropote şi se izbeşte de geamuri. Lăptarul şi poştaşul s-au uscat lângă foc – la început le-a fost frig, poştaşului chiar i-au clănţănit dinţii – şi fiecare dintre ei primeşte câte un cârnat şi o ulcică de vin.
– Mâncarea! Mâncarea! mormăie bătrânul din partea cealaltă a focului şi-şi mestecă liniştit gingiile ştirbe. Mâncarea osândiţilor!
Vrăjitoarea l-a întrebat pe Făt-frumos ce doreşte să mănânce, înainte de a-i închide capacul peste puţ. Şi i-a dat ce i-a cerut Făt-frumos, dar după aceea l-a ferecat cu toate cele şapte lacăte. Fiica împăratului n-a vrut să ia de bărbat alt ginere şi purta numai rochii negre şi văluri negre îi acopereau faţa.
– Noi suntem soţi. Trăim împreună de mult. De când… a trecut o vreme. Ne-am cununat. Când a fost el flăcău… sau eu… n-are importanţă… la noi aşa se obişnuia… şi să te îmbeţi…
Atunci, Făt-frumos a scos pana de la aripa Împărătesei Păsărilor. Şi pana i-a desfăcut un lacăt.
– …am fost căsătoriţi mult timp… şi ne potriveam… şi ne iubeam…
Şi cealaltă arătare se opreşte o clipă din mestecat, o singură clipă, şi ei simt de parcă s-ar fi oprit scurgerea timpului din Sticlă, dar, când privesc pe deasupra focului, văd că s-au înşelat şi aud iarăşi molfăitul gingiilor ce se freacă măcinând vremea între ele.
– …ne-am înţeles şi nu ne-am mai despărţit niciodată… şi, apoi, am avut copilul…
Un suflu împinge flăcările şi ele se ridică şi ard aerul, pentru ca să cadă înapoi, prăvălind butucii.
– …el semăna leit cu taică-său, ziceau oamenii… şi alţii se jurau că-i aidoma mamei sale… Între timp, aţâţă focul, dar continuă să vorbească. Emite acelaşi glas răguşit şi parcă fără timbru. …şi când a murit, am venit amândoi aici… şi, treptat, semănam tot mai mult între noi, încât şi oamenii ziceau că am fost din aceeaşi mamă şi din acelaşi tată…
Au căzut trei lacăte, dar Făt-frumos nu mai are nici pana Împărătesei Păsărilor, nici pana Împărătesei Albinelor. Şi nici petala Împărătesei Florilor n-o mai are.
– …vorbeam la fel şi… şi gândeam la fel… şi semănam unul cu celălalt… pe nesimţite, şi trupul ni s-a făcut şi el la fel… şi eu am devenit pe jumătate el… şi el a devenit pe jumătate eu… nici noi nu ne mai putem deosebi…
Acum, la urmă, a strigat şi un fior trece prin ei, unindu-i pentru un moment pe toţi patru. Sunt istoviţi cu toţii şi zac la căldură şi atunci se opreşte din mestecat şi cealaltă persoană şi le vorbeşte peste foc:
– Când va muri unul dintre noi, va căra cu el în mormânt o jumătate de trup viu, în timp ce, afară, se va târî o jumătate de cadavru. Se scoală cu greu în picioare şi gesticulează, bătându-se cu pumnii în piept: Eu am fost medic! Eu ştiu! Două mâini i se lasă pe umeri şi-l fac să se aşeze înapoi.
Şi parcă se aude şi ecoul din gura celeilalte fiinţe: „Eu am fost medic! Eu ştiu!” Cine a vorbit? Amândoi?
Cei doi ţărani privesc peste foc şi-i văd în două halate roşii, cu feţe roşii şi ele şi cu riduri negre. Poştaşul sare primul în picioare şi îngână înnebunit de spaimă:
– Diavolul! Diavolul! şi-şi face cruce, şi fuge împleticindu-se spre perete. Lăptarul se scoală şi el, caută amândoi ieşirea, dar conştientizează că ar trebui să ocolească focul, să treacă pe lângă… pe lângă cele două trupuri… poate să le şi atingă în trecere. Şi nu îndrăznesc.
Însă spaima îi mână, încearcă să fugă şi ajung lângă ele, lângă cele două trupuri. Flăcările se ridică iar şi două umbre prelungi li se pun în faţă, iar ei ştiu că nu vor putea răzbi, aşa că se întorc şi se lasă înapoi pe locurile pe care au şezut.
Ploaia de afară nu se mai aude, aşa că ar trebui să se mai lumineze în încăpere, dar geamurile rămân mate şi lucesc înşelătoare.
