Am mai făcut o tentativă de a intra în discuţie cu celălalt. M-am adresat din nou în engleză, pomenind despre Fahrenheit 451, cartea pe care o ţin minte în amănunte şi care m-a impresionat profund. Şi – minune! – celălalt lăsă volumul să-i cadă pe genunchi şi mă privi. Omul nu purta barbă. I-am povestit iluzia pe care am avut-o, văzându-l prin oglinda ferestrei întunecate. Mi-a zâmbit, însă zâmbetul se asemăna cu rânjetul cu care a urat către mine, înainte de a sorbi din sticla aflată în carte.
După care mi-a răspuns. În româneşte! Avea o voce profundă, total nepotrivită pentru mâinile sale efeminate. Nu-i puteam urmări şirul vorbelor. Din întreaga sa fiinţă răzbătea o ameninţare pe care nu reuşeam s-o pun în cuvinte. Năucit, continuam să-i răspund pe engleză. Până când m-a întrebat din ce ţară vin. Am bâiguit nişte scuze. Era evident că mă domina total. Şarpele şi iepuraşul. Se sculă în picioare şi am constatat că era mult mai înalt decât aş fi bănuit. Celălalt a luat din plasă o geantă din care a scos o pungă cu mere. Mi-a oferit şi mie, dar am refuzat înspăimântat. Când a început să-şi cojească mărul cu un cuţit care mi s-a părut mai degrabă un şiş, am început din nou să transpir. Şi iarăşi nu mai auzeam nici un zgomot venind din celelalte compartimente, nici măcar din cel în care a intrat perechea cu cei doi copii. Or, copiii fac întotdeauna gălăgie…
După ce a terminat de mâncat, baschetbalistul a aruncat resturile în coşul de gunoi, dar a uitat să închidă şişul. Pe care l-a pus neglijent alături pe fotoliu. Baschetbalistul? Mai degrabă matahala! Spaima mi-a revenit şi mai pronunţată. Nu-mi puteam lua ochii de pe cuţit, deşi eram conştient că el este la curent cu starea prin care treceam şi că nu face decât să se amuze pe seama mea. Rânjetul transformase şarpele într-o pisică, iar pe iepuraş într-un şoricel. Se distra cu mine, ştiind că nu mai pot să-i scap. Pisica este singurul animal sadic, îmi trecu prin minte, după care am încercat să-mi abat gândurile, verificând dacă şi alt animal – desigur în afara omului – mai simte o satisfacţie în a-şi umili victima, înainte de a o devora. M-am concentrat cât am putut mai tare pe acest subiect, dar eram prea înspăimântat spre a-mi putea ordona ideile. Între timp, celălalt vorbea. Acum părea că nu se va mai opri niciodată. Probabil că tocmai a exprimat ceva ce voia să fie foarte hazliu, întrucât rânjetul i s-a transformat într-un hohot scurt, iar de sub bărbie îi sălta bărbuţa.
– Mă scuzaţi două minute! Se sculă şi o luă spre uşă. Dacă ar fi tras draperiile, sunt sigur că aş fi leşinat. A revenit şi şi-a luat şişul. Pe coridor s-a oprit îndelung, privind cu luare aminte în dreapta şi în stânga. Părea că se află în faţa unei hotărâri foarte importante. Până la urmă, o luă spre capătul din spate al vagonului.
M-am furişat şi eu până la uşă şi am privit în urma lui. Silueta înaltă atingea tavanul, aşa că păşea uşor încovoiat. Pe urmă a dispărut şi imediat s-a aprins becul care indica faptul că toaleta e ocupată.
M-am aşezat înapoi pe fotoliul meu. Mi-a trecut prin cap să-mi iau repede lucrurile şi să mă mut în alt vagon. Dar abia mi-am dat jos geamantanul din plasă, că am realizat că fuga nu reprezenta decât o soluţie de moment: dacă spaima mea are şi cel mai mic fundament real, ea nu mă va mai părăsi niciodată. Oricât de neplăcut ar fi, va trebui să lămuresc situaţia cât mai repede. Altfel, frica risca să se transforme în boală.
Lăsând toate lucrurile risipite pe fotolii, am ieşit din compartiment şi m-am îndreptat spre toaleta care, după becul roşu, arăta că este ocupată. Ajuns în micul spaţiu de la urcare, am dat un ţipăt de spaimă. Celălalt nu era în interiorul cabinei, ci lângă uşa vagonului. Cu o mişcare scurtă, a scos mâna din buzunarul de la haină. Am avut impresia că ţinea în pumn şişul. Însă tocmai atunci s-a deschis şi uşa toaletei şi un bărbat corpolent, respirând greu, se strecură cu dificultate pe lângă noi şi se îndepărtă pe culoar. Celălalt rânji din nou. Iepuraşul se uita ţintă la pumnul închis din care i se părea că vede ieşind marginea şişului. Celălalt ridică mâna şi, cu o mişcare de prestidigitator, desfăcu pumnul: era gol. Era mai mult decât evident că era la curent cu spaima mea, care îi producea o imensă satisfacţie. Nu-mi puteam desprinde ochii de la pumnul său închis, fiind de data aceea sigur că pot desluşi marginea şişului. Un acces de panică m-a transformat în stană de piatră. O piatră moale în care lama şişului putea intra oricând. Şi lama aceea chiar se apropia de mine.
Acceleratul frână, prin geamul uşii vagonului începură să intre tot mai multe lumini. Ca smulşi dintr-un vis, intram amândoi în celălalt vis, în cel al semnalelor luminoase tot mai dese şi tot mai puternice. Scrâşnind din toate încheieturile, trenul opri într-una din nenumăratele gări de pe parcurs. În faţa urcării se făcu agitaţie. Încet, celălalt îşi apropie pumnul strâns de corpul meu inert. Îşi transformă iarăşi rânjetul într-un hohot scurt şi, cu o mişcare la fel de rapidă, deschise uşa toaletei şi dispăru în cabină.
Am rămas pe spaţiul acela, înghesuindu-mă într-un colţ spre a lăsa doi călători să urce şi să se deplaseze de-a lungul coridorului. Le mai auzeam paşii, dar nu-i mai puteam vedea. Continuam să stau lipit de colţul în care m-am retras. Şarpele trebuia să iasă din clipă în clipă din cabina toaletei. Îmi dădeam seama că, dacă spaima mea era cât de cât întemeiată, nu făceam decât cel mai prost lucru cu putinţă: mă ofeream pe tavă oricărei agresiuni. Dar eram la fel de conştient că, de nu voi termina pe loc acel coşmar, el mă va urmări până ce voi înnebuni cu totul.
Îmi era frig: trenul luase viteză, iar ultimii călători urcaţi au lăsat uşa vagonului larg deschisă. Am făcut doi paşi spre a închide uşa, dar m-am reîntors imediat în colţul meu: am avut impresia că se mişcase clanţa de la cabina toaletei şi, surescitat, mi-am spus că aflându-mă în dreptul uşii deschise, matahala n-avea decât să mă împingă doar cu un singur deget în gol. Acum, exact la fel cum am privit lung spre coperta volumului, cum l-am ţintuit pe celălalt prin oglinda geamului, cum n-am putut să-mi mai iau ochii de la pumnul în care aveam impresia că văd marginea şişului, acum eram hipnotizat de clanţa uşii toaletei. A trecut o veşnicie în care mi se tot părea că văd clanţa imperceptibil coborând, dar uşa nu se deschidea. Între timp, îmi aduceam aminte de oameni aruncaţi din tren, de Thérése Raquin a lui Zola sau de Pivniţele Vaticanului a lui Gide. Mai ales de crima gratuită din romanul ultimului. La un moment-dat, a apărut o femeie, venind din interiorul vagonului, dar, văzându-mă că aştept şi eu, s-a întors de unde a venit. „A fost, poate, ultima mea şansă”, m-a fulgerat prin gând şi propoziţia aceea nu m-a mai slăbit.
„A fost, poate, ultima mea şansă”.
Nu mai raţionam de o bună bucată de vreme, cuvintele acelea îmi tropăiau prin tot capul, fără a mai purta vreun sens anume.
Când s-a deschis cu adevărat uşa cabinei toaletei, celălalt n-a părut deloc surprins văzându-mi chircit în locul unde m-a lăsat. Rânjindu-mi, îmi arătă din nou pumnul strâns, la capătul căruia mă străduiam să văd marginea şişului.
„A fost, poate, ultima mea şansă”.
„A fost, poate, ultima mea şansă”.
Cuvintele acelea nu mai aveau nici măcar o conotaţie afectivă.
