AUTIŞTII CĂRŢILOR (78)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

– Ce v-am spus eu?

– Ce?

– Nu înţelegeţi nici acum? În „iniţierea” la care, cică, suntem supuşi, totul se bazează pe simboluri.

– Ce simboluri? Aici a fost vorba despre timp…

– Şi despre infinit, completează doamna cea plinuţă. (S-a observat că, în timp ce oamenii uscăţivi sunt mai tăcuţi, persoanele cu o constituţie mai dezvoltată sunt, de obicei, vorbăreţe. Extravertite.)

– …aici a fost vorba despre timp…, despre timpul care nici n-ar exista.

– Eu am fost de acum în trei turnuri, mă aflu în al patrulea şi voi pleca de aici, spune cineva.

– Aţi fost – asta-i o amintire, o amintire distorsionată de tot felul de impresii mai mult sau mai puţin corecte; veţi pleca – asta-i o ipoteză. Sigur nu există decât acum! Măcar atât puteaţi să învăţaţi!

– Pardon! De ce susţineţi că aş avea impresii incorecte?

Ghidul simte din nou sâmburele de ceartă. Însă aici, în Al patrulea Turn, este obişnuit cu asemenea incidente: lumea este obosită. Aşa că intervine:

– Acum vom urca la etajul al treilea. Şi acolo vom da de o situaţie petrecută în trecut.

Domnul cu mustaţă, parcă invizibil până în acest Al patrulea Turn, devine tot mai vocal. Parcă pentru a-i lua locul domnului cu veşnicul aparat de fotografiat, mereu nemulţumit, mereu pus pe harţă, pe drept eliminat exact atunci când domnul cu mustaţă a devenit atât de vizibil.

– Dumneata nu ne uşurezi deloc sarcina! i se adresează ghidului. Nu vedeţi că aproape fiecare dintre noi a înţeles altceva! Şi nu numai de data asta! N-ar trebui să ne indicaţi soluţiile corecte?

– Nu!

Scurt! Ghidul o ia înainte, ca de fiecare dată când vrea să pună capăt unei situaţii neconvenabile.

Domnul cu mustaţă îşi continuă spusele, dar sunteţi într-adevăr obosiţi, vă luaţi după ghid. Mai mult din inerţie, dar vă luaţi după el. Restul – tot restul… – începe să vă fie indiferent.

Turnul al Treilea, etajul trei

Tabloul de absolvire

Izidor Coţcaru a fost, într-adevăr, un om ciudat. (Asta fără nici o îndoială!)

Şi, pe de-asupra, iată, şi Kocka Isidor cel Tânăr, şi Kocka Ignac, şi Isidor Coţcaru, toţi au fost din acelaşi sânge! („Din sângele primordial, din sângele lui Adam”, obişnuia să glumească Kocka Isidor cel Bătrân.) Ignac se pare că a fost un urmaş direct al celebrului Kocka Isidor cel Tânăr. Celălalt Isidor, Isidor Coţcaru, a fost urmaşul direct, chiar nepotul lui Kocka Ignac.

Complicat? Până aici, nu-i complicat deloc!

Se spune că un nemeş bogat îl avea drept om de mare încredere pe Isidor, mai marele grajdurilor şi totodată exclusivul birjar al caleştii cu blazon. Acest Isidor a fost un om de treabă, cumpătat şi cu frica lui Dumnezeu. N-aveai ce să-i reproşezi. Numai că fiul său mai mare, Isidor cel Tânăr, parcă a fost zămislit din cu totul alt material: nu asculta de nimeni, aşa că n-a fost să fie trăsnaie în ţinut în care să nu fi jucat un rol însemnat şi el. Cel mai grav era că băiatul s-a dovedit, de mic copil, un cartofor înrăit şi că a curăţat de avere numeroşi naivi ce s-au lăsat ademeniţi să se aşeze la un joc de zaruri cu el. De la zar i s-a tras şi porecla: Kocka Isidor¹. N-a fost om să fi izbutit să-l dovedească şi degeaba s-au jurat cei ce au pierdut tot ce aveau că Isidor s-ar fi folosit de zaruri măsluite: nimeni n-a fost în stare să probeze măcar şi o dată înşelăciunea. Chiar şi cei ce veneau cu zarurile proprii au avut întotdeauna aceeaşi soartă. Asta până ce, într-o noapte blestemată, chiar groful, deşi prevenit, însă băut, a acceptat o partidă – dar numai una! l-a implorat Isidor cel Bătrân, mai marele grajdurilor, omul cu frica lui Dumnezeu şi birjarul credincios. Bineînţeles că şi stăpânul a pierdut miza. Şi cum să accepte el ca o slugă îl poate dovedi? (În primul rând că nici nu s-a mai pomenit ca un nobil să se aşeze la un joc de noroc în faţa unui servitor! Păi, dacă îţi pierdeai averea cu unul de rangul tău, nimeni nu avea ce comenta – în afară de neamurile falite -, dar cu un servitor!? Cu un adolescent, cu un copil căruia abia de i-au mijit poleii!?) Aşa că a cerut revanşa groful şi a pierdut iarăşi, şi a mai băut o cană cu vin şi a pierdut iarăşi. Şi tot aşa. A doua zi la amiază, când s-a trezit, a aflat că nu mai avea nimic al lui. Păi, nu se poate! În faţa unui servitor!? Aşa că a poruncit ca numitul Kocka Isidor să fie arestat şi visul urât să fie trecut în uitare. A existat vreun martor dispus să comenteze? Ia să-l vedem! N-a existat!

Isidor cel Bătrân era şi el scandalizat şi, fiind om cu frica lui Dumnezeu, era cu totul de părerea stăpânului. Dar în acelaşi timp era şi tată, chiar dacă tatăl unui netrebnic. Aşa că a apucat să-l ascundă pe nevolnic într-un pod pitit deasupra grajdurilor.

Kocka Isidor cel Tânăr a rămas acolo vreme de douăzeci de ani. O singură dată ar fi încercat să iasă la aer, ba în noaptea aceea a vrut să se furişeze până în iatacul lui July, numai că în spatele grajdurilor a fost surprins de Homar Bandy, care s-a grăbit să alerteze tot satul. Noroc doar că Homar Bandy nu era decât nebunul locului şi Isidor cel Bătrân a izbutit să facă de neluat în seamă vorbele „bietului smintit” (care a încasat şi bătaie pentru vorbele acelea). Numai că mai marele grajdurilor grofului ştia că-şi joacă şi situaţia sa, dacă feciorul îi va fi prins după ce a fost făcut dispărut de el, aşa că a fixat un lacăt pe dinafară la ascunzătoarea băiatului şi l-ar fi pus chiar în lanţuri pe năzdrăvan, însă nu putea uita că-i era totuşi fiu, sânge din sângele său, chiar dacă acest lucru nu se prea vedea. Aşa că a continuat să-i ducă de mâncare şi – cu toate riscurile – i-a strecurat-o şi pe July în culcuş, că altfel îi era frică să nu înnebunească pramatia (care n-avea deloc stofă de călugăr)². Cel puţin aşa spune legenda.

Până ce a murit groful. Sechestratul de douăzeci de ani ar fi putut să iasă la lumină şi mai repede – când s-a întors printre oameni, nu l-a mai recunoscut nimeni: deşi abia trecut de treizeci şi şapte ani, avea părul şi barba albe şi nimeni n-ar fi putut crede că nu se află în prezenţa unui bătrân; Isidor cel Tânăr, care nu mai părea defel tânăr, a plecat în lume. Şi nu şi-a luat cu el decât câteva perechi de zaruri. A cutreierat ţinuturile şi a dus-o chiar foarte bine. (Întotdeauna sunt destui fraieri încrezuţi şi convinşi că pe ei norocul nu-i părăseşte niciodată. Pe aceia, nici chiar repetatele eşecuri nu-i vindecă!)

Vreme îndelungată, faima zarurilor lui Kocka Isidor nu s-a dezminţit. Oamenii le cercetau, cereau să se joace cu alte zaruri, dar (încă tânărul) bătrân cu barbă albă câştiga mereu şi în orice condiţii.

Într-o altă noapte blestemată, după ce a adunat o adevărată avere cu zarurile, nişte ticăloşi chiar mai ticăloşi decât el l-au jefuit şi omorât. Cine ştie câţi ani a apucat să adune cu adevărat Kocka Isidor cel Tânăr?