În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Tramvaiul huruie şi-şi freacă botul de şine, în timp ce o vătmăniţă arhaică îl priveşte suspect şi-i cere pentru a şasea oară biletul la control. („Dacă mai merge o tură, îl las să meargă gratis până la depou” îşi zice femeia şi încearcă să lege câteva cuvinte cu el, dar Călăreţul Visului de Aur a jurat să stea mut până ce o va elibera pe frumoasa adormită, răpită de treisprezece zmei.)
Îşi râcâie atent cracul murdar, apusul de soare e chiar apus de soare, mizeria de deasupra desenului s-a uscat şi cade ca o plagă, ca un cheag de sânge, şi el se freacă şi geme încetişor pe măsură ce-şi curăţă piciorul de rana groaznică şi, în timp ce se vindecă, mai apucă să bolborosească, agitându-şi mâinile pentru primenire totală.
La gară coboară cei mai mulţi călători. Diligenţa rămâne aproape goală, însă fata ce nu-şi găsise loc decât lângă el, atunci când vagonul mai fusese aglomerat, rămâne mai departe, privind drept înainte, nici în stânga, nici în dreapta, în timp ce-şi aranjează mereu impermeabilul pe genunchi, de parcă ea ar fi cea murdară şi nu Făt-Frumos-Rachetă întors tocmai în ziua aceea din prima călătorie în jurul universului. Făt-Frumos-Rachetă e puţin pătat pe pantaloni de praf cosmic şi e ocupat cu interviurile pe care le dă miilor de foto-, tele- şi simpli- reporteri. Nu-şi poate permite să stea prea mult la taclale cu ziariştii, întrucât şi pe Terra i-au mai rămas destule lucruri de făcut, iar diligenţa lor se pare că este atacată de bandiţii întărâtaţi de invadatorii din Andromeda.
Tramvaiul goneşte cuprins de amoc, Faţă Palidă îşi aminteşte că şi-a lăsat toate armele în tufiş şi că nu mai are asupra sa decât cuţitul de la Faurul Pământului, armă groaznică şi vrăjită, însă care nu poate să ucidă mai mult de trei sute treizeci şi trei de duşmani, iar ei sunt urmăriţi de cel puţin două mii, toţi chiuind şi trăgând cu arcuri cu săgeţi otrăvite şi cu arme ciudate, primite în dar de la invadatori. Fata de lângă el nici nu mai are curajul să se uite pe geam, priveşte mereu drept înainte, nici la stânga, nici la dreapta, habar n-ar lângă cine a aşezat-o soarta. Ce mai? Se vede că e înnebunită de spaimă, că e deznădăjduită, aşa că el înţelege că misiunea sa nu mai are voie să rămână secretă, nu din lăudăroşenie îi va spune cine e, ci doar de frica de a nu face tânăra femeie un gest necugetat, un lucru ireparabil – de câte ori nu s-au mai întâmplat asemenea treburi?
Aşa că se uită şi el drept înainte, nici la dreapta, nici la stânga şi îi dezvăluie cine este, o face cu modestie, dar şi cu deplină răspundere, o linişteşte în legătură cu zvonurile false care circulă pe seama sa, îi promite să facă tot posibilul pentru a o salva din ghearele celor treisprezece zmei posesori ai unui total de nouă sute nouăzeci şi nouă capete; îi spune toate astea aşa, în treacăt, ca să n-o sperie cu faima sa, iar pentru a o convinge, nimiceşte – tot în treacăt – câţiva dintre cei mai agresivi vrăjmaşi. Apoi tace pentru a-i da şi ei prilejul să-şi povestească viaţa, modul cum a fost răpită, cum şi-a trecut lungul timp de când îl aşteaptă cu atâta nerăbdare. Însă, fiindcă fata continuă să se uite doar drept înainte, nici la dreapta, nici la stânga, îi povesteşte tot el mai departe:
– Eu sunt Maurul Alb, îi şopteşte, fixând acelaşi punct de la capătul tramvaiului, punctul de care nu se poate desprinde nici fata, sunt nepotul Marelui Cerb şi fiul lui Greuceanu, sunt tot ce vrei şi, pe deasupra, mai sunt şi student în anul trei. În vacanţa asta am fost de trei ori pe Saturn şi de două ori pe fundul Oceanului Pacific. Am descoperit vestigii ale extratereştrilor în jungla Americii de Sud şi m-am plimbat prin Atlantida.
Acolo, în Atlantida, l-am cunoscut pe ultimul descendent al căpitanului Nemo. Nautilius arăta îngrozitor, era bontit tot, culoarea i s-a şters de atâta vreme, încât parcă nici n-ar fi fost vreodată vopsit, toate instalaţiile aveau urgentă nevoie de reparaţii capitale, iar Nemo – descendentul lui Nemo şi actualul stăpân al fosilei tehnice – se prezenta împovărat de depresie. Deşi purta un costum la ultimul răcnet, cu cravată şi batistă asortată (în buzunarul de la piept), părea groaznic de îmbătrânit. Când ne-am dat mâna, a constatat că uitase să vorbească de atâta sihăstrie şi, de aceea, cuvintele ieşeau prea înalte ori prea joase şi vocea se părea că n-o să-l mai asculte niciodată. Reuşi cu greu să-mi comunice cât de greu o duce, înfiorător de greu, că de multe ori chiar avea impresia că a ajuns la fundul sacului. Îmi povesti, în graiul său nemelodios, că la început fusese atacat de o ceată întreagă de piraţi submarini, de care n-a putut scăpa decât aruncându-şi tot balastul spre a uşura hardughia şi spre a-i da, astfel, posibilitatea de a alerga nestingherită – mă rog, pe cât posibil. Pretindea că a fost întreaga vreme conştient la ce se expune când şi-a aruncat toate rezervele tehnice (baterii, condensatoare, tuburi, ţevi, şuruburi etc.) mai ales că ştia că nu va avea de unde găsi piese de schimb. O făcuse totuşi, agăţându-se, astfel, de un pai de speranţă. Dar n-a fost decât o nădejde de scurtă durată. Bineînţeles că-l apuca tristeţea ori de câte ori se uita la locul gol rămas, însă atunci reuşi într-adevăr să scape pentru o vreme de urmăritori. Apoi… apoi aceştia au capturat nişte ingineri, cu toţii laureaţi ai Premiului Nobel, şi îşi siliră ostaticii să le facă maşinăriile să meargă mai repede. În schimb, submarinul lui Nemo, construit pe principiul hipic, cu cât era mai uşor, cu atât se putea deplasa mai agil. Văzând că duşmanii se apropie iarăşi şi că superioritatea lor numerică a rămas covârşitoare, Nemo, după lungi deliberări, hotărî să renunţe şi la rezervele de mâncare. Aparatul zvâcni într-adevăr recunoscător înainte, dar dispoziţia stăpânului său deveni şi mai sumbră. Zadarnic! După un timp, progresul tehnic – lucru inevitabil! -, precum şi ticăloşia adversarilor l-au făcut pe Nemo să-i simtă din nou pe urmele sale, chiar în spatele său. „Bine, şi-a spus Nemo, nefericitul descendent al marelui căpitan Nemo, bine, rezervele tehnice le-am jertfit, rezervele de hrană aşişderea, acum ce să mai arunc peste bord?” Căută din priviri şi, cuprins de jale, sacrifică şi splendida bibliotecă a familiei. (Câte ediţii rare, câte manuscrise, câte comori nu s-au pierdut atunci odată pentru totdeauna? Vai! Vai!) Un timp, fu linişte, dar apoi trebui să renunţe şi la orga cu zece mii de fluiere (adaptată special pentru ţinuturile submarine), după care la tot mobilierul, la toate vasele de bucătărie (de astea şi aşa nu mai avea nevoie) şi, în sfârşit, ultimul lucru care pieri în adâncuri şi care pecetlui starea disperată a moralului lui Nemo, fu splendida pipă strămoşească, unicul exemplar având incastrat pe vatră tocmai chipul bătrânului legendar Nautilius.
Dar lucrurile nu s-au terminat aici! Când l-am întâlnit eu, Nemo tocmai îşi punea o problemă extremă: deoarece apropierea urmăritorilor săi devenise iarăşi iminentă şi deoarece în afară de sine însuşi nu mai avea ce arunca peste bord, intenţiona să-şi micşoreze propria masă abdicând la mâna sa stângă. Însă, raţiona el, masa submarinului nu va fi scăzând atât de mult încât să nu mai poată sta sub apă? Uşurat de toate, n-o s-o ia cumva aiurea prin văzduh? Şi, lipsit fiind de lest şi de orice manevră, cum va reuşi să mai coboare vreodată din tării? Desigur, această ipoteză năstruşnică nu se datora decât psihicului greu încercat, depresiunii grave de care suferea tânărul Nemo.
Astăzi Nautilius slujeşte pentru plimbări de agrement prin Atlantida, iar Nemo este unicul ghid autorizat – mă rog, auto-autorizat – al miraculosului ţinut. Necazul îl constituie reclama precară, astfel încât vizitatorii întârzie să apeleze la serviciile ilustrului vehicul.
– Şi cu urmăritorii ce s-a întâmplat? vru să ştie fata, privind mai departe nici în dreapta, nici în stânga, ci doar spre acelaşi punct al tramvaiului.
– Ne retragem la depou, îi anunţă arhaica doamnă vatman.
Ultimul confident al lui Nemo îşi privi piciorul rănit şi constată că apusul de soare fusese acoperit de nori negri. O ceaţă mov se aşeza peste lucruri, înghiţind tramvaiul. Şi pe ei.
– Cu urmăritorii ce s-a…? insistă fata. Însă vocea îi venea deja din altă lume, din altă întâmplare, de unde crâncenul cavaler se jură că n-o s-o mai lase să-i scape.
