În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Printre oameni se zvoneşte că obstacolul a slăbit, că a obosit. „Dar e încă atât de puternic… Atât de cumplit de puternic… Cu toate că nu e decât un interpus de mărime mijlocie – oamenii au clasificat şi obstacolele -, e totuşi un obstacol, un mister, un monument. Nu poate fi distins decât până înspre brâu, foarte puţini izbutesc să-i desluşească tot corpul, şi doar unu-doi dacă pot să-i bănuiască bărbia…”
„E atât de puternic! E atât de puternic!”
Dar, oricum, e ultimul obstacol, ultimul interpus, ultima luptă… Altădată exista pentru ei probabilitatea de a fi martori la cea din urma ta luptă, toţi credea şi erau aproape convinşi de această posibilitate; însă altădată mai rămânea şi mica ta şansă, în care credeai doar tu. Acum posibilitatea de a fi martor la ultima ta luptă le-a devenit certitudine şi lupta decisivă, la fel de decisivă ca toate celelalte lupte de dinainte. Lumea aşteaptă şi palpită, măsurând timpul prin pulsul ei, nu ca întotdeauna, ci mai tare, astfel încât se aude tic-tacul vremii ce a dat în pârg.
Pe drumul care te duci
Sunt trei rânduri de nuci.
La nucii din capăt este
Masă mare rotelată,
Unde fata ta te-aşteaptă,
Ţi-o da scaun s-odihneşti,
Să nu îţi mai osteneşti
Dragile tale picioare,
Că-s legate-n legătoare.
Legătoarea-i de mătasă
Să nu poţi umbla prin casă.
Dar tu nu le dai atenţie. Te concentrezi doar asupra interpusului, nu-ţi faci vreun plan, te concentrezi şi te tragi la o parte şi îţi azvârli ultimele amintiri în cântecul ce se stinge.
Eşti gol şi pe dinăuntru şi pe dinafară în faţa interpusului. Te-ai golit încet şi cu rânduială, aşa cum te-a învăţat de atâtea ori experienţa. Pe nesimţite, se pare că şi interpusul începe să bănuiască, să simtă ceva. Desigur, oamenii nu văd decât iarba pe care-i stau picioarele, pot să distingă cu oarecare efort şi partea inferioară a trupului său şi unii – cu mai multă experienţă, dar şi suficient de înzestraţi pentru a o aplica – pot afla şi mai mult. Însă interpusul, până ce e doborât, rămâne şi pentru cei mai isteţi doar o speculaţie. Singurii pentru care reprezintă şi altceva eşti tu, precum şi interpusul însuşi.
Interpusul vede printr-un sistem difuz, greu centralizabil, născut din necesitate şi neputinţă. Ochi mici dau de pretutindeni alarma. Simte pericolul, ameninţarea – el însuşi nu este rău sau bun, singularitatea sa îl împiedică să aibă un termen de comparaţie -, complicatul sistem difuz în alertă transmite infinitele informaţii imposibil de stocat: odată prelucrate, se rătăcesc, pierd conexiunile, devin solitare. (Unicul şi suficientul motiv pentru care nu numai că nu sunt de primă importanţă, dar îşi pierd chiar orice interes.) Interpusul simte primejdia prin toţi porii şi fără a şti că e ultimul – el fiind întotdeauna doar singurul – percepe o moarte deosebită, întrucât, la fel ca toţi învinşii, interpusul e dinainte răpus. Privită dinafară, însă şi dinăuntru, moartea coloşilor conţine un cataclism tragic. Doar că dinafară totul nu produce decât o simplă senzaţie estetică, în timp ce înăuntru, un univers se înghesuie înapoi în zigot, ejaculând ruine zdrenţuite pentru spectatori. Însă noaptea, noaptea interpusului nu este nici măcar aceasta. Tragedia sa ia fiinţă atunci când înţelege – află – că tumultul său interior începe cu sfârşitul şi se va termina odată cu el. Spre deosebire de cântecul lebedei, de lebădă, interpusul ştie că nimic nu-l leagă de nimeni, atât timp cât va reacţiona. El ştie că până atunci va rămâne misterios, invulnerabil şi înfricoşător şi de aceea îşi impune să nu reacţioneze niciodată. Totuşi, infinitatea sa de pori percepe vibraţia cântecului din jur:
„. Unde fata ta te aşteaptă.
Ţi-o da scaun s-odihneşti…”
Mulţimea de ochi înregistrează rece – şi nu pe deplin controlabil – oamenii ce se agită şi se îndepărtează de tine, iar tu, alb şi cu privirea fixă, te îndrepţi spre el. Ochii mari, cei cu pleoape, gene, pupile şi iris, ochii mari nu te văd, aşa cum nici tu nu-i poţi vedea pe ei. Sunt încă prea sus. Însă cât timp te concentrezi asupra lor – în direcţia unde ar trebui să se afle (se află) marii ochi – interpusul nici nu încearcă să ia cunoştinţă de micuţa existenţă ce se apropie de destinul său, făurindu-l. Foarte difuz, simte doar pericolul – intenţia ce se naşte acolo jos, undeva unde tu te caţeri pe falangele uriaşe ale picioarelor, astupând rând pe rând porii. E o muncă anevoioasă aceasta, dar tu lucrezi cu siguranţă şi rutină şi, încetul cu încetul, degetul mic este închis.
Interpusul simte neplăcerea, încă nu realizează pe deplin situaţia, încearcă să mişte degetul rănit, crede că i-a reuşit şi se linişteşte. Dar poate că totul n-a fost decât un gest involuntar. Cu ochii săi mari, interpusul priveşte zările goale şi nici mulţimea ce urmăreşte de departe lupta nu observă, la rândul ei, nimic. (Oamenii văd degetul la fel ca până acum: nemişcat, ameninţător, fix, ca orice deget de statuie.) Doar tu simţi prin pielea falangei cum aceasta se încordează sub tine, vibrând, liniştindu-se. Doar tu eşti conştient că liniştea de acum este alta decât cea de dinainte. Doar tu îi simţi neputinţa în nemişcare. Şi tot tu ai fost primul care a aflat de infinita impotenţă ce îi ţintuieşte destinul interpusului. Şi tot doar tu ştii că această neputinţă nu este moarte (moartea abia acum pătrunde prin uriaşul deget mic). Nu este viaţă această neputinţă. De aceea, pentru a-l doborî pe interpus, în prealabil trebuie să-i dai viaţă: de aceea va fi periculoasă lupta.
Dimineaţa următoare te găseşte proaspăt şi, trezindu-te, rămâi un timp întins pe spate. Printre gene, vezi deasupra ta picioarele uriaşe şi cerul. Şi corpul uriaş şi din nou cerul. Iar, mai sus, bărbia. În jur, ca un priveghi, se desluşeşte cântecul mulţimii. Care te priveghează. Pe tine te priveghează?
„…pe drumul pe care te duci
Sunt trei rânduri de nuci…”
Te întinzi pe uriaşa falangă moartă şi mai leneveşti puţin. Mănânci spre a mai prinde puteri şi îţi speli mâinile, faţa şi corpul în ploaia ce cade repede. Soarele răsare şi le usucă.
„…să nu îţi mai osteneşti,
Dragile tale picioare…”
jeleşte mulţimea.
Cânţi şi tu, dar fals, atât de fals încât nu se poate deosebi melodia, însă continui să cânţi şi eşti plin de voie bună în timp ce umpli cu migală porii degetului următor. Însă încă înainte de a-ţi termina obiectivul, piciorul tresare şi zvâcneşte – aşa cum ne scuturăm şi noi, atunci când vrem să alungăm o muscă -, iar tu te prinzi de un fir de păr, crescut rătăcit printre porii din faţa ta. Când se termină cutremurul, când se potoleşte, îţi continui misiunea şi conteneşti abia la prânz, cât te aşezi să mănânci şi să mai răsufli. După care reiei lucrul şi nu te mai opreşti decât pentru a te mai prinde de câte un fir de păr, atunci când se mişcă şi se cutremură iar totul sub tine. De trei ori tresare tot mai slab falanga şi se potoleşte de tot atâtea ori.
Degetul zace neputincios.
Oamenii privesc de departe, de la o distanţă liniştitoare, nu văd schimbările şi seara cântă şi chiuie:
„A fost odată un nebun
Nebun, nebun, nebun,
Ce mâna îşi punea la ochi,
Nebun, nebun, nebun,
Zicea că nu mai există soare,
A fost odată un nebun…”
Asculţi şi adormi istovit şi sănătos.
