În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
…în afara meterezelor
… în afara meterezelor. De data aceasta, totul este foarte simplu: nu mai trebuie să folosiţi nici un card, nu mai trebuie să treceţi prin nici un filtru, drumul spre ieşire se dovedeşte simplu şi direct.
– Acum, deocamdată, sunteţi încă sub impresia prea multor trăiri acumulate într-o singură zi. Toţi vizitatorii noştri au trecut prin această stare. Pe urmă, lucrurile se aşează, vă încredinţează ghidul.
Într-adevăr, sunteţi buimăciţi, epuizaţi, atât de obosiţi, vă spuneţi, încât până şi cei mai cârcotaşi uită să mai găsească motive de a protesta. Nici măcar faptul că, opriţi în afara meterezelor, vedeţi cum zidul gros se mai deschide şi în alte părţi, de unde şi de acolo ies grupuri de vizitatori. Vizitatori ce par la fel de buimăciţi ca şi voi. Însă asemenea amănunte nici nu le mai luaţi acum în seamă. (Mai târziu, vă veţi aduce aminte şi vă veţi mira cum de s-a deschis zidul acela masiv oriunde a mai ieşit câte un ghid urmat de cei ce i-au fost daţi în grijă. Fiindcă vă amintiţi limpede – chiar dacă atunci n-aţi conştientizat – că, după ce au ieşit oamenii, zidul a redevenit compact.)
Şi turul nu s-a încheiat nici acum:
– Încă o mică surpriză, înainte de a ne despărţi, spune ghidul şi intraţi într-un fel de cub.
– Din nou…?
Dar nu este cubul cu tobogan, ci locaţia unei alte trăiri.
Ucenicul vrăjitor
Maestrul îşi strânge ustensilele. Dintr-o eprubetă mai ies aburi, dar, cu un gest hotărât, maestrul îi face să dispară. Un strop căzut pe duşumea se ascunde îngrozit după piciorul trepiedului din colţ. Maestrul închide tomul gros cu zgomot şi un mic nor de praf se ridică în aer. Acum s-au liniştit şi culorile, iar zorile unei dimineţi mohorâte se luptă cu pânzele păianjenilor întinse pe geamuri. Maestrul se întoarce cu spatele – ziua are voie să intre şi lumina să învingă. Dimineaţa nu are taine. Sticlele s-au răcit şi aerul a îngheţat.
S-a trezit şi cocoşul; sare în spatele lui Poolo, ucenicul vrăjitor, de pe o scăfârlie aflată pe masă. Un ochi de bufniţă îl fixează glumeţ; Poolo se întinde şi cască zgomotos. Nu se poate hotărî să-şi părăsească culcuşul. Din ungherul său, vede un colţ de masă, două vase aproape pătrate pline, unul gol, câteva borcănaşe, două cărţi groase şi două subţiri, piciorul mesei, o pălărie şi în pălărie doi şobolani albi. A, şi bufniţa! Bufniţa e bătrână şi senilă. Se plictiseşte şi probabil de aceea cântă mai tot timpul la un harmoniu hodorogit. Sau înjură. Nici ziua nu doarme, stă liniştită numai când lucrează maestrul. Atunci se distrează, fie emiţând semnale morse (închizând când un ochi, când celălalt), fie scârţâind din proteza de la piciorul invalid, fie rânjind şi jucându-se „de-a muritul”. Băiatul scoate limba către ea şi mai cască o dată. Astăzi maestrul va pleca din nou după retorte şi eprubete. (Cel puţin aşa pretinde el.) Acestea sunt zilele cele mai grele: când Poolo rămâne singur. Atunci ispita îl roade şi voinţa îl slujeşte tot mai greu. Întotdeauna, înainte de a ieşi, maestrul îl priveşte cu dojană şi pune lacătul la mătura din colţ. După care pleacă după eprubete şi recipiente. (Cel puţin aşa pretinde el.) Iar Poolo, rămas singur, simte iar şi iar cum îl chinuieşte dorinţa.
Trebuie să se scoale, totuşi – şi se scoală. Spatele maestrului seamănă cu o noapte fără stele, iar pletele cărunte cu razele de lună iarna.
Maestrul este îmbrăcat şi gata de plecare.
– În oala de pe pervaz ai lapte, iar alături vei găsi pâine şi brânză proaspătă. În ulcică a mai rămas puţin vin. Fii răbdător şi înţelept cu animalele şi cu lucrurile!
„Fii răbdător şi înţelept!” Maestrul mai controlează lacătul de la mătură şi pleacă, iar Poolo şterge praful de pe geam cu fruntea, uitându-se după el. Acum maestrul este pe drum şi drumul merge drept înainte, fără nici o cotitură. Câteodată, Poolo îl poate vedea pe maestru devenind tot mai mic până ce piere cu totul în depărtare. Când se grăbeşte, se face nevăzut mai repede. Dispare.
Şi acum, maestrul a dispărut brusc.
Poolo mai stă o vreme cu fruntea lipită de geam. În spatele lui, bufniţa înjură de mama focului.
– Laş! Fricos! Laş!
Răbdător şi înţelept, Poolo se face că n-o aude. Însă, fâlfâind greu din aripi, bufniţa i se pune pe piept şi strigă:
– Laş! Fricos! Fricos! Prost!
Din ochi semnalizează frenetică şi dementă:
– L-A-Ş! F-R-I-C-O-S! F-R-I-C-O-S!
Poolo o loveşte cu pumnul şi bufniţa se pune pe harmoniu şi începe să hârâie un vals senil.
Drumul e pustiu; Poolo a rămas singur. După povestea cu mătura, maestrul i-a spus: Vrăjitoria nu-i o joacă. De atunci, băiatul gândeşte că, probabil, acesta este şi motivul pentru care toţi vrăjitorii sunt bătrâni.
Muşcă în silă din pâine, bea o înghiţitură de lapte şi se învârte printre vasele monstruoase din sticlă. În trecere, răstoarnă un recipient mic şi pe masă se întinde puţină licoare albăstruie. Poolo prinde repede sticla, dar răstoarnă un volum gros. Şobolanii albi sar îngroziţi din pălărie, în timp ce tânărul citeşte din cartea ce s-a deschis în cădere:
„Cantabo, cantabas, cantabant, cantabamus, cantabatis, cantabant –
Idei albe, idei negre, idei albe, idei negre, idei albe, idei negre, idei albe, idei negre”.
Bufniţa a înnebunit de tot: şi-a scos proteza de la piciorul invalid şi bate toba pe două cratiţe răsturnate. Scăfârlia a început să clănţănească din gingiile-i ştirbe. Cocoşul cârâie isteric pe speteaza unui scaun. Licoarea vărsată împrăştie un miros înţepător.
– Nu tac! Nu tac! Urlă bufniţa. Verişoara bunicii mele a fost încurcată cu un papagal. Nu tac! Nu tac! Papagaloaica! Papagaloaica!
Poolo se plictiseşte. Stă într-un picior, până nu şi-l mai simte, apoi pe celălalt. E frig şi îşi pune halatul de lucru al bătrânului. Agită o sticlă, răsfoieşte o carte şi miroase un vas. Se aşează pe masă, îşi bălăbăneşte picioarele în gol şi bea lapte. Afară, drumul e pustiu cât vezi cu ochii. (Drumul merge drept înainte, fără nici o cotitură.) În cartea pe care o ţine pe genunchi scrie: „Ningea cu fulgi mari şi oamenii stăteau ascunşi în case. Luaseră înăuntru până şi dobitoacele, de teamă să nu rămână fără ele. Era vânt, un vânt năprasnic şi nimeni nu îndrăznea să iasă după lemne, aşa că făceau focul cu pământul de pe jos, care se încălzea, dar nu ardea. Când se deschidea o uşă, ieşeau aburii peste fulgii de afară. S-a aprins şi o pădure care-i mai încălzea de departe.”
