În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Poolo se întinde peste masă şi ia în mână o sticlă cu un lichid verzui. O tencuieşte bine cu nămol şi rupe câţiva fulgi din penetul cocoşului. Apoi face un foc mărunt şi încălzeşte vasul, în care toarnă puţin lapte de capră. Cu o foaie de hârtie agită focul.
Stă şi se uită la deschizătura mică prin care ies aburi.
E frig. Cocoşul s-a sculat, se întinde şi sare înapoi pe speteaza scaunului. Bufniţa se opreşte din bătutul cratiţelor şi se uită şi ea. Încet, încet, încăperea se încălzeşte. Din vas, curge un lichid verzui. Pe fereastră intră câteva raze de soare şi băiatul îşi scoate ciorapii cu dungi albe şi albastre. E cald.
– Ce trebuie făcut mai departe? se întreabă.
Se întinde din nou peste masă, ia volumul gros şi un colţ de pâine, dar se împiedică şi scapă totul din mâini. Cartea cade cu filele în jos, peste lichidul scurs.
Paginile s-au lipit una de alta şi Poolo nu mai poate citi decât sărind peste foi. Un fragment în limba greacă, unul în altă limbă… În altă limbă… Băiatul aruncă tomul, care cade cu o bufnitură la pământ.
Lichidul continuă să se scurgă şi imaginea casei inundate reapare pe retina copilului. Îşi roteşte îngrozit ochii, însă nu vede decât pereţii, într-o ramă veche diploma de doctor a maestrului şi bufniţa – acum cuviincioasă – fixându-l cu ochii ei mari şi parcă imobili. Asta îi dă curaj şi-l măguleşte.
– Da, acum lucrez, spune.
Se agită febril prin cameră. Loveşte din greşeală cocoşul, calcă peste unul dintre şobolanii albi. Apoi deschide uşa şi cheamă servitorul gras şi bleg, care doarme cu gura deschisă la soare.
– M-aţi trezit!
Pronumele de politeţe apare firesc.
Poolo se scarpină pe după ceafă.
„Ce să fac mai departe?” Mijloace există pentru orice; mai lipseşte doar scopul. Deocamdată.
Servitorul se mută tâmp de pe un picior pe celălalt; bufniţa îl înjură în codul ei mut.
În vreme ce se scobeşte în ureche, Poolo îi spune servitorului:
– Oamenii sunt tari şi eu resurse uriaşe. Doar scopurile urmărite de ei sunt de multe ori meschine. (Astea le-a auzit, desigur, de la Maestru. Dar e plăcut să le repeţi ca de pe poziţia ta.) Ce ai face tu, dacă ai ştii cât eşti de puternic, Bidibus Terţius?
Impasibil, servitorul se aşează pe vine într-un colţ; are cămaşa ieşită din nădragii ce cu greu reuşesc să-i cuprindă pântecul. Bidibud Terţius a cules de jos un ochean de operă şi acum îl priveşte prin el pe Poolo; tot sucind ocheanul, îl vede când mare, când mic.
Distrat, Poolo se joacă, frământând între degete bucata de pâine. O face când aur, când argint, când cal de aur, când porc mistreţ de argint.
E momentul când începe să agite sticlele. Le rânduieşte după mărime şi le pune să se încălzească. Pe rând. Sunt vase mari, pântecoase şi grosolane, înalte şi zvelte ori răsucite; mai sunt şi vase mici şi de forme bizare; dar se mai află acolo şi vase la care nu ştii unde au deschizătura, etuve şi eprubete, căni şi recipiente, poloboace masive cu o parte din metal, unele cu dopuri late din plută ori din sticlă, altele închise cu capace ce se înşurubează; şi mai sunt şi vase scunde şi ciuntite şi altele cu o mulţime de braţe lungi, ca nişte păianjeni din sticlă; sau altele osândite la blestemul şarpelui de a se târî frecându-se cu burţile pe jos (când fierb, şuieră şi sâsâie perfid); dar se mai găsesc acolo şi vase ce intră în alte vase şi le absorb căldura, precum şi vase ce se agaţă ca nişte lipitori; dar şi sticle colţuroase şi îndesate, asemenea unor femei trecute; şi altele mlădioase, cu luciri moi şi forme feciorelnice. Şi, în sfârşit, o matahală uriaşă de sticlă murdară.
Poolo lucrează. Aburii prind viaţă şi, înfierbântaţi, se încaieră. Sticlele susură şi clocotesc; se ceartă şi se împacă; sporovăiesc şi şuieră isteric, bârfindu-se printre vapori, insinuând şi încercând fiecare să se impună; fluierând strident ori gâlgâind monoton; urlând.
Cocoşul priveşte mulţumit. I se pare că sticlele se mişcă singure. Băiatul, văzut printr-un vas pântecos, se umflă şi se subţiază la fiecare mişcare.
Bidibus Terţius s-a sculat de jos şi aţâţă focul, suflând în el cu ochii holbaţi. Micuţ, Poolo se află undeva în depărtare, după sticle. Cu o mână potriveşte un vas pe foc, cu cealaltă agită o eprubetă, iar cu ochii urmăreşte rândurile cărţii sprijinite de scăfârlia de pe masă. Aburii şi culorile se liniştesc. Se aşează cuminţi, aşa cum le-a fost poruncit şi, încet-încet, Poolo le dă formă şi consistenţă. Mişcările capătă siguranţă. Acum Poolo nu mai şovăie şi Bidibus Terţius îi poate vedea faţa concentrată şi ochii scrutători. (Micuţa faţă contractată şi micuţii ochi scrutători ai micuţului şi atât de îndepărtatului Poolo.)
Când, deodată, o ceaţă deasă acoperă lucrurile! Nu se mai vede murdăria de pe pereţi; păianjenii pier în pânza lor, care cuprinde pe nesimţite întreaga încăpere. Pâcla atenuează contururile, înlocuindu-le cu impresii: mici impresii vagi. Întreaga încăpere se transformă în impresii despre vase de sticlă, ori despre Poolo, ori despre bufniţă. Şi, în vreme ce aburii acoperă tot aerul, impresiile se învăluie şi ele în ceaţă şi Bidibus Terţius rămâne cu impresii despre imagini şi cu impresii ale impresiilor despre imagini.
Servitorul simte ceaţa mare atât de aproape, încât nu ştie dacă o vede în afara ochilor săi sau în interiorul lor. Îşi freacă pleoapele până ce distinge steluţe de toate culorile şi, printre ele, şi o rază mică, raza ce face în unele locuri ceaţa mai deschisă. (Poate mica rază a steluţelor de sub pleoape sau mica rază a soarelui.) Bidibus Terţius nu are încă timp să gândească. Raza există şi el se uită la ea şi în ea, şi aburii incolori se decolorează şi mai mult, până ce, în unele porţiuni, dispar cu totul. Şi, apoi, şi în altele. Încetul cu încetul, începe să vadă: o mică pată colorată ce devine tot mai mare şi tot mai colorată şi, chiar în faţa sa, începe dă distingă şi masa maro-cenuşie. Pe masă se află sticle aburind, de unde vin gemetele lichidelor. Aburii pier, unii după alţii şi cedează un scaun şi încă unul, cocoşul de pe spetează, craniul de pe masă, şobolanii albi, cărţile, păianjenii, bufniţa. Şi Poolo.
Ghemuit pe jos, Bidibus Terţius îl vede pe băiat mare şi aproape. Poolo a terminat de încălzit eprubetele şi recipientele şi a rămas uitându-se la un mic bulgăre de aur. (Micul bulgăre de aur pe care-l ţine în palmă.) E cald încă şi Poolo se distrează, privind bulgărele cum se rostogoleşte pe tăblia mesei, după ce i-a dat drumul din mână. Poolo râde şi e mulţumit.
