În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –ENERVANT(…) adică Vocalize în si bemol minor. Apărută la Editura Junimea în 2020
44.
În Sala 13 nu s-a ajuns decât abia la cauza 8 de pe avizier. Cabinetul de Avocatură al Doctorului Propp este interesat în cauza 14. În ritmul acesta – deși niciodată nu poți prevedea cât va dura o înfățișare – în ritmul acesta, Gustav apreciază că nu-i va veni rândul decât pe la patru după amiaza. Iar dacă Președintele va face o pauză de masă, s-ar putea ca lucrurile să se tărăgăneze până spre seară. („N-ar fi exclus ca frustratul Gudfrend, Președintele Complexului din Sala 13, să tărăgăneze intenționat lucrările, doar ca să-mi facă mie în ciudă!” gândește Maestrul.) Pe culoar, vizavi de intrarea în Sala 13, se află ușa de sticlă care dă spre o terasă folosită și iarna. Acolo este locul pentru fumat. Bineînțeles, acolo se află și Iudith, care stă de vorbă cu două persoane și urmărește cu coada ochiului când iese cineva din sala de judecată. Gustav îi face un semn cu mâna, femeia îi dă unui alt stagiar să-i țină țigara aprinsă și revine în clădire.
– Ați fost grozav, îi spune femeia. Adică ați fost ca de obicei.
– De unde știi?
– Păi, toată lumea a urmărit pe telefoane ori pe tabletă ceea ce… Credeți că aici ați avut mai puțini spectatori decât în tot orașul? Ce spun eu „tot otașul”? Toată țara! Tot…
– Da, tot mapamondul… Că altă treabă n-are lumea… Gustav îi simte mirosul și o privește: Iudith nu pute a tutun, Iudith se află în mijlocul unui nor de parfum fin. Stagiara arată într-adevăr extrem de apetisant. Toți colegii – și nu numai – îl invidiază pentru această achiziție, întrucât tuturor li se pare firească o relație intimă cu un asemenea exmplar. Că ar fi și nefiresc să nu profite Maestrul Doctor Gustav R. Propp de așa o bucățică. (Singura care nu-și face asemenea gânduri este nevasta lui Gusti: ea știe prea bine că o amantă i-ar încurca soțului ei „singura ordine” la care ține atât de mult. O relație extraconjugală nu costă numai bani și timp, ci și o mulțime de modificări în comportament, în organizarea vieții. Or, lui Gusti i-e groază de orice modificare a „singurei ordini”. Doamna cunoaște mai bine ca oricine gândirea soțului ei.)
Maestrul îi reamintește stagiarei strategia pentru cauza 8 și revine în cabinetul său. Acolo televizorul este deschis în anticameră și nu numai secretara, ci și mulți alții urmăresc evenimentele din fața tribunalului: mașinile poliției și ale salvărilor se mai târăsc prin mulțimea care nu dă semne că ar fi dispusă să se risipească.
– De ce nu pleacă lumea de acolo? face Maestrul și intră în biroul său. Acolo are vedere spre stradă. Stă în fereastra deschisă, cineva îl vede și îi face atenți și pe alții. Maestrul se retrage de la geam și se așază. Nu-i mai vede, dar îi aude: în gălăgia de afară nu poți să deosebești aplauzele de huiduieli. Huiduielile nu-i sunt adresate lui, ci unor combatanți și mai ales polițiștilor.
În fotoliu, masca de pe fața Maestrului cade, prin statuie începe să curgă sângele. Oboseala îl face să-și simtă toate „piesele motorului. Când trupul se face simțit este ca și când motorul automobilului dă rateuri”. Când își simte corpul, Gustav se autoanalizează pe îndelete, dar evită să consulte un medic: medicul este singura instanță cu care nu te poți tocmi! Oriunde altundeva o poți face. Chiar și aici, la tribunal. Până și cu cel mai ciufut judecător, până și cu unul ca Gudfrend te poți tocmi. Păi, că asta-i chiar esența meseriei de avocat. Dar când un medic competent pune un diagnostic oricât de îngrijorător, dar corect, n-ai unde să mai faci apel. Cel mult la Dumnezeu… A, și nici nu poți planifica momentul când „motorul” va da rateuri, boala vine când nici nu te aștepți, așa că n-ai cum să faci planuri pentru a te pregăti. Că și cei mai prevăzători oameni se îmbolnăvesc: nu fumează, nu beau, nu fac niciun fel de excese și, spre uimirea proștilor, iată că și ei o pățesc!
Cine știe de ce, în mica lui încăpere de la tribunal, Gustav simte nevoia să „filosofeze”? Poate și pentru că jilțul din încăperea de la tribunal a Doctorului Propp este nu numai impunător, asemenea întregului ambient menit să le arate celor ce intră acolo că pătrund într-un spațiu unde trebuie să fie impresionați și umili, jilțul din camera sa de la tribunal este nu numai impunător, ci și extrem de comod. Și, la fel ca pe fotoliul, „fotoliul lui” din camera sa de lucru de acasă, și timpul petrecut în jilțul de la tribunal îndeamnă la somn. Când se întâmplă, nu des, să nu fie asaltat de clienți, Gustav s-a obișnuit să-și folosească pauzele dormind, de fapt, dormitând și considerând că astfel își redobândește energia. Numai că somnul din jilțul de la tribunal nu este prea odihnitor: chiar și când nu-l deranjează nimeni, Gustav doarme iepurește, așteptând enervat să fie trezit. (Deși compară mereu somnul cu moartea, totuși îi place să doarmă. Când dormi nu mai ai niciun fel de provocări pe care trebuie să ai grijă să le rezolvi, întrucât atunci când dormi, degeaba vrei să faci ceva ce visul te împiedică să faci! Plus că, de obicei, în somn nu ai nimic de rezolvat, iar dacă totuși te surprinde un coșmar, atunci, după ce te trezești găsești rezolvarea și totul pare – și chiar este! – în ordine. Până la urmă, își spune, și pentru povestea sâcâitoare cu scorbura va găsi, ca întotdeauna, soluția. Soluția! Iar atunci va dovedi încă o dată visul! Pe de altă parte, însă, când dormitează în jilțul de la tribunal, chiar și când încă nu este deranjat, se enervează pentru că ar putea fi deranjat.) Iar într-o zi ca asta, când Maestrul a fost și este un fierbinte subiect de presă, i se pare chiar ciudat că nu e solicitat. Foarte ciudat! Secretara e un cerber de nădejde și-i păzește ca nimeni altul liniștea. Dar, totuși…
Este trecut de ora douăsprezece și, cu toate că afară a păstrat masca impenetrabilă, oboseala îl răpune după ce și-a dat-o jos. Gustav ațipește, nimeni nu-i bate la ușă, zgomotele străzii nu numai că nu-l deranjează, dar chiar îl izolează, telefonul de pe masă tace, cel din buzunar vibrează neîncetat, parcă-i un masaj binevenit și Gustav adoarme. Și tocmai într-o împrejurare atât de încărcată de grave amintiri recente, se pomenește din nou în pădure, iar filmul intrării în scorbură se derulează exact la fel ca prima oară: Gusti s-a rătăcit în codru, observă un copac mai înalt decât cei din jur, vrea să se cațere până în vârf pentru ca de sus să poată găsi o cale de ieșire din pădure, dar observă la baza tulpinii o gaură mare, ca o poartă spre interior, pătrunde în locul tot mai îngust și tot mai întunecos. La un moment dat nu mai izbutește să se întoarcă și simte în spatele său pe cineva. Acela tace la fel ca și telefonul apelat la orele cele mai imposibile de un necunoscut. Gustav se află în coșmar, dar se află și în încăperea sa de la tribunal, unde își amintește că a intenționat să-l roage pe comisarul Budy-Kolbar să afle cine îl șicanează cu telefonul. Gustav-cel-din-încăperea-de-la-tribunal chiar întinde mâna spre telefonul de pe birou, dar pe Gustav-din-scorbura-din-coșmar îl străfulgeră ideea că în spatele său nu este altcineva decât Edi, Eduard Portal. Vrea să se convingă și nu poate să întoarcă nici măcar capul, spațiul a devenit mult prea strâmt. „Cel puțin o să aflu de ce s-a întors Edi în țară, cu ce probleme se confruntă încât are așa o nevoie mare de mine și ce legătură are cu procesul BOSALA.” Așa că-l întreabă, dar celălalt nu-i răspunde. Îi simte răsuflarea în ceafă, dar nu primește niciun răspuns, chiar dacă repetă de mai multe ori întrebarea. „E clar! Nu trebuie să-l mai rog nimic pe comisar: iată cine mă tot deranjează cu telefoanele anonime! Am aflat asta, dar n-am aflat care este rolul lui Edi în…”
Sună telefonul și Gustav-cel-din-încăperea-de-la-tribunal se trezește. Până să ridice receptorul, se miră cum de, aflat într-o situație atât de îngrozitoare, captiv în scorbura din coșmar, nu și-a bătut capul să iasă de acolo, ci l-a preocupat Edi. „Când aproape de o săptămână visul ăla afurisit mă chinuie și nu găsesc remediul ca să…” La telefon este secretara. Asta înseamnă că nu l-a trezit de pomană: secretara nu-i face legătura decât dacă este vorba despre ceva serios. Despre ceva serios și urgent. Un lucru serios și urgent reprezintă de cele mai multe ori ceva neplăcut. Sau chiar foarte neplăcut. Gustav este aproape de un atac de panică: altădată când îi face legătura secretara, faptul i se pare firesc și-l recepționează ca atare. Dar când secretara știe că nu are permisiunea de a-l deranja decât într-un caz cu totul excepțional și totuși îl deranjează, n-are cum să nu se sperie: acela nu este un motiv de enervare, este mult mai mult!
– Scuzați-mă, aude vocea secretarei răgușită de tutun, un anume domn Rodriguez, cică locotent-colonel, a sunat de mai multe ori. Spune că e urgent.
– Dacă tot mai tre… , dacă… fă-mi legătura! Maestrului nu-i place să recunoască faptul că a adormit. Doar cineva foarte bătrân sau foarte lipsit de puteri adoarme la serviciu. Sigur, să se știe că ai dormit în cabinetul tău de la tribunal – și încă într-o zi atât de deosebită – poate fi interpretat și că ai nervi de oțel, dar poți fi catalogat și altfel.
– Și mai insistă și un oarecare doctor Waiss mai mult decât toți cei care… Păi, că de presă n-ai cum să scapi!
– Fă-mi legătura cu colonelul și, pe urmă, cu Waiss. Pentru ceilalți sunt extrem de ocupat.
Formulările „Un anume domn Rodriguez” și „Un oarecare doctor Waiss” sunt folosite de secretară la cererea Maestrului pentru ca să nu înțeleagă cei de față că respectivii ar avea o importanță specială în relația cu Propp.
– Bună ziua! începe Rodriguez și Maestrul apasă pe butonul 2, cel care face ca secretara să nu poată asculta convorbirea. Nu că n-ar avea încredere în secretară, deși niciodată nu trebuie să ai încredere necondiționată în cineva, dar odată, când nu și-a luat această măsură de prevedere și receptorul era pus pe difuzor, lumea din anticameră a putut auzi o discuție cu un client, discuție ce a putut fi folosită de oponenți în instanță. Asta a fost îngrozitor de enervant, însă Gustav s-a învățat minte. De data asta nimeni n-a auzit ce a vrut locotenent-colonelul Rodriguez (care nu e locotenent-colonel și nici nu-l cheamă Rodriguez). Și tot așa, nimeni n-a putut auzi nici ce i-a spus doctorul Waiss (care are titlul de doctor, dar nu-l cheamă Waiss).
Nici n-a terminat scurta convorbire cu doctorul Waiss, că ușa se deschide și în cameră se năpustește Eduard Portal, cu secretara încercând inutil să-l tragă de haină înapoi.
– Am chemat și gardianul, se scuză femeia, trebuie să vină din clipă în clipă!
– Asta-mi mai lipsește, spune Maestrul. Secretara rămâne nehotărâtă în ușă. Ține-l pe gardian în anticameră și-l chem eu, dacă voi avea nevoie. Secretara iese și lasă ușa întredeschisă. Închide ușa ca lumea! strigă Gustav. Ușa este închisă.
45.
Eduard Portal se uită lung la ușa închisă, dar când, în sfârșit, se întoarce spre Gustav, îi arată o față disperată. Edi, care știe în orice situație să pară înfloritor și enervant de nonșalant, se înfățișează pentru prima oară ca o cârpă înaintea fostului său coleg de școală. Chiar și cel ce consemnează aceste rânduri se miră: în camera privată de la tribunal a Maestrului Doctor Gustav R. Propp se întâmplă ceva neobișnuit: oamenii intră aici părând siguri pe ei, sănătoși și plini de viață și cum se închide ușa în spatele lor, fața li se schimbă de parcă ar cădea de pe ea o piele, lăsând locul unei alte figuri. Sub acest al doilea chip, se mai află oare și un al treilea?
– Recunosc… începe Edi, recunosc că am mai greșit în viață, dar acum vin la tine ca la singurul om care… care poate…
– Ți-am atras atenția să nu mă mai cauți…
(Dialogul acesta numai dialog nu este: fiecare își recită replica fără să audă ce spune celălalt.)
– Nu, nu e bine că mă eviți!
– …iar telefoanele acelea enervante…
– Faci o mare greșeală. Nu e vorba numai de mine…
– …cu număr secret…
– …e vorba de ceva mult mai… Dar parcă tu n-ai ști…
– …te avertizez că am să-mi pun telefoanele sub urmărire, că eu nu am ce să ascund, și vei trage consecințele pentru această șicanare…
– …de parcă tu n-ai ști ce interese…
– De ce naiba te-ai mai întors, după toate câte le-ai făcut aici?
– Eu n-am vrut… n-am intenționat să intru în această poveste, dar, gândește-te și tu, eu, singur și fără o lețcaie… și fără un prieten… brusc în Asunción…
– Fii sigur că nici dacă ai fi dracul în persoană, n-ai mai avea șansa să scapi…
– …numai eu știu cum am nimerit în capitală, că la început am stat într-o localitate mai mică, într-un fel de sat…
– …tu chiar te crezi dracul în persoană?
– …tu habar n-ai cum e să fii singur, fără nici o lețcaie, fără un prieten într-un Asunción de care până atunci nici n-am avut habar. Și cum să refuzi, în asemenea condiții?!”
Cei doi vorbesc în același timp, parcă nici nu se aud unul pe celălalt. Revenind în discuție, brusc, Gustav lovește cu palma în tăblia biroului.
– Ce n-ai refuzat? În ce te-ai băgat iarăși?
Fericit că a izbutit să fie auzit, Edi se așază într-unul din cele două fotolii de piele din fața biroului.
– Nu te-am invitat să te așezi!
Acum Edi nu-l mai aude.
– Să vezi, își începe povestea, când chiar am crezut că totul s-a dus naibii, deși faptul că am scăpat de aici – desigur, datorită ție, lucru pentru care-ți voi fi veșnic recunoscător…
– Mai du-te dracului cu recunoștința ta cu tot!
– …doar faptul că am scăpat de aici mă mai ținea în viață și-mi conferea și un anumit optimism… Doar că optimismul nu-l poți unge pe pâine și eu, așa cum ți-am spus, n-aveam nici ce mânca. Noroc doar că știu să mă îmbrac și să mă port bine chiar și când sunt la pământ…
Cu toată enervarea, Gustav nu-l mai întrerupe: în sfârșit e pe punctul de a afla rolul lui Edi și, mai ales, dacă are vreo consecință pentru el, Maestrul Doctor Gustav R. Propp, implicarea lui Portal. Și dacă are vreo consecință, ce consecință: una de pe care ar putea trage foloase în strategia sa în proces sau dacă l-ar implica în mod negativ? Și cât de negativ? Gustav mai simte răsuflarea în ceafă din scorbură, răsuflarea probabil a lui Edi. La rândul său, acesta este bucuros că poate, după atâtea eforturi zadarnice, să-i relateze Maestrului ceea ce are pe suflet.
– …tu bănuiesc că n-ai fost în Bolivia, că eu acolo am fugit… am plecat inițial. N-am rămas în Bolivia, deși am întâlnit acolo, într-un bar, un om foarte… foarte interesant. Când nimerești undeva unde n-ai nici o relație, e bine să cheltui și ultimul bănuț ca să pătrunzi într-un cerc trambulină.
– „Cerc trambulină?!”
– Într-un cerc de oameni cu relații. În ziua când i-am făcut cinste cu ultimii mei bani acelui om, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Omul…, deocamdată nu spun cine e…
– Dacă nu-mi spui tot, n-are rost să mai vii la mine!
– O să-ți spun când și tu… O să-ți spun, dar mai înainte trebuie să știi că el m-a trimis în Paraguay… mi-a și plătit drumul… Dar în mica localitate unde m-a trimis n-am dat de legătura indicată. Așa că a trebuit s-o iau de la început și așa am ajuns în capitală. Unde, așa cum ți-am spus, nu cunoșteam pe nimeni și nici nu mai aveam bani să plătesc cuiva un coniac. Nici măcar nu mai aveam ce să mănânc și unde să dorm. Prima noapte am dormit pe o bancă într-un parc. A doua seară, după ce am colindat fără rost trei cartiere, când să revin pe banca mea din parc, acolo m-a așteptat cel pe care trebuia să-l întâlnesc în satul Puento Rey. De ce nu m-a așteptat acolo? Fiindcă a vrut să afle cum mă descurc în situații limită.
Sună telefonul: Iudith îl anunță că în Sala 13 lucrurile au mers mai repede decât ar fi fost de așteptat, din cine știe ce motiv Președintele e nervos și grăbit, așa că s-a ajuns deja la cazul 13. Deci urmează procesul lor. Maestrul trebuie să se decidă: să asculte spovedania lui Portal și s-o lase pe Iudith să reprezinte clientul la înfățișare sau să se grăbească el spre Sala 13. Problema e că, deși i-a spus stagiarei cum se poate profita de formularea greșită a oponenților din înfățișarea trecută, e necesară toată elocința pentru a spulbera eventualele contraargumente ale părții adverse. Pe de altă parte, nici nu vrea să-l lase pe Edi singur în birou, individul a fost și rămâne indiscutabil un infractor și pe rafturi sunt numeroase dosare. Cine știe ce ar fi în stare Edi să subtilizeze. Iată, tocmai când ar putea afla… Maestrul îl ia pe Eduard Portal de braț și-l scoate în anticameră. „Așteaptă aici!”, după care se îndreaptă spre Sala13. Pe coridor este acostat de jurnaliști: „Cu ce este implicat domnul Portal în afacerea SABOLA?; „Îl veți reprezenta și pe dânsul?”; „Este de așteptat ca domnul Portal însuși să apară suspect în acest dosar sau nu are decât calitatea de martor?” etc. Fâlfâind din robă, maestrul trece ca o vijelie printre jurnaliști. Și Consilierul municipal Robert Stock, mâna dreaptă a domnului Primar, se află de față și-i face un semn prietenos (pe care-l crede discret). Consilierul municipal Robert Stock, a fost și la conferința de presă, unde până la sosirea Maestrului, l-a lăudat pe Doctorul Propp la toți cei aflați în preajma sa.
În Sala 13, cazul 12 e pe sfârșite, Președintele amânându-l pentru data de 5 septembrie. Cazul 13, cel pentru care Maestrul Doctor Gustav R. Propp a găsit un argument decisiv este și el amânat, încă înainte ca Gustav să poată deschide gura. Președintele acestui Complex este omul cel mai antipatic pe care-l cunoaște Gustav: un individ plin de complexe mascate, cum ar spune doctorul psiholog Rakovski, complexe pe care se răzbună la tribunal. Plus că acest magistrat, Oliver Gudfrend, nu-i poate ierta lui Propp că, din moment ce Maestrul a refuzat președinția tribunalului, n-a mai ajuns nici el vicepreședinte. Cum să pui vicepreședinte un asemenea frustrat? Între domnii Gudfrend și Propp există o prăpastie adâncă. Numai că dacă se întâlnesc în instanță, judecătorul încearcă să fie cât poate de corect ca nu cumva Gustav să ceară strămutarea, fiind notorie relația de gheață dintre cei doi. Acum anunță amânarea fără ca măcar să privească spre Propp. După care explică pe larg de ce trebuie procesul amânat până în data de 5 septembrie, adică până după vacanța de vară a tribunalului.
Maestrul fierbe: iată pentru ce a trebuit să-l întrerupă pe Edi! Iată pentru ce a trebuit să străbată printre toată gloata de jurnaliști și de curioși drumul crucii sale! Pe față nu i se citește furia, dar când revine în încăperile sale și vede că Edi nu se mai află în anticameră, răbufnește. Și ce dacă și odaia aia e plină de lume?
– Unde-i ticălosul?
– A spus că…, îngână secretara, cunoscând exploziile șefului ei. Explozii rare, dar cu atât mai spectaculoase. Chiar și enervări de gradul III!
– Am spus să mă aștepte!
Doi clienți diferiți încearcă să-l acosteze, „Noi suntem de la ora opt aici!” și „Eu am venit cu trenul de cinci tocmai de la…”, dar Maestrul nu vede și nu aude și intră în cabinetul său.
Se trântește în jilțul din spatele biroului și încearcă să-și potolească furia – în momentul acesta e mai rău ca înainte de convorbirea întreruptă cu Eduard Portal: de aflat n-a aflat mare lucru, dar individul a fost văzut intrând la el în cabinet și, mai mult ca sigur, acest lucru va fi făcut public și va fi întors pe toate părțile. Și asta în condițiile în care nici Gustav nu știe ce și cum și cu atât mai puțin cât va fi adevăr și câtă minciună, cât va fi real și câtă exagerare în acele comentarii – care sigur vor veni. De furie, dă cu pumnul în masă, după care scoate dintr-un sertar un calmant și-l înghite cu cafeaua pe care i-a pus-o secretara pe masă ca în fiecare dimineață, dar de care nu s-a atins până acum.
Telefonul din buzunar nu contenește să vibreze, în anticameră telefonul sună aproape fără încetare, iar secretara răspunde invariabil că Maestrul nu poate fi deranjat, fiind într-o întrunire iportantă. Notând în caiet cine a telefonat, le spune celor de față cu vocea unei mămici scuzându-și pruncul: „Trebuie să-l înțelegeți, e foarte obosit, e și el om!”
46.
„Ai mare grijă, l-a dădăcit fostul său dascăl, văd că iarăși se uită la tine toată lumea ca la o statuie. Asta nu-i primejdios doar pentru că stârnește întotdeauna invidii, ci pot să se sfârșească pe cât se poate de rău, chiar tragic uneori… Nu, nu vreau să te sperii, dar crede-mă că așa este. Da, nu-i primejdios numai pentru că stârnește întotdeauna invidii, ci e primejdios și altfel: nu uita că o statuie e admirată, dar ea nu are suflet! Ai grijă mare să nu-ți pierzi și tu sufletul!” i-a spus mai deunăzi cu glasul său de pisălog profesorul Șorban, iar lui Gustav, cu memoria sa prodigioasă, i-au venit iarși în minte tocmai acum aceste vorbe. De ce tocmai acum? Probabil pentru că, ajuns la apogeul carierei sale, acum începe coborâșul. De unde va porni coborâșul și până unde se va opri căderea, n-are cum să știe. Dar gândul acesta îl sperie. Coborâșul poate debuta de oriunde și oricând. Oboseala îl face mai speriat ca de obicei. Îl face pesimist. Doar oboseala, întrucât întotdeauna îi asigură pe ai săi că veșnicele sale griji nu țin de pesimism, ci de spiritul său prevăzător. Păi, dacă n-ar fi fost toată viața cu ochii larg deschiși, ar fi ajuns unde a ajuns? Dar acum asemenea raționamente atât de temeinic însușite nu-l slujesc. Sigur oboseala e de vină. A ajuns unde a ajuns, dar, iată, există și prezumția că a atins vârful și că urmează coborârea.
Gustav se scutură: nesuferitul Șorban i-a spus și „să aibă mare grijă să nu-și piardă și sufletul!” Memoria îl ajută să poată reproduce exact vorbele care pot fi interpretate și altfel: nu e vorba de o scădere a prestigiului și a performanțelor, ci doar o înăsprire a sufletului, o duritate tot mai mare în relațiile cu ceilalți. Probabil la asta s-a referit Șorban: dacă va fi tot mai invidiat, iar invidia te transformă tot mai mult într-o țintă, e limpede că va trebui să se închidă în carapacea sa ca într-o fortăreață. Adică să devină imun la răutăți… Nu imun, ci arici. Cu suflet de arici. Cu suflet de statuie. Și cum statuilor nu li se atribuie că ar avea suflet… Dacă în direcția aceasta va duce așa-numita coborâre de pe vârf, atunci lucrurile nu i se par atât de grave.
Gustav se liniștește. Desigur și medicamentul își face efectul. Dar și faptul că a reușit vreme de… se uită la ceas: e ora două… și faptul că a reușit vreme de aproape jumărare de oră să bată câmpii, izolându-se de veșnicele-i îngrijorări, îl face să ațipească din nou. Bineînțeles că somnul îl duce iar în scorbura din coșmar și se pomenește exact în momentul în care a simțit cum cineva îi suflă în ceafă. Nu-i Edi. Despre Edi a aflat că e autorul acelor telefoane mizerabile. Cel puțin așa a înțeles. Iată, coșmarul n-a fost chiar de tot inutil. Dar nu Edi l-a urmat până și în coșmar: Gustav-cel-din-copac are o revelație – destinul e cel ce-i suflă în spate, destinul întruchipat în însuși diavolul. Multă vreme, Gustav și-a tot spus că telefoanele acelea mizerabile aveau la capătul celălalt al firului destinul. Pe urmă, a fost convins că era Edi, dar asemenea apeluri l-au deranjat și mai demult, când Edi era dispărut în neant. Acum Eduard Portal, destinul și diavolul apar în acelaș rol. Și nu numai în scorbura din copac! Iată, Maestrul a ațipit în jilțul din spatele biroului său de la tribunal și Edi stă tolănit în fotoliu și-i povestește mai departe ce și cum a fost în America de Sud. E sigur Edi Portal cel care-i vorbește. În vis, Edi Portal se află și tolănit în fotoliu, ba chiar îi suflă și în ceafă în scorbura din copac. Acolo nu are chip sau Gustav n-are cum să-i vadă fața… până ce un mușchi din stânga se transformă într-o oglindă și-l arată pe Edi – ori cine o fi – fără față. Gustav își spune că așa arată diavolul sau destinul. Păi, diavolul și destinul sunt una? Și ce legătură are Edi cu…
Brusc, Maestrul își aduce aminte că nu a sunat acasă pentru ca să anunțe că va întârzia la prânz. Vrea să ia receptorul telefonului de pe masă, dar telefonul începe el să sune și Doamna îl întreabă dacă să-l aștepte toată familia: mâncarea e caldă. Gustav se trezește și se întreabă dacă s-a trezit fiindcă a sunat telefonul sau dacă a format el numărul. Soția nu-l sună la serviciu decât dacă are să-i comunice un lucru ce nu poate fi amânat.
A apărut iarăși ceva atât de grav? Gustav s-a trezit de-a binelea, dar tot nu-și dă seama dacă a format el numărul sau dacă soția a fost cea care l-a sunat. Păi, nici nu e soția, ci secretara, care-l anunță că îl caută domnul Portal. „Să intre!” răspunde Maestrul. Rotițele din creierul său se învârt repede, ca de obicei: pe de o parte, răsuflă ușurat – n-a fost soția, deci nu s-a întâmplat nimic atât de grav încât să necesite un apel atât de neobișnuit, pe de altă parte, dacă secretara l-a deranjat cu solicitarea lui Edi, înseamnă că nemernicul a reușit să-i înmoaie inima cerberului care nu se lasă deloc ușor înduplecat. „Domnul Portal nu-i aici, e la telefon!”. Asta schimbă lucrurile! Unu, că nu-i indicat să-și continue povestea la telefon și doi, cum a reușit să vrăjească secretara atât de impenetrabilă doar prin telefon, secretara care nu poate fi convinsă nici de domnul ministru să-și deranjeze șeful atunci când acesta nu dorește să fie deranjat?
– Gusti, scuză-mă că nu te-am așteptat, dar minunata ta secretară poate să confirme că am fost chemat fără întârziere și a trebuit să mă duc… Așa că am să te caut acasă pe la patru! Nu, nu trebuie să te pregătești cu nimic, vin ca între vechi prieteni.
Deși rotițele din creierul Maestrului se învârt la fel de repede ca de obicei, nu are timp să reacționeze că Edi întrerupe convorbirea. După masă, pe la patru? Și încă acasă? În „singura ordine”?! Ora patru – șaisprezece – e ora de stat în fotoliu. Gustav simte că medicamentul nu-și mai face efectul: nici un calmant nu l-ar putea liniști în fața unui asemenea tupeu! Și, auzi, „nu trebuie să mă pregătesc cu nimic pentru că va veni ca într-o vizită între vechi prieteni!” Adică să se pregătească în ce fel? Să-l aștepte cu flori? Sau, poate, chiar cu covor roșu? Gustav se enervează tot mai tare. O să-l pună pe Miky să-l întâmpine! Cu dulăul n-o să-i meargă așa cum i-a mers cu secretara! Maestrul își scoate, în sfârșit roba și se pregătește să meargă acasă. Pe de altă parte, își spune, ar trebui totuși să-l asculte pe Edi, să afle, în sfârșit, care este rolul său în dosarul SABOLA. Da, dar nu acasă! Plus că e joi și joi între cinci și opt are program în Cabinetul de Avocatură Doctor Gustav R. Propp. Apropo, ce s-o fi distrus în hărmălaia de acolo? Înainte de a merge la masă, va trece drumul să vadă dezastrul!
În anticameră e încă multă lume, dar Maestrul nu răspunde la nicio interpelare, îi spune secretarei s-o anunțe pe Doamna că ajunge acasă în douăzeci de minute și celor de față că la ora cinci va fi la sediul de vizavi. Nimeni, nimeni nu poate să-l acosteze, nici clienții și nici jurnaliștii.
Pentru că sunt atâția oameni în anticameră n-a rămas Edi acolo, își spune în vreme ce trece strada, dar, atunci, cum naiba i-a intrat sub piele secretarei, secretarei cu pielea atât de groasă?
N-are timp să-și răspundă fiindcă, intrând în Cabinetul de Avocatură îi sar în ochi daunele pricinuite de tumultul de dimineața. Secretara de aici începe să-i dea raportul, să-i enumere pagubele și să-i spună că poliția și-a făcut datoria și a întocmit nu mai puțin de șase sau șapte procese verbale. Apoi îi șoptește la ureche că domnul Consilier municipal Robert Stock, mâna dreaptă a domnului Primar, ne-a asigurat că toate pagubele vor fi suportate nu numai din bugetul Primăriei, ci și din banii unor donatori. De altfel, în cele câteva încăperi se află deja câțiva muncitori, printre care și „meșterul lui”, „meșterul bun la toate” care-i face cunoștință și cu Blondu, geamgiul care a pus și geamul din holul de la reședința Domnului Doctor, geamgiul care-i va sta oricând la dispoziție, „ziua sau noaptea”, că i-a și dat numărul de telefon Doamnei, numai că are și el o mică problemă și dacă Domnul Doctor e atât de bun… Domnul Doctor jubilează: „Aha, deci nici geamgiii nu-s curați!”. Această revelație îi produce o asemenea plăcere, încât, pentru moment, îi trece și enervarea. Chiar și văzând urmările lăsate de conferința de presă în atât de împunătorul Cabinet de Avocatură Doctor Gustav R. Propp. Ciudat că nu-l enervează priveliștea mobilelor sparte, a pereților murdăriți, a hârtiilor aruncate peste tot: muncitorii nu vor putea niciodată pune la loc lucrurile exact cum au fost. Dar Maestrul știe că există un preț pentru toate și prestigiul amplificat în ziua aceea merită deranjul, mai ales că întrevede deja cum o să folosească acest deranj în favoarea sa. Cu vârf și îndesat!
– Ați luat poze de la acest balamuc? își întreabă funcționarii.
– A făcut poliția fotografii. A fost și domnul comisar Rudiger Budy-Kolbar personal.
– Cum?! Voi n-ați luat nici o imagine? Maestrul pare foarte supărat, dar încă nu simte nicio enervare.
Enervarea îi revine când, gata să plece, sună telefonul și secretara îi spune că-l caută doamna Isabel, soacra surorii domnului avocat. Nu, numai asta nu! Gustav face semn că nu este acolo. Noroc doar că a uitat să-și deschidă telefonul mobil, încă de când a ieșit de la conferința de presă. Își consultă agenda și numără douăzeci și opt de apeluri nepreluate. Au fost mai multe, dar el nu apucă să numere mai departe fiindcă secretara, cu receptorul de la aparatul fix acoperit, îi șoptește că-l caută și domnul Lutzi. Domnul Lutzi este tata socrul. Dacă și Isabel – Antigona și tatăl Doamnei îl caută la birou, s-ar putea să fie într-adevăr ceva urgent. Iar ceva urgent este întotdeauna ceva grav. Gustav uită că s-a transformat în statuie și sângele începe iar să-i curgă în vene și să i se urce spre cap. Se întoarce în încăperea sa și ridică receptorul.
