În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –ENERVANT(…) adică Vocalize în si bemol minor. Apărută la Editura Junimea în 2020
47.
– Ascult, spune la telefon și între timp mai măsoară din ochi camera: aici, Slavă Domnului, n-au intrat vandalii. Dar dacă totuși? În încăperea aceasta sunt o mulțime de lucruri pe care nu trebuie să le vadă oricine! Dar dacă totuși? Dacă totuși s-a furișat cineva și aici? „O clipă!”, spune la telefon și iese s-o întrebe pe secretară dacă vandalii nu au intrat și în încăperea lui pentru că, ține minte, în timpul conferinței de presă toate ușile au fost larg deschise. Nu, îl asigură oamenii săi, când a început scandalul, toată lumea s-a bulucit în anticameră, iar primul lucru pe care l-a făcut domnul Sandici (unul dintre avocații cabinetului) a fost să alerge să încuie ușa de la biroul Domnului Doctor și de la biroul unde lucrează el (Sandici) împreună cu domnul Benzik și cu doi stagiari. Domnul Sandici a fost întotdeauna un om de nădejde, pe care te poți baza, își spune Gustav în timp ce reintră în încăperea sa. Dar dacă totuși nu s-a mișcat destul de repede nici măcar domnul avocat Sandici? Plus că până să înceapă scandalul, în mod sigur s-au înghesuit tot felul de oameni peste tot, deci și în această încăpere! Și cine a putut să-i urmărească? Și cine a avut atunci ochi să-i urmărească și aici? Gustav începe să tremure de nervi.
Ia din nou receptorul în mână, însă tot mai cercetează camera: nu pare nimic mutat de la loc. Rotițele din capul lui Gustav se mișcă pe mai multe trasee: „Dacă mă îngrijorez pentru ceea ce s-a putut lua de aici, n-am cum să mă îngrijorez pentru că atât Antigona, cât și Lutzi m-au căutat într-un loc unde nu îndrăznesc nici măcar ei să mă deranjeze!” La telefon, domnul Lutzi, adică tatăl socru, începe prin a-și arăta admirația nețărmuită față de prestația ginerelui său în această zi de pomină, prestație care nu contenește să curgă pe toate canalele, nu numai pe „ale noastre”, și pe cele străine etc. La început, ginerele răsuflă ușurat, dacă doar despre asta e vorba, atunci n-are de ce se panica. Probabil că și Antigona ar fi vrut să-i țină un discurs cu același conținut. Doar că Lutzi nu e Isabel – Antigona, Lutzi nu-l sună decât foarte rar, iar atunci când o face nu vrea doar să-și audă propria voce, ci chiar are ceva de spus. Și, într-adevăr, după ce termină cu laudele, vine și motivul real pentru care a telefonat: „M-am tot gândit să-ți vorbesc abia sâmbătă, când ne vom vedea la Monica, la sărbătorirea noii noastre fetițe, dar mi-e teamă că acolo nu vom putea sta de vorbă în liniște numai noi doi.” „În liniște?! Unde-i de față Isabel nu e nicidecum liniște!” spune Gustav. „Întocmai. Așa că, deși știu că ai mult de lucru, te-am sunat totuși acum. După cum cunoști, soțioara ta ar fi trebuit să se supună astăzi la o mică operație la dinți…” Dumnezeule, în vâltoarea acestei zile atât de aglomerate, Gustav a uitat complet acest lucru! Măcar nu s-a zbuciumat și pentru asta… „Și cum a fost, vreau să spun, cum s-a comportat?” „Păi, tocmai asta e: doctorul i-a făcut anestezia și ei i s-a făcut atât de rău încât au trebuit să cheme salvarea. Te rog să nu te panichezi, soțioara ta și-a revenit, dar doctorul Glach vrea să știe de la ce i-a venit, așa că o s-o țină peste noapte la spital, i-au făcut niște analize și sperăm că mâine o să știm ce a cauzat incidentul acela.” „Acuma-i la spital? Vin imediat și eu acolo!” „Nu-i nevoie, am fost eu și acum e Isabel cu ea.” Nu se poate! Trebuie să meargă și el la spital! Măcar pentru două minute. Pe urmă o să fugă acasă, o să bage ceva în gură și o să revină la cabinet. „Și cum, adică, ai fi vrut să-mi spui abia sâmbătă, dacă o țin până mâine la spital? Acum spui că e mai bine?” „Păi, că tocmai asta e: acum pare să nu mai aibă nimic! Doctorul Glach tocmai asta vrea să afle: de la ce a fost criza aceea că au trebuit să cheme salvarea.” „Dar, mai întreb o dată, acum e mai bine?” „Au internat-o într-o rezervă și se uită la televizor. Să știi că și ea e foarte mândră de tine! Sper ca sâmbătă să fim cu toții la Mona. A, au fost și la spital niște reporteri și au început să-i pună întrebări, au și filmat-o până ce… până ce au fost dați afară”.
Gustav merge pe stradă fără să-i vadă pe cei ce vor să-l acosteze. Are gândurile lui, pe care încearcă să le pună în ordine: unu – ce le-a spus soția reporterilor, doi – dacă se oprește undeva să mănânce frugal, nu știe ce-i acasă, în lipsa soției, dacă au mâncat copiii și ce fac, trei – „pe la patru” l-a amenințat Edi că-l va căuta acasă și, deși n-are nici chef și nici timp pentru Edi, ar trebui totuși să afle povestea lui, care în mod sigur nu va fi chiar adevărată, însă suficientă pentru ca detectivul Gusti să poată trage niște concluzii (poate chiar importante!), patru – dacă Antigona se află la spital, e clar că nu va scăpa ușor de acolo, cinci… Dacă reporterii au încercat să dea năvală la spital, în mod sigur că i-au interceptat și pe copii și cine știe ce au trăncănit Leonora și Fidelio? Calmantul luat cu doar puțină vreme mai devreme nu mai are absolut niciun efect. N-ar fi mai bine să plece mai înainte acasă?
Lumea vede cum Maestrul face pe neașteptate stânga împrejur, apoi, după încă alți câțiva pași revine la prima direcție. Apoi se oprește pe loc nehotărât. Privește ceasul și o ia din nou spre spital. „Când nu știi ce să faci, cel mai bine e să te gândești la altceva și când revii la situația de față, vei putea lua mai ușor o decizie.” Gustav se simte în strânsoarea din scorbură, dar nu vrea să se gândească nici la ieșirea din coșmar și-și amintește de spusele lui Lutzi despre modificările care apar odată cu avansarea în vârstă: „Gustav, folosește-ți viața, cât o mai deții întreagă! Pe urmă n-o să mai ai decât fragmente tot mai mici din ea: o să-ți dispară curiozitățile și n-o să te mai intereseze decât cum să-ți conservezi cât mai exclusiv obișnuințele. Ba, mai mult, o să te îngrozească orice noutate! O să mucegăiești în trecut și în simbolurile trecutului. Uite, de pildă eu: mai nou nu fac decât să sortez hârtii. N-ai idee câte hârtii devenite inutile se strâng într-o viață de om! Hârtii și boarfe de tot felul. Acum, deși îmi dau seama că n-are niciun rost, pun în ordine ceea ce, în curând, va fi aruncat la gunoi de voi, ce mă veți supraviețui. Ascultă-mă, Gustav, bătrânețea nu înseamnă în primul rând bolile și reducerea tot mai drastică a puterilor, bătrânețea înseamnă să nu mai vrei nimic altceva decât ceea ce mai ai. Că-ți mai faci planuri este doar din obișnuință!” Da, e important când simți că ești depășit de situație, să te gândești la ceva neutru sau, mă rog, la ceva dintr-un alt registru. Așa că, fără să privească în jur, își lasă memoria să-i deruleze discursul lui Lutzi, un discurs de atâtea ori auzit. Nici măcar nu urmărește sensul cuvintelor, pur și simplu se lasă învăluit în ele.
Între timp, aproape fără să-și dea seama, ajunge la spital.
Vestea că soției Maestrului Gustav R. Propp i s-a făcut rău de la o anestezie și că a fost adusă cu salvarea la spital s-a răspândit repede. Degeaba au fost – cu greu! – izgoniți jurnaliștii cu camerele lor de luat vederi cu tot, că au apărut alți nechemați: în rezerva spațioasă se află – desigur! – Isabel, dar și două persoane pe care Gustav abia le cunoaște. Una dintre ele este profesoara de geografie, soția comisarului, noua prietenă „care n-a uitat modul absolut înduioșător în care s-a purtat cu ea pacienta de azi, atunci când a fost și ea pacientă”. Și toate aceste femei, în frunte cu pacienta, stau cu ochii pe televizor. Între timp comentează, așa că nu se prea aud vocile de pe micul ecran.
Pacienta pare veselă și-și cere scuze soțului că tocmai în așa o zi a trebuit să aibă acel atac… „Care, explică Antigona, putea să se termine mult mai rău! Nu mai departe de ieri, toate ziarele au vuit despre un copil decedat după o asemenea anestezie la dentist!. Așa că, putem spune că am avut un mare noroc!” „Adică am avut noroc pentru că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?” încearcă s-o oprească Maestrul, dar Antigona nu și-a terminat nici pe departe monologul și perorează în continuare, chiar dacă n-o ascultă nimeni. Gustav își sărută soția pe frunte, iar soția îl imploră să nu se supere, dar să-i spună lui Glach că ea nu mai are nimic și vrea acasă. Păi, că are atâtea de făcut, mai ales că sâmbătă… Numai că doctorul Glach e în operație, iar medicul de salon, venit și el, auzind că a sosit însuși Maestrul, le explică de ce să nu se neliniștească, însă este absolut recomandabil ca Doamna să rămână măcar până mâine sub supraveghere. „Îmi promiteți că măcar mâine dimineață voi putea pleca acasă? se tânguie Doamna, nici nu știți câtă treabă mă așteaptă…” Pe urmă, îl roagă încă o dată pe Gusti să nu se supere, dar el, care e atât de exact în toate, ar trebui să-și noteze ce trebuie făcut pentru sâmbătă. Este momentul când Antigona își întrerupe discursul despre pericolele evidente – EVIDENTE! – ale anesteziilor și intervine indicându-i lui Gustav „sarcinile minimale” pentru sărbătorirea venirii acasă a Monei cu fetița. Maestrul se uită la ea cu o privire sinistră, pe care nici măcar nu și-o îmblânzește și-i întoarce spatele în mijlocul tiradei ei. Vrea să plece, însă revine din ușă și își întreabă soția ce le-a spus ziariștilor. „Ziariștii te-au lăudat cu toții!” răspunde Isabel și celelalte femei o aprobă cu entuziasm. Maestrul își dă seama că nu poate afla nimic din ceea ce-l interesează, se uită la ceas, vede că e trei și jumătate, se grăbește spre casă.
48.
Astăzi este într-adevăr o zi extrem de aglomerată. La ce să se gândească în primul rând, când toate sunt în primul rând? Pentru a-și abate neliniștile, vrea să reia discursul lui Lutzi, dar nu-și mai poate ordona gândurile așa cum și-ar dori. Și, colac peste pupăză, se simte de parcă ar fi în strâmtoarea scorburii din care n-a izbutit să iasă de aproape o săptămână. Când nici nu te gândeșt, limba se întoarce la dintele dureros.
La ieșirea pe poarta spitalului, o mașină frânează lângă el. E un medic – un oarecare doctor Morgan – J. P. Morgan – care se oferă să-l ducă… să-l ducă unde vrea Maestrul Doctor Gustav R. Propp. Inițial, Gustav îl refuză, orice serviciu trebuie plătit cumva, dar, de data asta, fiind într-o acută criză de timp – Gustav se află într-o permanentă criză de timp, de acolo și îi vin desele sale enervări – fiind într-o criză mai mare de timp chiar decât de obicei, acceptă. Pe drum, bineînțeles că și acel doctor Morgan își etalează cu entuziasm admirația față de celebrul său pasager, omul zilei, se arată preocupat de incidentul de la conferința de presă (pe care toată lumea a urmărit-o la televizor) și întreabă cum ar putea și el să ajute. („Cu Doamna, să nu vă faceți griji, e pe mâinile cele mai bune. Va trebui doar să evidențiem de unde a venit incidentul de la medicul stomatolog. Dar, încă o dată, să nu vă panicați, că nu aveți de ce!”) Maestrul n-are ce să spună și nici nu intenționează să spună ceva. Maestrul are gândurile lui. Plus că Morgan acesta sigur are și el nevoie de ceva. Acum, când medicii sunt luați în colimator… Păi, dacă până și geamgiul are o problemă… Acum e campania împotriva medicilor, pe urmă o să vină campania împotriva inginerilor, apoi împotriva dascălilor… Geamgiii sunt puțini, prea puțini, dacă se iau și de ăștia… Și ce șpagă poate lua un geamgiu? Că nu declară o lucrare… Geamgiii sunt puțini și oricine poate avea nevoie de un geamgiu. Chiar și cei de la fisc.
Doctorul Morgan îl lasă în fața casei. Ar mai vrea să-l rețină pe Maestru pentru că n-a terminat să-și expună teoria privitoare la atât de mediatizatul caz BOSALA sau „Doarul ADAM”, cum mai este numit în presă. Și doctorul Morgan are o teorie a sa, chiar dacă nu este nici jurist și nici nu a avut acces la toate datele, doar ceea ce a citit prin ziare și ce a văzut la televizor, dar, vă rog să mă credeți, lucrurile sunt atât de evident și este așa de strigător la cer…
Maestrul îl întrerupe, îi mulțumește pentru amabilitate și coboară din mașină fără să afle ce este atât de evident și atât de strigător la cer. „Și pentru Doamna să nu vă faceți nicio grijă că… Domnu` Doctor, ați uitat servieta pe bancheta din spate!”
Asta e într-adevăr grav: Gustav are grijă – cum se spune „ca de ochii din cap” – de eleganta servietă samsonite – conținutul acelei genți dacă ar ajunge în alte mâini… Nici nu vrea să se gândească ce ar fi dacă ar ajunge pe mâini străine hârtiile sale! E într-adevăr suprasolicitat, să-și uite servieta n-a pățit niciodată!
Nici n-a intrat încă pe poartă și Miky își deschide ușa de la antreu și îi sare în față. „Măcar acesta se bucură sincer când mă vede…” Nu, Gustav nu poate bănui câinele că ar avea vreo problemă juridică pentru care dă fericit din coadă și i se gudură la picioare. „Acesta se bucură sincer!” și nepăsându-i că dulăul l-ar putea murdări, îl lasă să i se frece de pantaloni.
Este patru și cinci minute. Din camera lui Fidelio se aude muzica dată la maximum. Când îl vede, Leonora îi vine în întâmpinare și-l roagă să-i spargă capul fratelui ei, care a înnebunit de tot și nu vrea nicicum să dea combina mai încet. Da, copiii au prânzit, vesela murdară a rămas pe masă. Fiindcă tatăl reușește să reducă intensitatea muzicii, Leonora acceptă să spele vasele. Nici ea și nici fratele ei nu se interesează de starea mamei. „Dar măcar știți ce a pățit?” Știu. Gustav își pune o porție în farfurie și pune farfuria în cuptorul cu microunde. În timp ce mâncarea se încălzește, încearcă să afle ce au făcut copiii la școală, dar sună soneria de la întrare. Gustav se uită la ceas: e patru și un sfert. „E domnul Portal” spune Leonora din spatele perdelei. „Lasă-l să sune!” Doar că Edi mai sună o dată și încă o dată. De fiecare dată mai prelung. După care deschide poarta. „Lasă-l pe Miky să-l întâmpine!” Asta-l face și pe Fidelio să vină din camera sa. („Deci, a fost tot timpul atent la ce am vorbit cu sora lui!…”) Fidelio se amuză copios când vede că Edi abia apucă să facă doi pași îndărăt și să tragă poarta după el. Dulăul se ridică în două labe și, sprijinit pe grilajul din fier forjat, latră fioros. „Să-i dau drumul după domnul Portal?” întreabă Fidelio. Gustav se așază la masă și mănâncă, iar băiatul se postează lângă sora sa în spatele perdelei și raportează, imitând un glas de crainic sportiv, ce face Edi. (Fidelio a învățat să imite cu mult talent o parte dintre cei mai prezenți analiști de pe micul ecran. De multe ori, până nici taică-său nu reușește să-și rețină un zâmbet când îl aude. „Cunoscutului comentator Jasper Rolland”, băiatul îi reproduce nu numai vocea, dar și gesturile.)
Pus pe silențios, telefonul din buzunarul lui Gustav vibrează aproape fără încetare. Gustav nici măcar nu catadicsește să vadă cine îl caută. „Dacă e de la mama?” întreabă Leonora. „Etete! În sfârșit, te interesează și pe tine starea mamei tale?”. Fata răspunde ceva, dar „transmisia sportivă” a lui Fidelio îi acoperă vocea. Plus că sună și telefonul fix. Enervant! „În casa asta n-ai pic de liniște nici măcar la masă!” Gustav mai înghite de câteva ori, dar n-o face decât pentru că știe că trebuie să mănânci ca să poți funcționa. „Nici mașina nu pornește fără benzină”! Se uită la ceas: e cinci fără douăzeci. „Trebuie să fug la Cabinet” exclamă. „Și de acea nu-ți termni prânzul? Fără tine tot nu se întâmplă nimic acolo!” spune Leonora. „V-am tot repetat, cel mai important lucru într-o viață cu șanse de succes este să te ții de cuvânt și să fii exemplu de punctualitate!” După care aleargă în camera sa, ia un calmant, și se pregătește să plece. Din curte îl vede pe Edi stând de gardă pe trotuarul de vizavi. „Nu, nu trebuie să fiu văzut pe stradă la braț cu banditul!” Îl bagă pe Miky în casă, merge la poartă și printre zăbrelele gardului îi face semn lui Edi să intre. Acesta ezită de frica dulăului. Până la urmă, asigurându-se că nu e câinele de față, îndrăznește să facă doi pași în curte, dar lasă poarta deschisă în urma sa. („Dar dacă nebunul de Gusti îi dă drumul fiarei? E în stare! Și, pe urmă, se scuză că a fost în legitimă apărare într-un caz de violare de domiciliu.”)
„Ideea să nu fiu văzut pe stradă cu banditul, n-are sens! Un reporter l-a filmat pe domnul Portal intrând în casa Maestrului. Și, mai mult ca sigur, l-a filmat și pe Maestrul însuși făcându-i semn domnului Portal să intre. Jurnaliștii ăștia sunt mai răi ca strechea!” își spune Gustav, îl ia pe Edi de braț și-l conduce în spatele clădirii. Măcar acolo nu pot fi văzuți nici cu cel mai performant aparat de filmat. „Dacă tot se știe că Edi a venit aici, măcar să aflu care e situația cu el! Și ăștia, chiar dacă au aparate cu care să ne asculte chiar și fără să ne vadă, n-au decât! Păi, în situația asta chiar că n-am cum să mă feresc. Întotdeauna există soluții! Rotițele din creierul Maestrului se învârt repede, ca de obicei: Punându-l pe bandit să-mi spună o minciună gogonată, că în asta știu că-i campion…, minciuna asta va fi folosită împotriva pledoariei mele, iar eu, desființând-o voi mai avea un atu în plus.” În grădina din spatele casei se găsește o filagorie cu mobilier din paie. Gustav îl împinge pe Edi pe o bancă, îi face semn să tacă, scoate din servietă notes-ul nelipsit, din buzunarul de la piept stiloul Parker, se răzgândește și mai scoate un pix. Apoi, după ce îi mai face lui Edi un semn să tacă, îi scrie în carnet: „Edi, toarnă-mi acum minciuna cea mai gogonată pe care ești tu în stare s-o născocești. Pe urmă, scrie-mi și adevărul!” Lui Eduard Portal i se luminează fața. Piesa în care e pus să joace îi convine de minune. Ia pixul și vrea să înceapă să scrie. Gustav îi smulge carnețelul și îi scrie: „Minciuna să mi-o spui cu vocea! Numai partea adevărată trece-o pe hârtie!” Edi ia înapoi carnetul, stă și se gândește câteva clipe, apoi, încântat, începe să scrie. De fericire, se îmbujorează brusc: dacă Gustav, cel până mai deunăzi atât de inabordabil, atât de scârbos s-ar putea spune, a schimbat brusc placa, înseamnă că dialogul s-a refăcut în mod miraculos. Dar abia a scris câteva cuvinte că Maestrul îi face semn să vorbească, să spună cu voce tare minciuna gogonată. Asta la început, abia după aceea să aștearnă în scris adevărul. Gustav privește la cactusul înflorit: toate se rezolvă în viață!
