Timpuri vălurite și văluritoare

Omul vălurit pare să fie omul tuturor timpurilor turnat în corporalitatea contemporaneităţii. Dacă nu e tocmai aşa, atunci trebuie să fie la mijloc doar greşita mea raportare la real, nerămânându-mi decât să accept ficţiunea generalizată şi generalizantă potrivit căreia eu nici nu exist neputând fi martor al meu. Aceasta însemnând că, fiind doar un cuprins, nu-mi pot construi nicicum exterioritatea din care să mă spionez pe deplin dedat plăcerii perverse a principiului lui unu care se multiplică.

Omul vălurit pare a fi prins în fălcile istoriei gata, gata să fie făcut praf fie de patimile lui, de propriile lui ficţiuni, fie de mulţimile care se unduiesc ca valurile unui ocean lărmuitor, fie de revoluţii şi războaie sau de acte administrative impersonale fie de vicisitudinile naturii care şi ea nu mai e natură. Ca şi construct de lumi, omul vălurit nu pare a fi construit prin adăugire, părelnică părând să fie ideea unui timp aflat în scurgere. Mai degrabă timpul pare vălurit, ubicuitatea dând aparenţa talazului care, iată se vede dincoace de orizontul nostru vizibil, când sus, sub reflectorul conștiinței, când dispărut, în adâncurile oceanului plin de universuri, spre neliniştea navigatorului.

Așa stând lucrurile, mă îmbrac la repezeală și o iau în sus pe Calea Victoriei, ai zice că toată istoria noastră vălurită și văluritoare se desfășoară aici și nu în altă parte. E sigur că fenomenele magnetice de acum câteva zile au adus cu ele valuri de oameni care au trăit cândva în istoriei și care se află acum, într-un chip magic, în crunta noastră realitate.

O să fie ceva brambureală când vor afla cu toții că Mihail Sadoveanu, AI Cuza, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Mihai Beniuc, Nicolae Titulescu, Tudor Arghezi, Constantin Brâncuși, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Dinică, Marin Sorescu, Vasile Roaită, Maria Tănase și mulți alții se preumblă acum pe trotuarul inundat de soare. Sigur că Nicolae Ceaușescu ar putea să ne zică ceva despre 1989. Să-l întrebăm.

Sigur că Nicolae Iorga ar putea să ne spună ceva despre legionari. Sigur că Marin Sorescu ar putea să ne spună ceva despre cei care i-au băgat fitile ca să nu ia Premiul Nobel.

Sigur, putem afla o mulțime de lucruri despre politica românească din ultima sută de ani, despre adevărul Primului Război Mondial, despre adevărul ascuns al pandemiei din aceste zile, despre câte-n lună și-n stele.

Timpurile sunt vălurite și văluritoare, pe alese. Eu mă țin după Mihai Kogălniceanu să-l întreb eu despre una, despre alta, îl zăresc și pe Titu Maiorescu, sigur el știe adevărul despre Mihail Eminescu. Mă opresc în dreptul Ateneului Român pentru că-l văd pe George Enescu coborând în grabă treptele bine lustruite de vânturi și ploi.

Trece o manifestațiune dinspre Unirea, trece un batalion de roșiori către Gara de Nord, trec niște fete de pension către Cișmigiu. E cald, e soare, plutește în aer un parfum din alte vremuri, ah ce vremuri!