În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
6. ÎNTR-UN RĂZBOI DE UZURĂ, UN FRONT SE ACTIVEAZĂ DOAR PENTRU A LĂSA ALT FRONT SĂ SE REFACĂ
Nu trebuie să fii general pentru a ști atâta lucru. Ajunge să fi slujit mult, chiar și în calitate de cătană bătrână. Ceea ce nu putem în nici un caz să spunem despre Rori: în primul rând că ea lupta mândră și conștientă de tresele ei de ofițer superior în familia ei, deși la unele decizii n-avea acces direct, iar bătrână… Cine să-și permită să spună despre Rori că ar fi bătrână? Nu un singur om a remarcat de atâtea ori că dacă se plimbă pe stradă împreună cu Laura, îți vine foarte greu să admiți că ai în față mamă și fiică și nu două colege de facultate. Au constatat acest lucru și străinii, nu numai crai pe jumătate senili ca Pavlovici.
Frontul ce-și avea tranșeele situate în direcția cuceririi totale și pentru veșnicie a vilei intrase puțin în umbră, mai ales de când tovarășul acela, Lascu, fusese trimis inopinat într-un concediu prelungit, fără să știe cineva dacă o încurcase atât de rău încât va fi mutat la o muncă de jos sau va fi doar redistribuit în alt sector. Oricum, în biroul său nu se mai afla nimeni, nici măcar secretara nu deținea zvonuri în legătură cu noul șef. Prietenia intimă la care ajunsese aceasta cu Rori era echivalentă cu o provizie de armament pentru viitor. Când va fi acest viitor operant, când se va repopula biroul tovarășului – și cu cine? (Iată problema: cu cine va trebui să trateze Rori în continuare?) Întrebări, întrebări la care numai viitorul acțiunii putea răspunde.
Da. Iar Niky, Niky era atât de ocupat la Institut încât părea că a uitat de mult de aiureala cu hardughia de la capătul lumii, de aiureala cu palatul stafiilor. Nu fusese numit încă nici Pavlovici și în perioada aceea de interregn cineva trebuia să păstreze ordinea. Și cine s-o facă? Bineînțeles că Niky. Pavlovici era îndrăgostit de o asistentă (de o asistentă universitară, nu de o asistentă medicală, he, he, he!), faptul devenise de notorietate publică, biata nevastă-sa se dădea de ceasul morții, îl drăcuia peste tot, dar n-avea nici măcar posibilitatea de a face scandal oficial fiindcă atunci bărbatul ei risca să se șteargă pe bot de catedră și, dacă tot a suportat ea în lungul și eroicul ei mariaj atâtea asistente medicale, și universitare, și asistente pur și simplu, atunci măcar să nu-și strice roadele vieții chiar înainte de a veni ora scadenței. Mai ales că bătrânul păcătos nici nu era chiar atât de bătrîn, avea doar 54 de ani (neîmpliniți), ca să deconspirăm și acest secret strategic, era încă în plină forță. Dintre toți profesorii sub care slujise Niky, Pavlovici – culmea! – părea cel mai productiv și din punct de vedere științific: era un chirurg eminent, făcea operații pe care nu le-ar fi îndrăznit nimeni, nici măcar cu o aparatură mult mai perfecționată, se afla pe punctul de a pune în aplicare o metodă absolut originală de stimulare a suprarenalelor, o metodă pe cât de simplă pe atât de neașteptată, ceva ce se pretase perfect la o publicitate largă. O revistă de mare tiraj specializată, printre altele, în „popularizarea științei pe înțelesul maselor largi de oameni ai muncii“ a îmbrățișat noutatea cu căldură, făcând clinica să fie invadată de bolnavi și de rude, transformîndu-1 pe Pavlovici într-un fel de vraci genial și ajutîndu-1, în felul acesta, să ajungă – sau să nu ajungă – profesor. Pentru că, în realitate, niciodată nu poți ști cum se vor termina toate aceste gălăgioase campanii publicitare.
Oricum, deocamdată, Pavlovici era absorbit de popularitate și de cucerirea sa intimă, încât lăsase cu totul pe seama doctorului Diamant restul treburilor, iar acesta, doctorul Diamant, trebuia să facă față unei avalanșe mai mari de evenimente zilnice decât în perioada oricărui interimat, deoarece acum, pe lângă totala apatie a celorlalți colegi implicați, se ivise și pelerinajul la miracolele lui Pavlovici și clinica se transformase într-un Maglavit cu rang universitar, în vreme ce mulți confrați nu se ocupau decât cu mijlocirea binecuvântării pe care noul străluminat s-o dea celor în suferință. Sau cam așa ceva, întrucât tot ce știa Rori era de la Niky și Niky nu făcea decât să fie sarcastic, să te ia peste picior și să adoarmă în clipa când ajungea acasă – în caz că mai ajungea. Atinse și performanța să adoarmă în hol, așezându-se să-și încalțe pantofii. Că era ceva adevărat în toată povestea, Rori putea constata și din insistențele cu care se apela și la ea ca să intervină pe lângă soțul ei pentru un bolnav sau altul. Pe deasupra, Niky îi mai povestise ceva și despre o anchetă ce avea loc în institut în legătură cu niște studenți din anul patru, studenți ce se dăduseră medici și făcuseră un fel de acțiune antiepidemică în niște sate din Ardeal, ceva ce nu se știe încă dacă provenea din interes științific sau din tentativă de escrocare. Nu, era evident că Niky nu avea acum timp pentru casa fantomă.
In felul acesta, lipsa lui Lascu trecea, cel puțin pentru moment, mai puțin observată, chiar dacă Niky, atunci când își aducea aminte, o mai împungea din când în când cu câte o ironie tâmpită. Pe de altă parte, la serviciu trecea printr-o perioadă mai bună, avea mai puțin de lucru, șeful se purta admirabil, iar scorpia aia de adjunctă dispăruse într-un concediu interminabil de boală, luând-o, în sfârșit, dracu’! Așa că Rori, deocamdată, putea să uite, pentru o vreme, de faptul că a trebuit să-și sacrifice misiunea literară pe altarul traducerilor de adrese oficiale. Viitorul i se părea, cel puțin în această direcție, mai optimist, iar prezentul mai suportabil.
Alta era acum problema: Laura. Laura se îndrăgostise într-un mod stupid și înfocat, cum doar la vârsta ei era posibil. Că se îndrăgostise nu era atât de grav, că tânărul nu părea prea dornic „să-și facă o poziție” era un lucru ce mai putea fi corectat cu vremea, că junele – până una-alta – tăia frunze la câini puteai spune că, deocamdată, e doar un lucru trecător, că logodnicul nu provenea dintr-o familie cine știe ce putea fi parat în virtutea faptului că noi „nu ne aflăm în evul mediu”, că viitorului soț nu-i plăcea nimic altceva decât jazul devenea un risc mai serios. în conformitate cu un citat din Niky, „jazul și bridge-ul reprezintă două atmosfere deosebite de atmosfera inhalată de marea majoritate a omenirii: cei ce li se adaptează devin ființe trăind în universuri paralele cu ale noastre”. Și ținând cont că posibilul soț nu comitea jaz, ci doar consuma acele sunete și stări în cantități nelimitate, nici aici nu era exclus un prognostic optimist, mai ales că, de obicei, acești indivizi devin exclusivi, își aleg pe cei cu care speră să poată comunica doar din cercul lor și, cum Lavinia nu se dădea în vânt după nici un fel de muzică… Da, însă nenorocirea cea mare era că tipul era simpatic, pușlama înaltă și cu părul creț, mereu cu un zâmbet sfios pe buze, „genul de bărbați-băiețași aparent neajutorați, pricepîndu-se să facă din orice femeie o protectoare, de care profită apoi cu vîrf și îndesat” (citat, de astă dată, din Rori); nesuferit era faptul că băiatul-băiețaș era pe punctul de a pleca din marele oraș spre a face pe cabanierul undeva la dracu’-n praznic, doar fiindcă i s-a năzărit că la munte, printre oițe și ciobani, va putea organiza el mai bine și mai bine festivaluri de jaz. De aici rezulta că Laura ar trebui să-și întrerupă studiile, să abandoneze facultatea după cinci semestre trecute cu note foarte mari și fără nici o criză existențială, să-l urmeze în cabana din peisajul turistic și să spele scutece pe muzică de patefon. Măcar dacă individul s-ar fi priceput să cânte el însuși sau, cel puțin, dacă ar fi dorit s-o facă, bine-prost dar să facă personal ceva, nu numai să organizeze… Cei ce „organizează” sunt, de cele mai multe ori, niște indivizi ratați, niște genii bune pentru spiritele creatoare, niște „nima-n drum indispensabili”, după cum i-a explicat Niky Laurei, spre marea surpriză a lui Rori, profund uimită că soțul ei îi ține, de data asta, partea. Și „Nici n-am știut că oilor le place atât de mult jazul.”
– Nu știu de ce-l acuzi pe Doru pentru că-i place arta! riposta Laura. Și ție ți-a plăcut și-ți mai place și acum muzica bună, ca să nu mai spunem pictura. Păi, nu mi-ai arătat câteva desene pe care le-ai făcut încă din timpul liceului? Ai fi putut deveni un pictor foarte bun, încercă să-l domolească tânăra.
– Da, dacă aș avea puțin mai mult timp, aș mai picta și acum, dar acest Doru nici nu pictează și nici nu cântă. După cum spui, el doae „organizează”.
– Iar eu, facultatea o pot termina și la fără frecvență, se încăpățâna logodnica.
– Da, ca să ai o diplomă în față, cât vei spăla cămăși, iar iubițelul va „organiza” evenimente pentru oi, răbufnea Rori. De ce nu poate el să mai „organizeze” aici, cel puțin până ce-ți vei lua licența?
– Doi ani?!
– Un an și jumătate.
– Ceea ce face Doru este tot un fel de creație. Dacă ratează momentul, se termină totul.
– Uite, o să încercăm să-l plasăm la o casă de cultură, cel puțin provizoriu. Acolo nu va avea decât să adune câți aiuriți de-ai lui va vrea. O să dispună și de un cadru oficial, o să-i poată scoate, la nevoie, și din producție, câte nu se pot aranja când…
– Doru spune că la o casă de cultură ar trebui să facă de toate în afară de ceea ce-i place lui. Putea să meargă la U.T.C. I s-a și propus…
– Nu înțelegi, Rori, că pușlamaua are o misiune istorică? se băga și Niky în vorbă, atunci când se nimerea să fie acasă și să le găsească pe cele două femei împreună. (Ele de două luni nu mai făceau altceva decât să discute mereu același lucru.) Doru ăsta este un cretin, un oligofren dintr-un jurnal celebru.
– De ce vorbești așa? Nici nu-1 cunoști!
– Cum nu? Păi, n-am avut onoarea să-mi pierd o seară cu el?
– Și asta numești tu să cunoști un om?
– Un idiot, rezuma Niky, stricând în ochii lui Rori totul, ea, fină psiholoagă, știind că în felul acesta nu făcea decât să obțină de la fiică o reacție inversă și mai îndârjită.
Adevărul era însă că Diamant nu prea avea timp de drama sentimentală a Laurei și nici nu era prea disperat din cauza mizeriilor sufletești prin care trecea viitoarea soacră.
Niky era foarte ocupat, măcar nu mai avea timp să se intereseze nici de situația de pe frontul eliberării vilei, șantajând cu schimbul acela aberant de locuință. Iar amorul Laurei părea să fi înghițit toate evenimentele.
7. O HÎRTIE CA O PRIMĂ GHIULEA A PREGĂTIRII DE ARTILERIE
Cu atât mai puțin pregătită fusese Rori când, venind într-o zi de la serviciu – după ce, sub poartă, a mai stat de vorbă cu Stana, colega ei, cu care făcea aproape zilnic același drum – se pomeni cu Niky căutând disperat după niște hârtii („Atâta timp cât n-o să am o cameră numai și numai a mea, n-o să găsesc niciodată nimic!“ „Da, parcă atunci ai să găsești ceva! Va trebui să am tot eu grijă să-ți pun lucrurile în ordine!“ „Ba, aceea va fi odaia interzisă din palatul lui Barbă Albastră!“).
– Semnează, te rog, asta! În zece minute trebuie să fiu la clinică!
– Ce-i asta?
– Actele necesare pentru schimbul de proprietate și de locuință. Laura a semnat. Pe tine nu te-am găsit încă.
– Ce? Rori sări ca arsă. Nu semnez nimic!
– Ai semnat! În opt minute trebuie să fiu la clinică. Dacă prind un stop, am sfeclit-o.
– Niky, dă-mi înapoi hârtiile alea! Nu semnez nimic!
– Vino, dacă vrei, cu mine la clinică. Te pun în mașină și alerg cu o sută douăzeci pe oră prin oraș. Când mă vor prinde băieții frumoși o să le spun să ești gravidă și că te duc să naști!
Niky dispăru, așadar, cu o sută douăzeci pe oră și Rori țâșni, la rândul, ei cu aceeași iuțeală, la telefon spre a se interesa la diferitele ei cunoștințe din domeniu despre modul cum ar putea fi împiedicat acel demers sinucigaș pe care începuse soțul ei să-l pună în aplicare.
Un schimb de proprietate și de locuință este o treaba foarte complicată, o asigură una dintre relațiile ei, mai ales după ce află că aceasta era și speranța nutrită de Rori. De cele mai multe ori așa ceva poate dura între șase luni și un an. Dar sunt destule cazuri când te miri ce nu se potrivește și atunci lucrurile trebuiesc luate de la capăt. De exemplu, ce? De exemplu, dacă o persoană majoră dintr-una dintre familii nu semnează. Da, dar ea, ca o toantă ce a fost, a semnat. Laura? Da, și Laura se pare că a semnat.
Domnișoara însă se poate mărita, îi trecuse în aceeași clipă lui Rori prin cap, așa că mai vorbi încă în aceeași zi cu fiica. Aceasta însă păru mai puțin entuziastă de schimbarea la față a viitoarei soacre, doritoare ca iminentul ginere să nu iscălească pactul cu diavolul. Pentru că, dacă Doru va aparține de familie și-și va face mutația la ei, atunci și el va trebui să-și dea consimțămîntul. Numai că pe frontul măritișului, atacul la baionetă se terminase și acum ciocnirile erau mai rare și mai calme. Doru cedase exact atunci când n-ar fi trebuit să mai cedeze, acceptase să plece de unul singur la cabana lui din cea de a treia văgăună, cum intri în iad pe dreapta, Laura acceptase și ea să redevină o studentă silitoare, activă în Organizația Studenților și veșnică rezervă în echipa divizionară de handbal a Universității. Un copil cum și-ar dori oricine, o fată exemplu de frecvență la cursuri, activitate obștească și chiar și la învățătură, o fetișcană cu picioare lungi și părul castaniu, care, pe deasupra, știe să se și îmbrace și care – ce să aștepți mai mult de la soartă? – jurase credință unui cavaler rătăcitor plecat în cruciadele sale, lăsând-o castă și oftând doar după el. Da, orice mamă ar fi avut în Lavinia tot ce și-ar fi dorit, doar semnătura lui Doru în calitate de soț lipsea pentru a se consuma un tablou perfect, ideal, am putea spune, dacă nu ne-am aminti că acel Doru nu era totuși perfect decât într-o perspectivă incertă, cât mai incertă…
Prin urmare, Rori trebui să caute altceva și să nu se bazeze doar pe viitorul ei ginere nedorit, devenit cu atât mai antipatic acum, după ce nu se nimerise prezent la datorie în singura ocazie când fusese cu adevărat nevoie de el. Rori trebuia să caute acum urgent altceva și asta o extenua cu totul, mai ales că nu era în stare să lupte pe mai multe fronturi deodată. Dacă statu-quo-ul de la serviciu continua prin armistițiul oferit de directoarea adjunctă bolnavă, la un alt orizont se iveau nori negri: se spunea – și de unde nu-i foc, nu iese nici fum – că Pavlovici ăsta a încurcat-o rău de tot cu fâșneața lui, că nevastă-sa n-a mai putut nici ea să rabde până la infinit, că s-a dus și ea pe unde a știut că-și poate îndupleca sfinții propri și că i-a pus o contră atât de perfectă bărbatului ei, încât aceasta, împreună cu toată campania sa publicitară din revista poetico-politico-științifico-sportivă, nu putea să mai repare nimic. Așa că, prevesteau aceleași surse, se preconiza contopirea catedrei de endocrinologie cu o altă catedră, nu s-a precizat încă, deocamdată, cu care, ceea ce ar însemna, în cel mai bun caz, continuarea situației de conferențiar cu delegație pentru Niky și revenirea, disciplinată și în spiritul celei mai înalte ideologii, într-o fundătură perfectă. „În fond, totul devenise o porcărie ordinară”, plîngea Rori în serile când stătea singură acasă, „o porcărie în toată regula”. Ea trebuia să se agite și să-și piardă timpul și „starea“ (pe care ar fi putut să și le folosească întru satisfacerea nevoilor ei celor mai intime, în niște traduceri pe care le-ar fi putut „valorifica” în revistele literare deocamdată, în volume apoi, relații în lumea literară avea destule), își pierdea cheful de viață trebuind să se lupte cu tot felul de tâmpenii (și tâmpiți) numai și numai ca iubitul ei soț să ajungă cât mai sus, el care face parcă totul în ciuda ei. Pentru că iată, Rori nu dormea: de la opt la patru stătea la serviciu și dădea telefoane la tot felul de indivizi care credea ea că ar putea-o ajuta în campania ei; de la patru în sus făcea gospodărie și dădea cam aceleași telefoane ca și dimineața. Și ce făcea Niky? Despre partea cu ascensiunea universitară habar n-avea, credea că va veni de la sine, că va fluiera și gata: catedra îi va sta la picioare! Iar aiureala cu schimbul? Cine putea bănui ce era în capul lui? Că era totuși ceva, că pregătea metodic lucrurile în continuare o dovedea un semn sigur: devenise mai tandru atunci când își mai amintea că trebuie să mai vină pe acasă, nu mai adormea chiar din prima clipă când se urca în pat, nu s-a mai întâmplat să mai adoarmă nici măcar în hol, în timp ce-și lega șireturile de la pantofi. Devenise aproape cumsecade, faptul că era atât de ocupat nu putea să-i mai fie atât de grav imputat: în fond, săracul, numai în felul acesta poate să arate și el cât este de util, astea sunt armele lui cele mai eficiente: capacitatea de muncă și eficiența profesională. Da, scoțându-și și celelalte arme, felul său de a fi, distincția, umorul, Niky devenise din nou cuceritor. Dar parcă prea cuceritor pentru o căsnicie de douăzeci de ani!
Hârtia aceea semnată atât de nechibzuit nu-i mai ieșea lui Rori din cap. Și, într-o zi, găsi singura soluție de a-1 face pe Niky să vorbească, propunându-i să mai meargă să vadă casa, de data asta împreună cu Laura. Niky consimți încântat, însă nu se întâmplă nimic. Sau nu avea el timp, sau intervenea la ea ceva, sau avea Laura cursuri, sau… Sau amâna el cu bună știință? La un moment-dat veni chiar și cu scuza că bătrânul nu putea fi inoportunat de atâtea ori. ,,De câte ori? Noi n-am fost decât o dată acolo! O singură dată!“ Dar, politicos, simpatic, spiritual, Niky nu mai putu fi urnit să-și ducă soția în viitorul cuib de nebunii.
Ceea ce o îndârji pe Rori și mai mult. Încercă să meargă singură, însă, ca un făcut, nu mai recunoscu nicicum strada. Zidul era imposibil de depistat, chit că era încredințată că și-l amintea perfect și poarta de la intrare parcă o vedea în fața ochilor… Doar strada îi ieșise cu totul din memorie… Parcă ar fi înghițit-o pămîntul sau parcă ar fi luat-o Niky, din prudență, de acolo. Cu Laura nu dorea să discute acest lucru, demersul semănând prea fățiș o trădare față de tatăl ei. Dar se mai numește trădare când trădezi un trădător?
Plimbările ei interminabile prin cartierul unde a dus-o Niky cu mașina s-au terminat cu un eșec fără echivoc. Casa era de negăsit și Niky refuza, cu câte o glumă, să-i divulge adresa. Totul devenise atât de stupid încât, de prea multă agitație, Rori obosi. Aproape că n-o mai interesa subiectul. După eforturi zadarnice îndelungate, ajunse într-o stare de indiferență totală. „Întâmplă-se ce s-o întâmplă! Eu de aici nu mă mut! Dosar clasat!”
Câteodată, când nu se afla complet sub anestezia șarmului logodnicului ei, Laura își tachina părinții cu casa aceea, despre care tot auzise, dar care devenise atât de inaccesibilă. Le spunea, atunci, că e convinsă că totul nu este decât un joc, că nu există nici o familie Colțea și că tatăl ei îi păcălise pe toți. Altădată se avânta într-un fel de teorie psihanalitică: casa aceea fantomatică, Casa Colțea, nu este decât visul ratat, idealul interzis al doctorului Diamant. Mai târziu, Laura va reveni de multe ori la această teorie, ajungând să și creadă în ea. Aproape că și Rori apucase să accepte acest gând.
Și tocmai atunci, din tranșeele adverse frontul începu să se miște.
