Visul

Întins pe terasă. Bruno visa. In vis se făcea că ajunsese chiar la capătul străzii pe care locuia. La capătul străzii îl aştepta o fiinţă cu o mulţime de ochi care se roteau încoace şi-ncolo. Fiinţa, se dovedi în cele din urmă, cunoştea bine graiul pământenilor, îl invită pe Bruno să facă o plimbare împreună cu ea.

Râzând amuzat prin somn, Bruno se întoarse pe partea cealaltă şi continuă să viseze. Rotindu-şi ochii în toate părţile fiinţa venită din spaţiu îi întinse lui Bruno o cască de cristal şi-l îndemnă să şi-o pună pe cap. Bruno dădu din umeri şi făcu întocmai. Aveau să călătorească prin spaţiile nesfârșite în răstimp de o secundă. De neînchipuit! Așa gândi Bruno.

În secunda următoare se afla deja la capătul străzii după ce parcursese câteva galaxii dus-întors. Fiinţa îi spuse că era acum ceva mai tânăr şi că putea într-un anume să-şi reia viaţa. Apoi dispăru într-un nor. Bruno râse prin. somn şi, dintr-odată, îşi aduse aminte că trebuia să se ducă la slujbă. Se trezi. Se frecă la ochi şi dădu să se ridice în picioare. Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurţi şi nu departe de el se afla zmeul său preferat din copilărie.

Era mult mai scund şi în picioare avea o pereche de tenişi. Bruno se învârti nedumerit în jurul zmeului de hârtie şi apoi izbucni în plâns. Ceea ce i se întâmplase, întrecea orice închipuire. Unde să sune? Dar cum să sune? Ar putea să sune? De ce nu? De ce da? Or să-l ia la întrebări, or să vină să-l scaneze, or să-l pună să completeze un formular de carantină. A auzit el multe povești despre carantină. Nu putea să explice nimănui pățania lui, era așa, o pățanie de neimaginat.

Nu i-o vor ierta! O să fie o brambureală de nedescris, vor chema televiziunea, or să vină de la SRI, or să-l bage într-o etuvă, îl vor duce la NATO, la Pentagon, la NASA. Or să-l taie bucăți și-or să studieze bucățile la microscop. Trebuie să fie haios să te studieze la microscop. Așa cum studiază virusurile. Virusurile? Dar virusurile sunt atât de sub-microscopice, cum să le vezi la microscop, nu le vezi, își spuse Bruno legându-și șireturile. Ce teniși mișto!

Își dorise toată viața astfel de teniși. Să joace fotbal. Să fie liber pe terenul de fotbal. Acum avea tenișii pe care și-i dorise. Da, erau numai buni să joace fotbal cu ei. Dar unde să joace? Terenul de fotbal era închis. Nici nu-i cunoștea pe copii de pe stradă. Și avea nevoie de o mască pentru că el nu purtase mască până acum pentru că nu credea în manipularea mondială covid 19. De ce să creadă? Totul era pus la cale. Totul era plănuit.

Da, Bruno avea acum o mare problemă. Dar poate că era totuși un vis. Poate că întreaga omenire dormea și visa povestea cu virusul. Da, asta trebuie să fie, își spuse Bruno, întreaga omenire trăiește în propriul ei vis. Și el, Bruno, trăia în propriul lui vis. Încercă să se piște de mână, se pișcă, scoase un strigăt de durere. Nu, era o poantă.

Era o glumă. Îl durea durerea din visa. Era ca și cum ar fi fost el care se visa pe el însuși ce-l care s-a ciupit. Cum vine asta? Ei, ar trebui să coboare în stradă și să joace fotbal cu ceilalți copii. Erau toți niște adulți transformați în copii. Ăsta era visul visurilor. Toți adulții își doresc să fie din nou copii. Bruno se trase de tricou, își privi tenișii plin de bucurie, își puse șapca pe cap, deschise ușa și coborî scările în fugă.