În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
10. CAPITOLUL ACESTA ESTE SUSCEPTIBIL DE A NU SE FI DESFĂȘURAT ÎN REALITATE AȘA CUM ESTE DESCRIS, DAR SUNT SITUAȚII ÎN VIAȚĂ CÂND AU LOC ÎNTÂMPLĂRI DE ACEST SOI: SITUAȚII CARE, DUPĂ PĂREREA ORICĂREI MINȚI SĂNĂTOASE, SUNT DE NECONCEPUT.
Sau:
A DOUA ÎNMORMÂNTARE
Poate că totuși nu sunt atât de nervos cum mi se pare mie, își repeta de multe ori Niky, bazându-se pe faptul că somnul său era atât de nepăsător la toate și se instala imediat ce i se da prilejul s-o facă. Niky nu mai avusese insomnii de pe vremea gimnaziului, când, îndrăgostit de fiica unor vecini, nu știa cum să-și manifeste dragostea. Sau poate că lucrez atât de mult – și asta de cel puțin douăzeci de ani – încât nici nu e de mirare că adorm imediat ce pun capul pe pernă. Dar la fel de adevărat este – și nu trebuie să fii medic pentru a cunoaște atâta lucru – surmenajul mai degrabă dă lipsa somnului, decât odihnă. Și, în afară de asta, somnul lui era adânc și regulat, precis ca un mecanism. Nu avea și nu avusese niciodată nevoie de ceas deșteptător pentru a se trezi la orice oră dorea, fără ca până atunci somnul să-i fie neliniștit de teama de a nu întârzia peste sorocul stabilit.
Niky își scoase hainele cu mișcări automate și se culcă. Mai citi, tot în virtutea inerției, câteva rânduri din publicațiile venite cu poșta zilei. Apoi stinse lumina și adormi. Își impuse să se trezească la șase.
Acesta fusese momentul de când, dacă ar fi fost să se ia după amintirile avute la trezire, o auzise toată noaptea pe Rori vorbindu-i. Rori, care la urgență se zbătea tocmai în acele clipe în ghiarele infarctului. Rori îi vorbea în dormitorul lor prin glasul lui Inka-kakadu. Negreșit că fusese un vis sau că vorbise chiar Rori fiindcă, după atâta vreme, ești obișnuit cu o categorie de banalități și pasărea dădea glas exact acelor reproșuri și speranțe repetate de soție de atâția ani. Pe urmă, deoarece noaptea aceea fusese prea scurtă pentru câte s-au înghesuit în ea. Niky se trezi nu la șase, ci la două și patruzeci, exact în clipa când papagalul încetă să mai vorbească, lăsând în felul acesta deschisă calea oricărei speculații: a visat sau n-a visat?
Ieși în coridor și acolo aproape că se lovi nas în nas cu Doru, împins de Laura spre ieșire.
– Ce dracu’, faceți aici pe întuneric? îi întrebă Niky, constatând că, de când a plecat la schitul său din munți, misionarul jaz-ului se întorcea periodic la domnița părăsită, asemenea flămândului soldat în permisia erotică și cazonă mult așteptată. Pălăvrăgeala lui Rori despre castitatea fiicei era profund alterată de aparențe. De aparențe, desigur, după cum încercă pe loc să demonstreze Laura, parcă prinsă de tatăl ei la vârsta de opt ani că a aruncat mâncarea în curte, în loc să pape frumos totul din farfurie.
– Lavinia era cam speriată din cauza maică-si, spuse și cruciatul proaspăt întors de pe Muntele Sfânt.
Doru o numea – cine știe de ce? – pe Laura „Lavinia“ și, încetul cu încetul, fata pretindea ca toată lumea să-i spună așa.
– Înțeleg, spuse „bătrânul”, înțeleg. Du-te, fă, și fă-ne o zeamă neagră, amară și otrăvită, dacă în noaptea asta tot nu se mai doarme.
Independentă, emancipată și nesâcâită de un tată care n-avusese niciodată timp pentru „aiurelile” ei, Lavinia-Laura dispăru totuși cât putu de repede în bucătărie. Părintele ei savant avea reacții imprevizibile și nu puteai niciodată ști modul eficient de a scăpa de o situație neplăcută cu el.
În timpul acesta Niky se uita la Doru și Doru se uita la Niky. Bineînțeles că singurul dintre ei care nu știa cum să facă vremea să pornească din nou era viitorul ginere, convins că fusese atras într-o cursă și, drept urmare, obligat să stea o veșnicie față în față cu căpcăunul, eternitate în care va fi prohibit jaz-ul.
– Știi, îi spuse într-un târziu socrul, cred că lucrul cel mai înțelept ar fi să ne ducem pe urmele Laurei-Laviniei. Ascultă-mă pe mine, n-are nici un rost să ne ascundem…
– Dar eu…
– …toți nu facem decât să amușinăm după femele.
– Vă rog să mă credeți că eu nu…
– Nu?
– Nu, adică…
– Cum așa?!
– Nu știu ce vreți să spuneți, dar eu…
– Nu știi ce vreau să spun, dar „Nu“. Hotărât și cu ,,N“ mare. Bine, mă rog, treaba dumitale. Eu nu mă bag. Măcar de fumat fumezi?
– Dacă fumez? Da.
– Dă-mi o țigară!
– Eu fumez…, știți, eu fumez numai pipă!
– Aha! în bucătărie, Niky observă o farfurie murdară. Rori nu lăsa niciodată vasele nespălate. Însemna că fumătorul de pipă fusese și nutrit înainte. În cazul acesta, decretă Niky, în cazul acesta merit și eu niște ouă.
– Doru a venit direct de pe munte, spuse fosta Laură, actuala Lavinie, urmărind privirea tatălui ei.
Acestuia i se făcu frig.
– Mă duc să-mi iau ceva pe mine și să-mi aduc niște țigări.
Dar când reveni, găsi bucătăria goală. Abia peste câteva minute apăru din nou Laura. Adică Lavinia.
– Câte ouă să-ți fac?
– Unde-i Făt-Frumos?
– A plecat!
– Fără să salute măcar?
– M-a rugat să te rog să-l scuzi, dar…
– Te-a rugat să mă rogi? Tipul ăsta chiar că-i o scârnăvie!
– Tată! Acum, când mama a început să se obișnuiască, în sfârșit…, cu ideea, acum tu…
– Mama este foarte bolnavă! La ea ar trebui să ne gândim acum!
– Mama a mai fost bolnavă!
– Acum e într-adevăr grav! Foarte grav! Și asta n-are nici o legătură cu scârnăvia…
– Trei ouă îți ajung?
– Eu, deși soția îmi este într-o stare disperată, deși l-am prins noaptea la fiică-mea…
– Tată, nu mai sunt copil!
– …eu l-am invitat la o cafea, ca între bărbați. Și el abia așteaptă să mă întorc cu spatele, că fuge ca un hoț.
– Ce-ai vrut să discuți cu el? Condițiile contractului de căsătorie? Dota pe care mi-o oferi? Ce să discutați?
– Poate că e într-adevăr un hoț… În ori ce caz, tu ești o cretină! Câteodată stau și mă întreb cum naiba am putut eu face o asemenea cretină. Dacă zestrea și toate celelalte au devenit anacronice, atunci viitoarele rude nici nu trebuie să se mai cunoască? Nu trebuie să-și mai vorbească? Sau poate că nu e vorba despre viitoare rude?!
– Tată, suntem obosiți cu toții.. .Mâine vin și eu la prima oră la spital.
– Mâine, adică azi, nu vii la prima oră niciunde!
– Trebuie! După aceea am toată ziua cursuri!
– Și-ți faci și tu o mică fereastră pentru mama ta. Ești o ființă nobilă! Maică-ta nu lasă niciodată farfuriile, murdare. Fă bine și păstrează palatul în ordine și în lipsa ei! Și nu mai adu tot felul de gunoaie și scârnăvii în casă!
Niky dădu farfuria la o parte, își luă cafeaua și țigările și reveni în dormitor. Doar că aici nu găsi niciunde o scrumieră. Fiindcă nu-1 putuse face să nu fumeze și în dormitor, Rori avea grijă să scoată mereu scrumierele de acolo. De multe ori, negăsind în ce să-și deșerte scrumul, Niky se enerva căutând-o și uita să-și mai aprindă țigara. Acum, însă, aruncă bețele din cutia de chibrituri și o folosi pe aceasta drept scrumieră.
Se așeză în fotoliu și închise ochii. Bădărănia o asociase întotdeauna cu ignoranța. Da, sigur, a întâlnit și oameni de mare ținută bădărani, însă la aceștia ieșirile erau parcă mai mult niște descărcări, încerca Niky să se convingă. Poate că omul universal renascentist, despre care îi vorbise Colțea, avea și calitatea bunelor maniere, în afara unor biografii romanțate sau a unor filme proaste despre Lorenzo Magnificul, familia Borgia sau, mai ales, despre pictorii renașterii italiene. Ce știm noi despre oamenii aceia? Benvenuto Cellini? Vasari? Nu, nu cred… Iar ceilalți? Ceilalți vin din alte secole, aduc obiceiurile lor în alte… Dar atunci când bădărănia devine mod de viață? Acest nesimțit cu pipă și alură de organizator… nici măcar secretar UTC… Toți tinerii cu pipă i se păreau ab initio fanfaroni. Gândurile îi fugeau de la fiică-sa la Rori, de la Rori la Colțea, de la acesta – oare de ce? – la răposatul Caragheorghe, apoi reveneau la cocoșelul Laurei, poftim, Laviniei! Un cocoșel cu creastă creață și cu pipă în loc de plisc. Gândurile i se întorceau la Rori, la Rafiroiu și la o bolnavă din salonul optsprezece pe care o văzuse în dimineața aceea și la care îl impresionase conștiința acută a…
Și atunci începuse conversația. Conversația aceea ce avusese oare vreodată loc?
– Niky, o auzi pe Rori, și el tresări puternic, Niky, iartă-mă că te obosesc acum, noaptea, dar trebuie să-ți vorbesc. Acum văd limpede. Da, acum văd limpede. Știu că ar trebui să mai dormi și tu măcar trei ore. Două ore? Bine, dar numai asta mai vreau să-ți spun. Acum m-am lămurit. Cred că ai avut dreptate când râdeai de războiul meu pe trei fronturi. Al patrulea front, al patrulea punct cardinal, putea avea o noimă, deși… Acum îmi dau seama că eram foarte aproape de sfârșitul luptei: Lavinia, știu, se va mărita până la urmă cu Doru, ea va termina facultatea, va fi repartizată undeva, o vei ajuta și tu să nu fie trimisă la dracu’n praznic, aș fi ajutat-o și eu, ca o prelungire a frontului ,,ei“, apoi ginerele se va mai potoli, nu va mai organiza toată ziua concerte inexistente și se va apuca și el de un lucru mai stabil, mai real, habar n-am de ce se va apuca. Bine măcar că nu e bețiv. Cu asta povestea cu Lavinia se va termina, în sensul că noi n-o să mai avem niciun drept de a ne amesteca și singurul nostru rol… adică al tău, va fi acela de a le ușura viața nepoților, de a-i duce la grădiniță și de a avea grijă să aibă mereu banii necesari pentru o haină nouă și pentru o bicicletă nu știu cum. Și dacă în magazine n-o să se găsească nimic, va trebui să veghezi ca pentru ei să se găsească. Vila asta se va elibera și ea. Nu știu cum, însă am convingerea că se va elibera în curând. Știu că nu te mai interesează, că nu-ți mai umblă gândul decât la „Casa cu stafii”, dar dacă aș fi avut timpul necesar, te-aș fi adus înapoi aici. Pavlovici se va autodistruge. Va muri în brațele unei asistente sau într-un spital cu diagnosticul „ciroză”. Oricum, te va lăsa moștenitor și vei prelua și catedra și clinica. Dacă le vei mai dori… Vei fi și mai ocupat ca până acum, vei avea și mai multe idei, și mai puțin timp de a te ocupa de ele, în clinică se va studia masiv timusul și vei participa la congrese peste hotare. Nu te înțeleg și nu te-am putut înțelege niciodată, în sensul că n-am priceput ce urmărești de fapt, ce te poate face pe tine fericit, după ce alergi. Cred că nici tu n-o ști prea bine. Așa că vei continua în același ritm încă… încă sper că mulți, foarte mulți ani. Cred că niciodată nu te-ai întrebat de ce și nici nu vei avea vreodată timpul s-o faci. Dar poate că lucrurile se vor desfășura cu totul altfel. Până acum te-ai închis în muncă. Acum ai descoperit „Casa stafiilor”. Poate că ea, în ipoteză că există cu adevărat, îți va schimba aspirațiile. Nu știu… Patru: al patrulea front, cel al traducerilor mele și al pătrunderii în viața literară este un simplu moft. Acum o știu. Și, ca orice moft, este și acesta lesne de realizat, dacă îți subordonezi energiile punerii lui în viață. Este un moft pentru că este un surogat; să pornești la drum, chiar și în visele tale cele mai intime, de la ideea că traduci, că faci operă de mare umanism, de mare cultură, de mare necesitate, de mare etc., înseamnă că ești conștient de la început că nu ai posibilități pentru o muncă de creație independentă, că de la început totul nu este în tine decât bunăvoință, intenții nobile și pasiune pentru un domeniu pentru care n-ai stofă. Sigur, traducerile sunt indispensabile ca și opera. Dar asta este altceva. Aș fi reușit, probabil, mai devreme sau mai târziu, să-i traduc pe toți poeții englezi timpurii, aș fi devenit o specialistă, o somitate în domeniu, n-ar mai fi trebuit să mă cutremur la gândul că va năvăli peste mine în birou directoarea adjunctă, prinzându-mă cu Thomas Occleve pe masă. Aș fi murit fericită, importantă și… și proastă. Și toate se vor schimba, șurubul se va strînge până se va sparge, eu pot s-o spun deja și cu voce tare, vă va fi mereu mai scârbă de tot, insă, atunci când veți afla, buimăciți, că ați scăpat, vă va cuprinde o greață post coitum, inimaginabilă acum. Greața va veni în valuri și pe mulți îi va sufoca. Pe toți cei ce nu-și dau seama că lucrurile se desfășoară ciclic și că, repetându-se, nimic nu se schimbă. Cei ce-și vor face cele mai multe planuri vor suferi cel mai cumplit. Apoi se va ajunge iar într-o stare de obișnuință și totul va deveni rutină, deci suportabil, deci comod. Dar tu trebuie să ai grijă de Laura și de tine. Și să încerci să nu lucrezi atât de mult! Să…
Niky deschise ochii și privi papagalul zbătându-se înnebunit în colivie. îi venea să întrebe dacă acum, când lupta mai era deschisă, dacă acum, când scopurile mari-mici visate de Rori nu erau încă atinse, dacă acum ea moare fericită? Însă nu îndrăzni s-o întrebe nimic și în aceeași clipă realiză certitudinea că soția i se stinge tocmai atunci. Se scutură și voi să fugă să se îmbrace, să alerge la spital, să vadă ce se mai poate face, să o privească măcar pe ea pentru ultima oară. Dar Inka-kakadu se potoli și vorbi iarăși cu glasul lui Rori.
– Nu știu dacă mor fericită, însă parcă nu te mai condamn atât de mult pentru „Casa cu stafii”. Niky, dacă ai ști cel puțin ce vrei… Eu… eu am fost întotdeauna convinsă că știu totul, că scopurile mele sunt clare: frontul unu, frontul doi, frontul trei. De fapt, niște simple etichete lipite peste adevărata etichetă. Pe aceasta din urmă niciodată n-am putut s-o văd, întotdeauna lipeam altceva deasupra. Măcar de-ai ști tu ce vrei…
Să se scoale, să fugă, să o mai vadă! Nu mai încape nici o îndoială: acum este momentul în care ea se prăpădește. Acum!
Dar nu putea sări în picioare. Era legat ca într-un vis: corpul nu ascultă impulsurile conștiinței, picioarele nu execută comenzile și nici mâinile nu se conformează intenților tale și pur și simplu nu te poți mișca, deși o dorești din tot sufletul. Reuși doar să se ridice și să privească de aproape papagalul. Acesta era prăbușit lângă leagănul său și răsufla greu. Niky voi să-l arunce afară, se răzgândi, reveni la fotoliu și se trezi fix la ora șase.
– Niky, îi spuse papagalul, revenit la o condiție fizică perfectă, Niky, eu în casa aceea nu mă mut! Și, în timp ce se legăna, Ikaka-kadu avea din nou vocea lui Rori.
