În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
13. PUNCT ȘI DE LA CAPĂT
Când viața începuse să intre din nou într-un ritm al ei – după ce moartea lui Rori l-a făcut pe Diamant să-și întrerupă toate automatismele, neregăsindu-și nici unul dintre vechile tabieturi – încetul cu încetul, lucrurile au început să se scurgă din nou pe un făgaș previzibil. Niky își programa iarăși orele la minut și se lăsa din nou în seama obligațiilor care îi ordonau traiul. Fusese numit, între timp, cu delegație, e drept, șef (interimar) al clinicii, asta în vreme ce postul de șef de catedră nu fusese încă ocupat. Pavlovici se afla în prag de divorț, deși legătura lui cu femeia care a provocat catastrofa matrimonială a încetat de mult, la fel cum a încetat și următoarea legătură și cum abia se cimenta cea de a treia. Dar numirea lui Pavlovici se amâna din cauza unor reclamații la institut, reclamații fără o legătură cu viața sa conjugală, nici cu dragostea lui față de pahar, nici măcar cu adevărul. Erau niște acuze total aberante, atât de sfruntate încât Pavlovici, aflând de ele, rămăsese interzis, iar cei ce trebuiau să facă lumină în caz găseau mai prudent să amâne, deocamdată, orice demers. Neplăcut era doar că niște binevoitori încercau să-i dovedească incriminatului – și nu numai lui – că autorul moral al acestor delațiuni ar fi fost doctorul Diamant, singurul om interesat în înlăturarea din cale a lui Pavlovici. Aiurit și interesându-se de toate, doar de realitate nu, profesorul nu dădea, în cea mai mare parte a timpului, importanță acelor vorbe, însă se întâmpla ca, după mai multe pahare, să urle și să blesteme împotriva „șarpelui încălzit la sân”. Numirea – chiar și provizorie – a lui Diamant ca șef de clinică n-a avut decât darul să le dea apă la moară intriganților. „Delațiunea se plătește bine, șopteau ei, de ce să n-aibă Securitatea omul ei în vârful piramidei la endocrinologie. Și, drept mulțumire, glandele interne secretă tot ce trebuie…” Aflând toate aceste vorbe veninoase, Niky a fost la fel de uimit ca Pavlovici, atunci când i s-au adus și lui la cunoștință crimele pe care le-ar fi comis.
Oricum, viața doctorului Diamant se fărâmița și mai mult ca până atunci, la toate cele de dinainte adăugându-se acum și micile treburi casnice până nu de mult rezolvate de Rori. Apoi, după moartea mamei, de Lavinia. Dar fiica dezertase repede de la aceste îndatoriri, mai ales după ce a constatat că „tatăl ei pur și simplu nu poate fi ajutat”. Atunci când îi gătea (și asta s-a întâmplat în mod regulat timp de o săptămână), el mânca în oraș, neatingându-se măcar de ceea ce a pregătit ea. Când îi punea la punct hainele pentru a doua zi, el lua altele. Apoi tot el, după ce nu găsea nimic pe masă, se plângea că în ziua aceea n-a pus nimic în gură. Certurile și reproșurile s-au rezolvat de la sine odată cu vacanța de vară a studenților, logodnica plecând împreună cu Doru la mare, ea în calitate de ghid al O.N.T.-ului, el pentru a contacta diferiți instrumentiști, pe care voia să-i invite în noiembrie la un prezumtiv mare festival de jaz, deși nu obținuse încă nici o aprobare scrisă.
Viața își săpase un nou și nu foarte diferit vad. Și când totul intră iarăși în vechiul „normal”, se pomeniră acasă atât Colțea cât și Diamant cu câte o hârtie, notificându-li-se că schimbul nu se aprobă „din cauză că”. Practic, atât unul cât și celălalt aproape că au uitat de demersurile începute, dar refuzul a redeșteptat intențiile.
– Mă tot gândesc de trei zile la hârtia asta, îi spuse Colțea doctorului, cu ocazia unei noi vizite a acestuia.
– Drăguță, fă-mi te rog o cafea atât de tare cum numai tu știi să faci, o rugă Diamant pe fetiță, în vreme ce se afunda într-un fotoliu. Ce hârtie?
– Asta de la mai marii schimburilor de locuință și… și de imobile.
– Eu nu mă gândesc la ea pentru că mă enervează. Trebuie s-o luăm de la capăt cu ei.
– Nu, nu la asta mă gândesc. Încep să cred că există mai multe realități paralele. De pildă, pe de o parte, biblioteca mea, o bibliotecă nu neglijabilă, trebuie să recunoști, iar pe de altă parte, cunoștințele mai marilor caselor, a ăstora care, după ce au cugetat atâta vreme, nu ne-au dat aprobarea. Nimic din ceea ce am reușit să adun între coperțile a mii de tomuri, reprezentând gândirea a și mai multor înțelepți, adică suma unei anumite inteligențe a omenirii, n-are nici o legătură cu raționamentele celor ce ne-au trimis hârtiile cu refuzul. Nu că s-ar nega unii pe; alții. Nici vorbă! Negarea implică o fază a unui dialog. Pe când ăștia pur și simplu operează cu alte noțiuni, aproape că aș spune cu un alt limbaj. Ce legătură vezi dumneata între cugetările lui Pascal și paragrafele de dispoziții în care spun ei că nu ne încadrăm noi doi? Sau între Richard al treilea și metri pătrați? Sau s-o luăm altfel: nici filosofia, nici dreptul roman, nici biologia, nici literatura – nimic nu se află într-o legătură de interdependență cu raționamentele mai marilor schimburilor de proprietate.
– Poate că exagerați. Eu nu mă pricep deloc la dreptul roman, nu mă pricep la niciun drept, dar dacă ați câștigat un pariu pentru că ați fost capabil să-i găsiți fiecărui delict imaginabil un loc în cartea legii, probabil că și argumentele celor ce ne-au trimis hârtia se potrivesc pe undeva cu anumite raționamente economice și juridice conținute în miile dumneavoastră de cărți.
– Vax! Nu se potrivesc! Ar fi același lucru ca și cum ai pretinde că fiecare cuvânt folosit de laponi ar trebui să aibă un corespondent și în limba aramaică.
– Nu știu la ce vă referiți, comparația nici măcar nu mi se pare grozavă, însă o legătură există sigur între cel ce nu mi-a dat aprobarea și ceilalți oameni: și unii și alții au glande endocrine. Și nu se poate ca tovarășul de la Spațiul locativ să nu aibă pe cineva în familie sau pe cineva căruia îi este îndatorat și care, la rândul lui, să nu fie bântuit de o problemă cu care să-l pot ajuta în primul rând doar eu. Mulțumesc, drăguță, nu există meșteră mai mare în cafele ca tine!
– Bunicul face o cafea și mai bună.
– Da, asta pe vremea când am mai crescut și noi niște plăntuțe care ne dădeau atâtea boabe de câte aveam nevoie. Dumneata vei găsi linia de legătură, nu mă îndoiesc, între noi și acei oameni, dar niciodată marea bibliotecă nu va avea acces între hârțoagele lor și niciodată ei nu se vor arăta prea complexați din această pricină. De altfel, nici nu m-ai înțeles în ceea ce am vrut să spun.
– Ba, v-am înțeles perfect. Dar între Kafka, de pildă, și circulația hârtiilor există o interdependență perfectă.
Bătrânul începu să râdă și râse prelung.
– Ăștia nu l-au citit, domnule, pe Kafka! Și nici Kafka nu s-a priceput defel la activitatea lor. Era un incapabil desăvârșit din punctul lor de vedere chit că a fost obligat să facă și el pe conșopistul. Știi, odată când n-o să-ți mai fie atât de somn și când vom avea mai mult timp, o să-ți arăt o schemă mare, concepută de mine, în legătură cu tabloul științelor. Este un fel de tablou al lui Mendeleev, încadrând însă nu elementele chimice, ci elementele științelor. Am acolo nu dreptunghiuri, ci cercuri. Numai că unele dintre aceste cercuri se întretaie. Ai să vezi pe schema mea cum există sectoare secante, în strânsă legătură cu altele, pornind din locuri cu totul și cu totul diferite, spre a ajunge, o clipă, pe teritoriu aparent comun, subliniez aparent comun. Este ca și cu cuvintele omonime: li s-a dat același înveliș material, deși semnifică fiecare cu totul altceva…
– Știți ce se întâmplă? Poate că speculațiile astea au mers acum cincizeci de ani, probabil că au mers și mai bine acum o sută de ani. Azi s-a schimbat nu numai omul de știință, ci și cel ce-i recepționează teoriile. Bărbatul renașterii, despre care tot vorbiți și cu care vă place mereu să vă comparați, avea parte de un auditoriu dispus să-i înghită pe cuvânt tot felul de afirmații. Azi numai demonstrația mai contează.
– Ți-am mai spus că omul renașterii continuă să trăiască și printre noi. Dar că acum s-au uitat esențele în profitul formei, adică în favoarea demonstrației, așa cum afirmi dumneata… Ăăă… asta s-ar putea să fie adevărat.
– Știți la ce m-am gîndit? Fiica mea își va da anul viitor examenul de licență, examenul de stat, cum i se spune acum. Este o studentă foarte bună, chiar dacă nu prea am încredere în fetele astea care iau mereu numai note mari la toate materiile. N-ați vrea să discutați împreună lucrarea?
– Fiica dumitale termină filologia, nu?
– Păi, mai are un an.
– Cred că nu mai am puterea să mă ocup de studenți. Sau poate că putere aș avea, dar de câteva luni nu mai am răbdare.
– Ea e o studentă foarte bună. Nu-i vorba s-o meditați, doar să stați puțin de vorbă cu ea. Poate i-ar veni niște idei mai originale…
– Cred că la atât ar fi suficientă și nepoată-mea.
– Numai că nu sunt convins că Lavinia va fi dispusă să ia ore de la o fetiță de paisprezece ani.
– Nu se știe. Uite, eu am fost încredințat că nici dumneata n-o să mai pui vreodată piciorul în casa asta.
– Eu? De ce?
– Dumneata ai fost aici atunci când am avut… ăăă… cum i-ai spus? A, da! „Criza” aceea. Dar în noaptea cu pricina, din cauza mea, n-ai stat alături de doamna. Și, chiar dacă sunt convins că n-ar fi ajutat-o cu nimic prezența dumitale, în sensul că n-ai fi reușit s-o salvezi, mă așteptam să-ți faci asemenea remușcări, încât drept penitență, să nu mai vrei să mă vezi pe mine. Uite că m-am înșelat și eu o dată! Faptul acesta, crede-mă, este în favoarea dumitale, un punct câștigat de dumneata. Poate că și fiica dumitale te-ar putea surprinde la fel de plăcut pe cum m-ai surprins dumneata pe mine.
Niky își făcuse, într-adevăr, multe probleme la moartea lui Rori din cauză că a fugit la un alt bolnav – care s-a dovedit, până la urmă, mai puțin grav decît ea – lăsându-și soția în plata destinului. Dar, poate spre deosebire de cum ar fi gândit alți oameni, el uitase să-l includă în reacție pe Colțea. Vina și-o asumase în întregime doar sie însuși. Pe urmă, pe măsură ce trecea timpul, pierdu și amintirea propriei vinovății.
– Acum trebuie să plec, se sculă Niky.
Casa Colțea era unicul lui lux.
– Da. Și n-am reușit să terminăm discuția prin care să te fac să înțelegi că între cartea de telefon și gândirea lui Pascal nu e nici o legătură de cauzalitate, chiar dacă amândouă au luat forma unor tomuri.
– Cartea de telefon? Parcă era vorba despre altceva… Eu am rămas doar cu ideea, în nici un caz câștigată aici, cum că geniul, mă rog, scriitorul, se poate inspira și din munca funcționarului, în vreme ce funcționarul rămâne adesea insensibil la munca creatorului.
– Înseamnă că n-ai înțeles nimic! Gândind atât de simplist…
– Însă, îl întrerupse Diamant sătul de speculații în seara aceea, însă ceea ce e mai grav e că n-am ajuns la nici un rezultat nici în lucruri mult mai concrete. Nici cu schimbul de locuință n-am mai avansat și nici pentru Lavinia n-am reușit să…
– Cel puțin aprobarea aceea afurisită nu depinde de mine, se tângui bătrînul.
– Știu, știu, depinde de mine…
– Hai, hai! Ca să-l mai îmbuneze, Colțea o puse pe nepoată-sa să-i aducă doctorului o cutie de prune din recolta casei. Doar că Niky mai avea de făcut o mulțime de drumuri până târziu și, chiar dacă era cu mașina, n-avea poftă să ia cu el prunele, singurele fructe ce nu-1 interesau.
– Azi sunteți supărat, constată și fetița, iar Diamant simți cum, într-adevăr, cerul i se înnourase subit: lehamite, la început, apoi furie. Totul rapid și fără o motivație specială. Tunete îndepărtate dintr-un cer încă senin. Cu fiecare clipă ce trecea, se enerva tot mai tare. Aș vrea să vă mai întreb și eu ceva, mai spuse fata, dar Niky îi făcu un semn cu mâna și urcând în mașină, demară brusc. Fata rămase interzisă, cu cutia cu fructe în mână.
Mâine, își spuse doctorul, mâine îi spun lui Stanciu să se ocupe de schimbul ăsta blestemat de locuință. (După moartea lui Rori, se nimerise să apeleze pentru niște formalități la doctorul Păruș. De fapt, acela se oferise întâmplător, iar Niky nu avusese puterea să-l refuze.) Rori n-ar fi acceptat nimic de la omul acela. Dar Păruș se purtase eficient și corect, iar mai târziu nu strecurase niciodată nici un fel de apropo în legătură cu serviciul făcut. Dar doctorul Diamant nu dorea să mai apeleze încă o dată la el. Pentru așa ceva exista Stanciu. Toată lumea profita de el – sau, cel puțin, așa se credea – și chiar nici Rori n-a înțeles niciodată de ce nu se folosea Niky de un asemenea subaltern bun la toate. „Sigur, numai tu…“ o auzea, parcă, și acum, cicălindu-l. Stanciu… Stanciu era un stagiar descurcăreț, un viitor medic de birou, inspector sau șef sau așa ceva, după cum tot repeta doctorul Diamant. Stanciu la douăzeci și opt de ani era capabil să rezolve orice oriunde și de aceea intrase pe sub pielea tuturor. („Exploatați-l! le spunea colaboratorilor șeful clinicii, exploatați-1 până ce nu-și mărește onorariul. În curând o să vă trebuiască un alt Stanciu ca să puteți ajunge la ăsta!“) Deocamdată omul îi era îndatorat șefului său, așa că Niky era convins că a trecut de atâta vreme pe lingă rezolvarea lesnicioasă a problemei, doar fiindcă i-a fost lene să-l roage pe stagiarul omnipotent să intervină.
Niky se enerva tot mai mult, pe măsură ce se gândea la toate problemele sale, multe dintre ele apărute pentru el doar după moartea lui Rori, cea care se ocupase până atunci de treburile de rutină, făcând destul caz de asumarea acestor atribuțiuni, dar cine s-o asculte? Ei îi trebuiau asemenea calvaruri ca atare, chiar dacă nu era în stare să le ducă vreodată (singură) la bun sfârșit. De ce, își spuse Niky, de ce n-am și eu capacitățile lui Stanciu? Păi, pentru că nici Stanciu n-are capacitățile mele. Altfel el ar fi ajuns deja de mult ministru sau laureat al Premiului Nobel. Numai că Stanciu nu dorește să ajungă nici ministru și nici laureat al Premiului Nobel. El nu dorește decât să-și schimbe mașina (bună) cu alta (și mai bună), să și-o îmbunătățească apoi și cu pneuri aduse direct din Franța și cu un casetofon din Japonia. Asta în timp ce pe mine mă lasă mereu bateria asta împuțită! Și de unde să fac eu rost măcar de o baterie românească? Așa că acel cineva care dorește neapărat pneuri din Franța obține până la urmă pneuri din Franța, în timp ce acel ce dorește cu tot dinadinsul Premiul Nobel nu-1 obține. Primul se frământă cu succes, al doilea… Totuși, la urma urmei, dacă s-ar interesa doar puțin, Niky ar fi în stare să facă rost și de pneuri din Franța și din Insulele São Tomé și Príncipe, doar că atunci n-ar mai avea timp să se ocupe de ceea ce se ocupă. De aceea n-are timp să-și procure nici măcar o baterie ca lumea. Iar mașina, ascultătoare, se opri la stop și nu dori să mai pornească defel.
