În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
16. LUCRURILE SE ARANJEAZĂ DE LA SINE
Așa că Niky își petrecu oaspeții la gară mai repede decât era planificat, ceea ce o făcu pe mamă să suspine nefericită, ea fiind convinsă că fiul ei s-ar fi întors la timp la Casa Diamant, plecarea aceasta precipitată obligîndu-1 pe bietul puișor să nu-și poată lua rămas bun de la părinții săi. Iar cuscrul repetă propunerea de a veni cu alte neamuri pentru a ajuta la mutat. La mutat?! Niky mâna mașina ignorând toate regulile de circulație și, mai ales, toate restricțiile de viteză. Încerca să se concentreze doar la volan, dar povestea cu mutatul îl sâcâia cumplit: pur și simplu îi era imposibil să-și dea seama cum de a putut fi atât de inconștient spre a se băga într-o asemenea aventură. Cum de nu s-a gândit niciodată câte șicane, tracasări și nervi îl vor aștepta? Vor trece luni de zile până să-și găsească din nou un loc preferat, până să se formeze noile tabieturi, până să-și stabilească un punct constant pentru cheile de la mașină și pentru tocul de la ochelari. Până atunci va pierde atâta timp cu toate fleacurile posibile încât, în vremea respectivă, ar putea să-și rezolve lejer toate problemele restante, probleme pentru care – culmea! – în condiții normale, nu vede nici o perspectivă apropiată de a se ocupa. Vor urma alte amânări, apoi altele. Măcar dacă ar avea cine să-l ajute. Rori… Da, Rori… Iar neisprăvitul acela, de viitor ginere… Există indivizi din ăștia, suciți și sofisticați, incapabili să ducă un lucru la bun sfârșit într-un timp rezonabil, mereu cu probleme existențiale și scărpinându-se de zece ori după ceafă până să facă un gest, însă reușind, în stilul lor împiedicat și ocolit, să fie mult mai puțin păguboși decât s-ar crede: ei realizează, până la urmă, o mulțime de lucruri și, oftând și gemând, se încarcă iar cu noi și noi proiecte pe care le îndeplinesc în același ritm abia urnit. Dar la îndeplinesc! Așa că din partea lui Doru nu puteai spera la absolut nici un ajutor. Nu există om mai puțin productiv ca acest adolescent întârziat, introvertit, sucit și nesimțit, își zise socrul, mirându-se că n-a depus nici un efort de a-1 izgoni din imediata apropiere a unicei sale moștenitoare. La început își spusese că, în asemenea cazuri, cu cât opoziția este mai directă, cu atât efectele sunt mai rele, apoi ignorase – cu maximă lipsă de simț patern, cu o condamnabilă, criminală indiferență! – toată povestea. Acum ce să mai facă? Totuși, mâine va mai vorbi o dată cu Lavinia, va vorbi cu ea cât se poate de serios. Ba nu, nu cu Lavinia, cu Laura va vorbi! Până și numele i l-a schimbat golanul!
La gară mai pierdură câteva minute bune: cuscrii nu se puteau despărți unii de alții atât de brusc, învățătorul ținea morțiș să afle cu cel puțin o săptămînă înainte când va fi nevoie să vină cu echipa sa de cărăuși improvizați – profesioniștii, în afară de faptul că te ușurează de o groază de bani, nici măcar nu au grijă de obiecte și distrug totul, iar în Casa Diamant, Slavă Domnului, este ce să spargi și nu simple hârburi, ci lucruri de mare valoare – așa că ar fi bine dacă ar ști cu precizie ziua înainte, ca să-și poată rezolva o suplinire de câteva zile, în școală-i ca la armată, nu prea poți lipsi și… și… și… Iar cuscra îi dădea înainte cu nunta ce trebuia neapărat să se petreacă la ei acasă, adică la Căminul cultural de la ei, se înțelege, cu tot tipicul și cu tot satul. Se înțelege… Se înțelege…
Apoi urmă alt capitol, acela al întoarcerii vizitei, al venirii într-o duminică – dar nu s-ar putea totuși pe mai multe zile? – neapărat să vină, acum, toamna, satul este într-adevăr ca un pom plin de roade. Și să-l scuze pe Doru, așa este el, iar învățătorul se roșii tot și era lesne de închipuit despre ce vor discuta cei doi soți în timpul celor cinci ore de călătorie cu trenul.
Dar doctorul nu mai putea rămâne, se grăbea la un bolnav grav. („Tata nu face niciodată vizite bolnavilor”, spuse fiica. „Da, el este un profesor, la el trebuie să stai la rând ca să ajungi!“. „La revedere, să ne întâlnim cu bine!“ „La revedere!“ „La revedere!“ „La revedere!“ „La revedere!“)
Nu, Lavinia nu dorea să meargă cu taică-său la „Casa stafiilor” (deci a preluat și ea termenul!), ea va sta cu părinții lui Doru până la plecarea trenului, iar după aceea se va întoarce acasă cu autobuzul.
Se grăbește acasă, își spuse Niky, pentru ca nu cumva pisoiul ei să aștepte prea mult la poartă, neexistând nici un dubiu că ginerele își va face apariția, după ce toată ziua lipsise cu atâta hotărâre.
Lavinia? Lavinia pur și simplu clocotea. Ea era convinsă că taică-său a născocit povestea cu telefonul numai pentru a scăpa mai repede de cuscrii și pentru a-i mai lua o șansă lui Doru. Cine să sune de la o casă inexistentă? La un moment-dat, așteptând trenul, le spuse și socrilor că tatăl ei are o scrânteală, că toată povestea aceea cu mutatul nu trebuie luată mot-a-mot, mai mult ca sigur că nici nu există casa despre care tot vorbește dom’ profesor. Părinții lui Doru ascultară atenți, dar fără să înțeleagă nimic. Încercară să se clarifice în tren, însă ziua fusese prea lungă, iar ei erau prea obosiți.
Niky gîndea în continuare la nesăbuitul schimb de locuință la care se angajase. Poate că nu a sesizat nimic din toate astea până atunci doar din simț de contrazicere; a perseverat în ideea sa fiindcă s-a opus Rori, pentru că s-au opus birocrații mânuitori de aprobări, pentru că i-a fost rănit orgoliul. Acum că, probabil, nu vor mai exista piedici de nici un fel, avea timp și rațiunea să-și impună punctul de vedere. Însă, la fel cum nu mai era in stare să-l trimită pe Doru la alte fecioare, așa nu mai știa nici cum să oprească ori măcar să limiteze avalanșa șicanelor ce-1 așteptau odată cu mutatul.
Când a ajuns la destinație, Salvarea tocmai pleca. Nu, îi spuse medicul, n-a mai avut ce să facă, deși au venit în aproximativ cincisprezece minute de la apelul telefonic, bolnavul decedase deja. La revedere, domnule doctor…, domnule profesor Diamant!
Colțea decedase? Păi, atunci, schimbul iar se amână! Cum adică? Colțea a murit? Și medicul ăsta de la Salvare… Ăsta era chiar cel care… Parcă Petrescu…, cel ce a venit și în noaptea când Rori…
Fata ședea într-un fotoliu și mângâia un câine uriaș. Parcă altul decât cei doi cunoscuți atât de bine până atunci de Niky. Dar probabil că se înșelase totuși: dulăul îl privea ca pe o veche cunoștință. Nepoata aranjase câteva luminări lângă mortul întins pe canapea. Diamant îl privi, apoi reveniră în salonul mare, fata se așeză din nou în fotoliu, pentru câteva clipe Niky avu impresia că vede în ochii nepoatei ceva ce-1 înfricoșă. Ce? Câinele veni lângă ea și se lăsă mângâiat.
– Vino, îi spuse doctorul, te iau cu mine la noi. Mâine ne vom ocupa de restul.
– Nu-1 pot lăsa pe bunicul singur!
– Nu erați în relații cu niciun vecin? Poate am putea ruga pe cineva…
– Bunicul a fost foarte iubit… Vor veni toți vecinii… Tot satul, cum îl numea el…
– Atunci de ce nu-i chemi?
– Noaptea asta voi sta numai eu cu el.
– Bine, atunci rămân și eu.
– Nu, dumneavoastră, nu, vă supărați, vă rog să plecați! M-aș bucura dacă ați veni mâine!
– Și nu ți-e frică singură cu…? Singură?
– Duceți-vă, îi răspunse și în clipa aceea fata nu avea nici o vârstă.
Când reveni a doua zi în zori, doctorul Diamant găsi o mulțime de lume în Casa Colțea. Niky sesiză că toți îl salută cu respect și vorbesc cu el de parcă l-ar cunoaște de cine știe când. Erau foarte mulți oameni, întreaga comună suburbană venise să-și ia rămas bun de la bătrân: unii plecau, trebuind să meargă la serviciu, alții veneau. Diamant, care sosise cu gândul de a se ocupa de toate formalitățile necesare – și cât îl îngrozise ideea! – găsi situația aproape rezolvată: pentru fiecare lucru se oferiseră mai mulți vecini să se îngrijească. Aproape că se simțea inutil. Păi, se va duce și el la clinică. La unsprezece are cursuri și până atunci… Ieși în curte, dar cineva se luă după el
– Nu vă supărați, dom’ doctor…, dom’ profesor, Ivașcu mă numesc.
– Diamant, făcu și Niky întinzându-i mâna.
– Da’ cine să nu vă cunoască pe dumneavoastră…? Noi, adică mai mulți vecini de-ai domnului Colțea, Dumnezeu să-l ierte! ne-am tot gândit ce se va întâmpla acum cu fata.
– Nu mai are chiar pe nimeni?
– Păi, părinții ei, știți…
– Da, da, se grăbi să aprobe doctorul, deși nu știa ce se întâmplase cu părinții fetei. Cei ai casei n-au adus niciodată vorba despre aceasta și lui i-a fost jenă să întrebe. Dar nici în clipele acelea nu avea poftă să audă alte grozăvii. Bine, mai spuse, o să facem cum va fi mai bine pentru fată.
– Știam noi că în dumneavoastră e nădejdea… Să faceți cum e mai bine, fiindcă-i păcat de ea…
Diamant ambală motorul și porni mașina. Să facă așa cum va fi mai bine! De unde să știe el cum va fi mai bine? Dacă ar avea acces la aceste taine… Ce? Pentru el a fost întotdeauna bine? Acum, de exemplu, e bine de el?
17. A TREIA ÎNMORMÂNTARE
(Ceea ce recunosc și eu că e cam mult pentru doar în jur de o sută de pagini de roman. Dacă fiecare al cincilea capitol se termină astfel, înseamnă că autorul trebuie să introducă mereu alte personaje, lucru cât se poate de contraindicat pentru economia unei cărți. O puzderie de eroi încurcă înțelegerea cititorului, însă îl poate face și pe scriitor să mai greșească și să comită unele confuzii de nepermis. Un autor luminat le dă mai multă libertate personajelor sale, chiar dacă, uneori, ele nu-i îndeplinesc speranțele. Acum, de pildă, nu mai știu unde să las rândul alb: după titlu sau după această completare a titlului?)
Înmormântarea lui Robert Colțea se desfășură ca un eveniment de seamă în Piatra Arsă, cartierul născut dintr-o comună în care tatăl defunctului fusese odată primar. Doctorul Diamant putuse constata că nu este singurul universitar participant la ceremonie: un filolog și un economist (pensionat acesta) veniseră și ei, mai ales că se cunoșteau de zeci de ani cu răposatul. (Unul dintre cei doi, avea să-i spună mai târziu nepoata, fusese închis împreună cu bunicul ei.)
Niky ar fi vrut să vină și Lavinia, dar fata, mereu atât de blândă, refuzase categoric, drept represalii că nici tatăl nu fusese de acord să plece în dumineca următoare la cuscrii. Socrul se opuse din orgoliu rănit: inițial, trebuise să vină Doru să le spună dacă are timp sau nu duminică – el, cel ce trăgea mâța de coadă, nu știa dacă este liber să meargă la părinții săi sau nu! – însă ginerica bineînțeles că nu venise la ora fixată să dea răspunsul și nu venise nici a doua zi. Pe urmă îl căutase Lavinia și obținuse consimțământul alesului inimii ei să plece împreună la țară. Dar nu mai voia Niky. Așa că se supărase și prințesa și nu venise la înmormântarea lui Colțea.
În schimb, erau prezenți mulți, extraordinar de mulți oameni total necunoscuți pentru Niky. Domnul doctor Diamant fusese rugat să stea în față, chiar în spatele sicriului, însă el refuzase. De fetiță se ocupau niște vecine, el n-avea chef să se dea în spectacol, numai doctorul Păruș ducea trena fiecărui dric. Așa că se amestecă printre ceilalți vecini și gură-cască. Legenda lui Colțea, legendă născută în timp, se dezvolta acum în deplina ei măreție. Amintirea membrilor familie amesteca generațiile în personalitatea defunctului. Cineva povestea despre perioada cât Colțea fusese deputat în parlament, despre modul cum sprijinise el acolo revendicările oamenilor, despre școala din Piatra Arsă, datorată acelei legislaturi. Altcineva povestea despre viața aventuroasă a personajului, despre cele două dueluri disputate în tinerețe, despre faptul că prima lui soție s-a spânzurat din cauza lui, în timp ce a doua se pare că a murit și ea prin sinucidere. (,,Nu-i de mirare pentru cine l-a cunoscut”, îi venea lui Niky să completeze.) Nu i se imputa nimic în felul acesta decedatului – Dumnezeu să-l ierte! – se scoteau cu atât mai mult în evidență calitățile-i deosebite, modul cum cei cărora le-a fost dat să trăiască în imediata lui apropiere își ardeau aripile, asemenea fluturilor la căldura unui soare prea puternic. „Cum se explică altfel faptul că nimeni, în afara fetei ăsteia, nu a rezistat în preajma lui prea multă vreme, că a rămas în coșcogeamite casă singur, doar cu nepoata, cu animalele, cu cărțile, cu invențiile și cu știința lui? O casă gândită și construită trainic, pentru multe generații, pentru familii numeroase. Odată, familia Colțea a fost într-adevăr numeroasă. Bătrânii ar putea povesti multe…” Și, fiindcă venise vorba de casă, se comenta despre ceea ce adăposteau zidurile acelea, despre miile de cărți, însă și despre misterioase aparate născocite de răposat – Dumnezeu să-l ierte! – despre diferitele haine și bijuterii vechi, despre toată averea aceea care, cu cât se apropia convoiul mai mult de cimitir, cu atât creștea mai mult, mai mult și iar mai mult, până ce devenise echivalentul unui tezaur princiar, cu o valoare pe care doar imaginația aprinsă a comentatorilor – avizați, desigur, cu toții – o putea evalua cât de cât. Și, pe măsură ce creștea în continuare averea, era tot mai greu de apreciat ce se va întâmpla cu ea. Deci fiecare binevoitor căuta o soluție ca fata să fie ajutată să-și conserve moștenirea fabuloasă, o moștenire devenită o proprietate a legendei Pietrei Arse însăși. Iar Diamant vedea cum fata, încă nici măcar cu adevărat adolescentă, trebuia să preia asupra ei întreaga măreție a amintirii tumefiate a buniculuiși a tuturor străbunilor ei. E adevărat că se vorbea deja și despre ea ca despre un fenomen, se spunea că ar cunoaște douăzeci și cinci de limbi, că ar putea să rezolve mai repede ca orice inginer o problemă de matematică și că, din acest motiv, devenise spaima profesorilor ei de la școală, ea cunoscând mult mai multă materie chiar decât aceștia. Chiar decât unii profesori universitari, adăugau alții, strâmbând din nas. Cineva povesti în șoaptă că știe din sursă absolut sigură că, în ultima vreme, fata se ocupa – pentru a mai câștiga și ea un ban, de când bunicul se îmbolnăvise – cu redactarea lucrărilor de licență, că pentru o sumă derizorie a făcut nu una ci zeci de asemenea lucrări, nealegând măcar disciplina, dar toate fiind apoi notate doar cu note de nouă și zece și – ceea ce le întrecea pe toate – omul pretindea că știe din aceleași surse sigure că, în ultimele săptămâni, fata a terminat și o lucrare de doctorat a unui inginer agronom (persoană importantă!).
Apoi discuția reveni la bătrân, la varietatea și importanța invențiilor sale, la felul cum ingineri și directori dintre cei mai de seamă se grăbeau mereu să-i ceară sfatul, la felul cum însuși un ministru sosise odată la Casa Colțea și mașina neagră stătuse ore în șir în fața porții.
Piatra Arsă era acum un cartier al marelui oraș, dar locuitorii săi se considerau în continuare cetățeni ai unui loc de sine stătător – nu atât geografic, cât de tradiție și de calitate. Ei îl conduceau acum pe ultimul drum pe cel mai de seamă reprezentant al lor și se străduiau să-i făurească un monument pe măsură. Cei cinci preoți aduși cu această ocazie trebuiau să dea și ei un fast deosebit evenimentului, iar cuvântările ținute au întrecut cu mult toate discursurile ascultate de Diamant la înmormântările șefilor catedrei de endocrinologie! Nici un epitet nu fusese uitat, nici o realizare posibilă nu fusese omisă, parcă întreaga istorie a științei și a culturii s-ar fi aflat în ziua aceea chemată la apel. Și nimeni nu roși când vorbitorii, supralicitându-se unii pe alții, aduceau printre meritele lui Robert Colțea lucruri pe care acesta nu numai că nu le-a realizat, dar nici n-avea cum să le realizeze, lucruri pe care nu le-a înfăptuit încă nimeni sau lucruri care au intrat de mult în patrimoniul de aur al civilizației. Insă în ziua aceea, prin Colțea, Piatra Arsă fusese investită cu atâtea fapte de glorie câtă imaginație au avut în momentul respectiv vorbitorii. Și orice s-a spus atunci, a rămas sfânt pentru toți cei de față.
La întoarcerea de la cimitir, lucrurile s-au umflat încă și mai mult, iar Diamant observă că, în calitate de ultim prieten al defunctului, și asupra sa se revărsa multă lumină din aura acestuia. Era privit cu stimă și lumea nu se sfiia să șoptească – însă în așa fel încât putea auzi și el – că fusese propus pentru Premiul Nobel. Se dovedise un eveniment cu totul deosebit înmormântarea lui Colțea și oamenii se purtară de parcă ar fi înnebunit, toată lumea delira cu voce tare, discuțiile aluzive, frica de securiști și subiectele tabu dispărură pentru o oră și Diamant însuși trebui să facă eforturi pentru a mai putea judeca la nivelul bunului simț.
(Seara se certase cu Laura-Lavinia:
– De ce n-ai venit la înmormântare?
– Știi, papa, cred că tu te-ai scrântit de-a binelea… Pe mama ai înnebunit-o cu „Casa Stafiilor”, acum încerci și cu mine același truc…
– Ce truc?!
– Tată, tu chiar îți imaginezi că te putem crede că acel „palat” există?
După delirul colectiv de la înmormântare, amintindu-și ce s-a vorbit acolo, aproape că și Niky începea să se îndoiască.)
A, da! Dar ce se va, întâmpla cu fata, cu nepoata bătrânului Colțea? Păi, cum ce? Era clar că dom’ profesor Diamant se va ocupa în continuare de ea! Păi, cine altul? Numai că acesta avea problemele lui – probleme extraordinar de importante, probleme ale țării, dacă nu chiar ale universului – nu putea sta toată ziua în Casa Colțea. Iar să lași Casa Colțea singură, acum după ce toată lumea striga sus și tare că ar exista acolo averi nemăsurate… Cum adică singură? Păi, va muta cineva casa de la locul ei? Nu va rămâne ea tot în mijlocul Pietrei Arse? Va îndrăzni să se atingă cineva de ceea ce se afla în ea, atâta vreme cât mai trăiește un singur locuitor al cartierului? („Cartier” sau „comună suburbană”? Eh, numele n-are importanță…)
După ce plecară toți, Niky se așeză în fotoliul unde îl văzuse de atâtea ori pe Colțea și fata îi aduse o sticlă de vin vechi. Diamant privea în gol, gândurile îi zburau în toate direcțiile. Ar fi trebuit să se întoarcă acasă, Lavinia era desigur mai furioasă ca oricând, ea probabil că mai spera că tatăl își va schimba hotărârea și va accepta să meargă duminică la părinții lui Doru; ar fi trebuit să se mai întoarcă la clinică, o mulțime de treburi rămăseseră acolo în suspensie; ar fi trebuit să treacă pe la institut, unde chiar că nu putea să nu meargă, o ședință de maximă importanță, unde nu puteai lipsi… Și, pe urmă, îl mai aștepta și comunicarea pentru congres, nu mai avea decât două-trei lucruri de pus la punct și putea s-o dea la dactilografiat, dacă mai întârzia și o singură zi, ar fi fost imposibil să găsească pe cineva să i-o bată la mașină în câteva zeci de ore… Și câte nu mai voia să facă în seara aceea. Dar fotoliul era adânc, iar vinul avea o calitate pe care el n-o mai întâlnise niciodată la o băutură alcoolică, vinul îi astâmpăra setea.
Un dulău uriaș i se întinse la picioare și se lăsă mângâiat. Niky simțea că e pe cale să se întâmple cu el un lucru ireversibil, simțea că, dacă nu se scoală pe loc, va trebui să rămână acolo toată viața, că umbra lui Colțea se pregătea să-l înghită. Își aminti vag de un doctor Irlen, parcă, mort într-o carte de-a lui Jakob Wassermann și de un tânăr confrate, Joseph Kerkhovens, intrat în personalitatea defunctului în timp ce se stingea… Diamant privi spre covorul de sub fotoliu și ochii i se încurcară într-un labirint. Trebui să facă eforturi pentru a se putea uita în altă parte.
